Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » A douăsprezecea treaptă

A douăsprezecea treaptă

Ştiu, Doamne, că m‑ai făcut din pământ şi din apă, dar suflând suflare divină asupra mea, am devenit iarbă care creşte întruna, chiar dacă o coseşti. Mi‑ai dat instrumentele necesare traiului meu bicisnic, mi‑ai dat ochi ca să văd şi urechi ca să aud, mi‑ai dat respiraţie şi miros, ca să fiu veşnic legat de Tine. Dar unghiile cum mi le‑ai făcut, Doamne, şi mai ales cum, şi de ce mi‑ai făcut dinţii, care sfâşie şi muşcă? Din ce materiale sunt construit, Doamne, cu ce simţuri ascunse m‑ai îmbogaţit, de am reuşit să fiu legat în permanenţă cu Tine, chiar fără să ştiu?

Am construit religii care au năucit lumea, am provocat războaie interminabile, în numele Tău, cel răzbunător şi gelos, am scris cărţi. Apoi am fost milos cu aproapele, aşa cum m‑a învaţat cel care şi‑a zis Fiul Tău pe pământ, şi totuşi Tu nu ai nici o milă de mine, cel îndepărtat cu forţa de Tine.

Unde să mă duc şi cui să scriu epistole dacă nu Ţie? Singura rugăciune, în care mai cred acum şi pe care o spun, către Tine, cel atotputernic, cel prea puternic pentru mine, sărmanul, este: păstrează‑mi, Doamne, bunul-simţ şi ajută‑mă să mă pun în locul aproapelui meu, asta doar fiindcă Tu, Doamne, îmi eşti atât de departe, iar în locul Tău nu pot să pun nimic altceva…

Eram mult mai aproape de Tine atunci… Dar a trecut atâta timp de la izgonire şi, odată cu clipele scurse, m‑am îndepărtat teribil.

Memoria mi s‑a spălat cu întrebări şi, mai ales, cu răspunsuri „logice”.

M‑ai alungat din Raiul dăruit pentru o greşeală nevinovată atunci când îţi călcasem porunca… Şi parcă nu ţi‑a păsat că, odată plecat de lângă Tine, greşelile mele se vor înmulţi. Iată cât de multe sunt acum, încât am ajuns să spun „cred în Dumnezeu” ca şi când n‑aş mai şti că exişti, ca şi când ar fi nevoie… să cred.

M‑ai lăsat, Doamne, să mă scurg pe apa timpului şi să gust bucuriile sfărâmicioase şi inconsistente cu care am înlocuit Eternitatea Ta, să cad în capcana dorinţelor efemere ale trupului muritor, uitând de spiritul veşnic cu care m‑ai încorsetat. Şi am fugit, în prăbuşirea mea, înspre promisiunile trupului, care de mii şi mii de ani mă împing într‑o luptă continuă pentru reconstituirea Raiului pierdut.

Am devenit războinic şi constructor, fizician sau chimist, genetician, om politic sau artist, numai şi numai pentru a regăsi sau reface ceea ce Tu îmi dăruiseşi gratuit şi veşnic.

În ciuda Babilonului prăbuşit, am construit oraşe şi turnuri, poduri peste ape fără maluri, am învăţat să zbor spre stele şi să mă cufund în valurile mării învolburate, dar am aflat că totul este în zadar. Nimic nu‑mi poate ucide spiritul dăruit de Tine, nimic nu‑l poate face să se despartă, odată şi definitiv, de trupul muritor, fiindcă fără Tine nu are unde se duce…

Cunosc acum capcanele întinse mie de şarpele orgoliului şi mă lupt să le înfrâng, dar în zadar. În zadar pare a fi totul, chiar şi creaţiunea Ta, care sunt eu, fiindcă, atunci, Tu m‑ai alungat de la prima greşeală. M‑ai lăsat să inventez teorii egalitariste şi forme de protecţie a lumii animale din care Tu m‑ai fi voit desprins, dar care, în virtutea unor teorii absurde şi gălăgioase, mă cantonează definitiv în ţarcul vieţii fără nici un viitor.

Ai făcut pământul rotund, când ştiai foarte bine că Satana va inventa banul, la fel de rotund şi de mişcător. La fel de perfid ca şi animalul din care eu mă desprinsesem.

Oamenii noştri de ştiinţă au văzut că lipseşte o verigă dintre cel mai deştept animal şi ultimul nivel al inteligenţei omeneşti, dar uite că asta ne apropie şi mai mult de animalitate, pe care o protejăm şi o iubim, iar banul întreţine tocmai animalitatea din noi. Şi toate astea, fiindcă m‑ai lăsat, Doamne, să cred că sunt al nimănui, numai fiindcă ţi‑am greşit odată, atunci.

Din această cauză, unii inconştienţi, strigă că Tu eşti vinovat de cele ce se întâmplă. Că ei sunt doar un produs al unei existenţe absurde! Au legalizat absurdul şi, în numele lui, vor spinteca în continuare, vor arde pe rug, vor ucide!

Au tras pe roată sau în ţeapă, au smuls unghii, dinţi şi păr, au jupuit de piele sau au spânzurat, au ghilotinat, tocmai în numele profeţilor, care se cereau apăraţi cu sânge.

Au făcut cruciade, au urmărit vrăjitoare şi au pedepsit copilul în pântecele mamei, au dat omul viu hrană animalelor sălbatice. Fiarele pădurilor, din care ne‑ai dorit desprinşi, sunt mult mai blânde acum decât oamenii, care au devenit cele mai periculoase fiinţe de pe scoarţa pământului. Pământul însuşi, cu toate cutremurele şi inundaţiile lui, a devenit neputincios în faţa oamenilor, în faţa crimelor pe care le‑au comis, timp de mii de ani.

Nici potopul pustiitor, nici cutremurele trimise până acum şi nici focul din cer al cometelor nu i‑au putut opri.

Vor strica în continuare apele, vor îmbâcsi aerul, vor continua sodomizând, ucigând, cu tehnicile lor, din ce în ce mai perverse.

Au folosit otrava, pumnalul şi securea, vor folosi focul sau gazele otrăvitoare, plumbul topit sau oţelul, lumina şi razele ei, vor introduce în aer boli incurabile pentru a‑şi satisface setea de putere, în numele unor precepte îngăduitoare, preluând cu obrăznicie instrumentele Creatorului tăcut.

Toate perversiunile au devenit posibile, oamenii idealizează violul, practicat de fiecare dată după victoria materiei asupra spiritului, adoră sfârtecarea cărnii aflată sub stăpânirea lor, unghiile smulse de instrumente perfide şi divinizează erecţia continuă şi regeneratoare peste câmpurile de bătălie, peste holocausturi.

Avocaţii unor logici dezmăţate legiferează genocidul pregătit de minţi smintite şi iresponsabile…

 

***

 

Dar abia acum înţeleg, Doamne, că toate acestea şi altele, la care mintea noastră nu are încă acces, au fost şi vor fi posibile din cauza falşilor profeţi trimişi nouă, interpuşi între om şi Dumnezeu!

Chiar şi de dincolo de bariera terestră, aceştia se bucură în faţa experienţelor împotriva naturii Tale, prind putere odată cu înmulţirea adepţilor lor şi rânjesc, satisfăcuţi de toate aberaţiile pe care le‑au generat, fiindcă ei îşi construiesc legiuni din ce în ce mai numeroase, cu care doresc să te înfrunte şi să te învingă.

Se ascund după logică, argumentează „întoarcerea obrazului”, teoretizează „acceptarea minorităţii”, care va deveni majoritate, fiindcă profeţii au ştiut în mod magistral să „împingă” funia, s‑o facă să intre „prin urechile acului”!

Acum eu, cel care am înţeles şi tocmai fiindcă am înţeles, pot să strig cu glas tare şi fără de teamă: timpul trebuie scurtat!

 

***

 

Nu ne părăsi tocmai acum, Doamne, nu ne trimite iarăşi în lăcaşurile întunericului, fiindcă dacă ne‑ai făcut nemuritori, vom reveni iarăşi şi iarăşi, într‑o veşnic chinuită viaţă, condamnaţi la nemurire din neputinţa înţelegerii noastre, iar nu din trădare faţă de Tine. Fiindcă noi, pe tine te slujeam, chiar atunci când greşeam, căzând în braţele Satanei.

Stâlpnicul Simeon, alături de toţi cei care şi‑au dat vieţile ca să te slujească, ne sunt dreaptă mărturie! Mulţi credincioşi adevăraţi s‑au salvat, neînţelegând capcanele întinse de profeţi, dar Omenirea nu poate fi salvată fără sprijinul Tău!

Cine va îmbătrâni, în cele din urmă, Doamne, păcatul sau credinţa? Ţie nu‑ţi este teamă de nimic, ştiu, iar dacă totul în lumea creată de Tine este o luptă, primeşte şi lupta mea, cu tot ce m‑a despărţit şi m‑a îndepărtat de Tine!

Acum ştiu că nu avem de‑a face cu un joc steril al unor larve scufundate într‑o picătură de apă! Pentru că în lumea Ta nu există timp, vârstele noastre diferite nu mai contează!

Ştiu că nu este rostul şi dreptul meu să judec sau să urăsc, eu nu pot decât să mă mir şi să‑Ţi mărturisesc Ţie mirarea aceasta. Primeşte pregătirea mea pentru reîntoarcere şi iartă‑mi rătăcirile de care m‑am făcut vinovat până acum!

Eram fiul cel mic şi nici nu vreau să fiu altceva decât fiu. Dar, ca să fiu, lasă‑mă să fiu fără să mai înviu, nu mă mai lăsa în acest delir fără sfârşit.

Nu Te mai juca, prin tăcerea Ta, cu coardele sufletului meu, aşa cum ai făcut de la începutul vremii. Fiindcă, de la începutul zilelor mele pământene, m‑am întrebat care este rostul zăbovirii mele pe pământul acesta?

Cu dorinţa fierbinte de a mă reîntoarce la Tine, am repetat şi eu, aşa cum ne‑a învăţat cel ce s‑a intitulat „Fiul Tău” atunci, şi credeam că e bine, „Tatăl nostru carele eşti în ceruri”… Aşa am zis, şi nu puteai, nu aveai de ce să te superi pe mine pentru asta. Am zis apoi, „sfinţească‑se numele Tău!”. Am zis ca ei, cei mulţi şi proşti, care credeau că au puterea de a sfinţi, când, de fapt, ei erau cei care trebuiau, care aveau nevoia de a se sfinţi în faţa Ta. Da, asta a fost o blasfemie şi te rog, acum, în ceasul din urmă, să mă ierţi!

„Vie împărăţia ta” a fost o chemare a fericirii pierdute, a luminii stinse din inima mea şi a lor, cei pedepsiţi de Tine, Doamne, şi din milă pentru gloata alungată din sânul cel cald şi primitor… Apoi am zis „facă‑se voia Ta”…. Cu ce te‑am durut, Părinte preaputernic? Cu ce te‑am supărat şi de data asta? Am zis să se facă voia Ta, aşa cum pui capul sub securea care taie rădăcina păcatului originar. Abia apoi am păcătuit amarnic, atunci când am îndrăznit să repetăm ceea ce ne‑a învăţat înşelătorul acela şi am zis cu glas tare: „Precum în cer, aşa şi pre pământ”.

Ştiu acum că trebuia să spun altfel, să spunem, sau mai bine să nu spunem asta. Ştiu, fiindcă Tu nu ierţi nici gândul că s‑ar putea repeta Raiul Tău în alt loc decât lângă Tine şi sub oblăduirea Ta. Dar aşa a fost să fie, aşa s‑a întâmplat, să fim cuceriţi cu toţii de promisiunea că am putea reface ceva ce rămăsese în amintirea noastră: raiul din care ne‑ai alungat.

Dacă am dorit acest rai, dacă l‑am visat şi am încercat să‑l reclădim, chiar şi în lipsa Ta, nu ne prigoni! Nu arăta că nu ne înţelegi! Ai putea să ne ierţi, fiindcă nu Ţie ţi‑am făcut vreun afront, ci pierderii noastre din Unitatea Ta.

Ţi‑am cerut apoi atât de puţin… ţi‑am cerut, zicând „pâinea noastră cea de toate zilele dă‑ne‑o nouă astăzi”, pâinea pe care orice călător şi orice cerşetor o primeşte, ca să nu moară de foame, ca să poată să păşească mai departe pe pământul pe care ni l‑ai dăruit în… a câta zi de la creaţie?

Întâi ai poruncit să fie lumină, apoi ai despărţit apele de uscat şi ai creat spaţiul pe care puteam să păşim, în exodul la care ne‑ai condamnat.

Din Rai au fost mai multe izgoniri, dar timpul Tău nu este la fel cu timpul nostru. L‑ai izgonit întâi pe El, Arhanghelul damnat şi apoi pe noi, aceia care am îndrăznit să gustăm din fructul oprit. De fapt, ne‑ai izgonit pe toţi deodată, iar noi păşim acum pe pământul pe care L‑ai creat, despărţind apele de uscat.

Atunci când ai făcut această despărţire, desigur că vedeai deja fiinţele chinuite, care vor călca peste aceste meleaguri uscate şi chinuitoare! Totul era pregătit pentru încercare! Aşa ai vrut Tu, iar noi, cei nenăscuţi încă, nu aveam cum să ştim asta!… Eu abia acum ştiu că a trebuit să fie aşa, a trebuit să fie tot aşa după cum se obţine aurul din minereu, adică prin fierberea şi chinuirea zăcământului care‑l conţine, procedeu care este dinainte stabilit…

Am venit apoi cu cea mai mare blasfemie către Tine. Am zis cu toţii, în cor, timp de două mii de ani: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Aşa ne‑a învăţat să zicem cel care şi‑a zis Fiul Tău, şi, în cele din urmă, am zis‑o cu toţii, pentru că aşa ne‑a învăţat El să zicem. Şi, în inconştienţa noastră, zicem mereu aşa, sperând ca Tu, cel omniscient, cel omnipotent şi omniprezent, ai să afli şi ai să înveţi de la noi, cei oropsiţi, cum să fii şi omniiertător, lăsându‑ne pe noi să rămânem minereu inert şi nevaloros! Că ai să poţi lua, adicătelea, exemplu de la noi, cei căzuţi, şi ai să poţi ierta, fiindcă, iată, noi ne‑am ridicat deasupra Ta şi ştim să iertăm! Iartă‑ne, acum, pentru obrăznicia noastră, în acest ceas de cumpănă şi de împăcare, fiindcă trecerea vremii şi nemurirea sufletelor noastre nu sunt împotriva Ta, singurul cunoscător al planurilor de rafinare şi de curăţire ale impurităţilor noastre omeneşti!

Eu acum înţeleg că nu este vorba de un orgoliu gigantesc şi răuvoitor, ci de singura cale posibilă de purificare prin suferinţă şi durere a sufletelor noastre, pe cât de damnate, pe atât de nemuritoare, aşa cum singura cale de purificare a minereului brut este focul chinuitor şi necesar!

De două mii de ani credem că avem o perfectă justificare când am continuat spunând „şi nu ne duce pe noi in ispită”! Fiindcă de la Tine părea venită ispita cea mare, a Ta era încercarea şi proba cu care ne‑ai încercat, întinzând capcane propriilor Tale creaţii. Şi am ajuns să ne întrebăm: de ce încercarea aceasta, de ce tăria şi inflexibilitatea Ta?

Şi asta, în comparaţie cu bunătatea Lui, care ne vindeca de boli prin mângâiere şi vorbă bună, care ne rechema din moarte, care ne făcea viaţa mai dulce, aici, pe pământul pe care, tocmai din aceste motive, nu mai doream să‑l părăsim, rămânând minereu inert.

Abia acum am înţeles că nimeni nu are dreptul să schimbe hotărârile tale, să readucă la viaţă pe cineva, sau să anuleze pedeapsa pe care tu o dăduseşi schilodului, orbului sau altui pedepsit, cum a făcut Acela, încălcând hotărârile Tale. (…)

Acum înţeleg iarăşi, de ce indicaţia că, venind şi alţii după El, cu acelaşi fel de amăgiri, nu trebuie crezuţi şi ascultaţi. Toţi care vor veni, vor fi profeţi mincinoşi dacă vor face la fel ca El…

Tu ai zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine. Să nu‑ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, şi să te închini lor. Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert. Adu‑ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte pe ea. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să‑ţi fie ţie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ… Iar noi ce am făcut?

Despre – Să nu ucizi, să nu trăieşti în desfrânare, să nu furi, să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău, să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău nu îndrăznesc să mai zic nimic, fiindcă toate sunt călcate în picioare…

Aşa ne‑ai învăţat, aşa ne‑ai poruncit prin Moise… Iar noi ce am făcut, ce am înţeles din toate cele poruncite?

Fragment

■ Actor, regizor, prozator şi profesor universitar

Florin Zamfirescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest