Eseu - Publicistică

Profesorul Chevorchian

La începutul verii care acum se sfârşeşte, un vechi prieten mi‑a dat o veste tristă: a murit profesorul nostru Chevorchian.

Instantaneu, prin faţa ochilor mi‑au trecut cei patru ani de liceu (la fostul M.F. 3, actualul „Al.I. Cuza”), în care am avut şansa de a întâlni cîţiva profesori de elită. Între ei, Anton Chevorchian strălucea.

Mi‑l amintesc la prima oră a întâlnirii noastre, cu un rol esenţial în formarea mea. Eram un puşti care nu făcuse cincisprezece ani, alături de alţi băieţi cu mustaţa abia mijită şi de fete spre care trăgeam ocheade timide (ce vreţi, era în 1988, înainte de căderea comunismului şi de eliberarea moravurilor); şi aşteptam să înceapă ora de română. Eu cu mai mult interes, majoritatea colegilor cu mai puţin, dat fiind că liceul era de real şi ei veniseră să facă performanţă în ştiinţele exacte.

Pe uşă a intrat un bărbat înalt, cu părul aproape alb, cu un nas coroiat şi nişte sprâncene stufoase. S‑a prezentat, după care şi‑a luat scaunul de la catedră, l‑a apropiat de primul rând de bănci, s‑a aşezat şi a început să ne vorbească.

Din acel moment a început totul. Am fost atât de uimit de lucrurile pe care ni le spunea şi de felul în care le articula, încât subiectul lecţiei mi‑a dispărut complet din memorie. A rămas, intensă, lecţia în sine. Profesorul Chevorchian n‑a deschis – nici atunci, nici mai târziu – manualul. Pur şi simplu, nu se folosea de el, după cum nu utiliza niciun fel de material auxiliar. Nu avea foi tipărite sau xeroxuri. Nu avea fişe. Nu avea nimic la îndemână, fiindcă avea totul în cap. Discursul lui a demarat extrem de natural, de parcă i‑ar fi cunoscut pe boboci de ani buni şi ar fi reluat o discuţie veche. „Monologul” era dens, perfect asamblat, cu deschideri şi paranteze seducătoare, fără pic de formalism didactic şi, în acelaşi timp, fără o notă de prozaism.

Era formidabil. Profesorul acesta ne vorbea despre lucruri înalte fără să fie emfatic şi ne livra literatura punându‑ne pe noi, elevii săi, în interiorul cărţilor şi problemelor majore. Mai târziu am realizat că lecţiile lui aveau un filon existenţialist, adecvat vârstei noastre. Aveam câteva mari întrebări, puse şi repuse cu naivitatea celor cincisprezece ani neîmpliniţi, la care el răspundea în chipul cel mai firesc, pornind de pildă de la Ciocoii vechi şi noi al lui Filimon pentru a ajunge la scena din Război şi pace în care Andrei Bolkonski contemplă cerul înstelat. Ne făcea diferenţa între a avea şi a fi, şi noi toţi, cu mimetismul adolescentin, eram fericiţi să nu avem nimic, şi în schimb să fim: profunzi, inteligenţi, sensibili, generoşi…

Era o inadecvare stranie cu anii ceauşişti, ultimii, în care trăiam. Cu prietenul meu Sorin Bangu (care a făcut după Revoluţie două facultăţi, pentru a se stabili apoi în Canada) plecam de la liceu spre casele noastre, trecând pe lângă o sinistră betonieră ce umpluse cartierul cu un praf alb. Şi prin acel decor socialist‑selenar, noi, sub imperiul cuvintelor lui Chevo, dezbăteam problematica împlinirii omului. Drumul era lung, autobuzul nu venea, în unele seri se oprea curentul sau era atât de frig încât preferam să mergem pe jos. Ei, şi? Citeam amândoi pe rupte aceleaşi cărţi şi le discutam cu febrilitate.

Eu nu înţelegeam nimic din chimie, iar matematica şi fizica mi se păreau, faţă de şcoală, complet schimbate. Rapid, literatura a măturat tot şi s‑a instalat într‑o minte deschisă la fix şi la marea artă de profesorul Chevorchian.

***

Aşa cum nu deschidea manualul, Anton Chevorchian nu deschidea nici catalogul – instrument de control şi tortură preferat de mulţi alţi profesori.

A face prezenţa, a nota absenţii, a‑i sancţiona pe aceştia în vreun fel în orele următoare erau lucruri poate necesare, dar nu pentru Chevorchian. El ne captase şi ne luase cumva în posesie de la bun început. Niciunul dintre noi nu concepea să lipsească de la orele lui, aşteptate cu interes maxim inclusiv de către olimpicii la matematică şi fizică pentru care literatura română reprezentase, până atunci, o rătăcire periculoasă.

Dar prezenţa noastră nu era ferită de riscuri. Pe cât de tolerant se arăta profesorul de literatură cu ideea de chiul, pe atât se dovedea de necruţător cu elevii „căldicei”, prezenţi numai formal. Miza lui era să ne arunce în biblioteca literaturii române, iar obligaţia noastră, singura, să citim cărţile din bibliografie. Aici, nu încăpeau scuze şi nu se acceptau explicaţii complicat‑biografice. Sprâncenele stufoase se mişcau într‑un mod neplăcut, ochii îl săgetau pe împricinatul încurcat în propriile „circumstanţe”. Chevo punea întrebări atât de precise, încât, dacă nu citiseşi opera respectivă, nu aveai nicio şansă să ieşi din impas. Nimeni nu se putea baza pe elemente adjuvante, colaterale lecturii propriu‑zise. Prefeţele, rezumatele, parafrazele, şoaptele celorlalţi colegi nu ajutau la nimic. Profesorul te zdrobea sub povara unei priviri în care se ghiceau, amestecate, dezacordul şi reprobarea, mila şi sila.

Aşa că toţi s‑au pus pe citit, unii pentru că începuse să le placă realmente, alţii fiindcă nu mai puteau să dea ochii cu Chevo. La ani buni de la terminarea liceului, întâlnind o fostă colegă care făcuse între timp Facultatea de Geografie, am aflat că parcurgea încă titlu după titlu din bibliografia extinsă, pe literatură universală, a lui Anton Chevorchian…

Ca efect direct şi imediat, toţi puteau participa la discuţiile, pasionante, lansate de profesorul nostru. Ne străduiam să argumentăm şi să apărăm o poziţie sau alta, modulându‑ne opiniile iniţial categorice şi acceptând interpretări diferite. Dascălul din faţa noastră, de pe scaunul lui solitar (adaug imediat: şi solidar), ne asculta cu o atenţie deferentă, după care, prin alte întrebări decât cele de verificare, scormonea în mintea noastră pentru a degaja elementul personal de interpretare. Părea că ştie mai bine decât noi înşine ce dorim să spunem şi unde vrem să ajungem. Avea exact nuanţa potrivită, care nouă ne lipsea, dar pe care o recunoşteam imediat ca adecvată. Nu ştiu cum se simte un orb ajutat să treacă strada sau un olog aburcat pe un spate solid, dar ştiu cum mi‑am descoperit propria gândire critică: citind pe rupte literatură şi discutând despre ea cu doi oameni rari. Primul a fost Valeriu Cristea. Al doilea, Anton Chevorchian.

După Revoluţie, acesta din urmă s‑a zbătut să se înfiinţeze o clasă de uman, la care bineînţeles că m‑am înscris. Orele de literatură română s‑au multiplicat, spre încântarea liceanului decis, destul de rapid, să nu mai dea admitere la Academia de Studii Economice, ci la Facultatea de Litere. Olimpicii de mate‑fizică şi‑au văzut de drumul lor; eu, de al meu. Cu toţii am avut însă această şansă extraordinară: ca în anii cei mai apăsători ai ceauşismului târziu, pe când deveneam adolescenţi, să întâlnim la fostul M.F. 3 (actualul „Al.I. Cuza”) câţiva dascăli adevăraţi.

Dintre ei, Chevo ne‑a fost cel mai drag.

August 2009

Fragment din volumul Cinematograful gol, în curs de apariţie la Editura Spandugino
■ Critic şi istoric literar, profesor

Daniel Cristea‑Enache

Total 1 Votes
0

Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache (n. 19 februarie 1974, București) este critic și istoric literar, universitar. A absolvit în 1996, ca şef de promoţie, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al acestei universităţi, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. În prezent, este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Este membru al Grupului pentru Dialog Social și fondator al platformei online Literatura de azi.  A fost Guest of the Rector (Andrei Pleșu) la New Europe College (2013-2014). A fost ales Vicepreședintele European Writers’ Council (2019-2021). A fost director de comunicare al Uniunii Scriitorilor din România (2015-2022).

A ținut săptămânal cronica literară în „Adevărul literar și artistic” (1997-2005), „România literară” (2005-2009), „Observator cultural” (2009-2015), „România literară” (2015-2022).

A contribuit la realizarea unor dicționare de specialitate precum Dicționarul esențial al scriitorilor români și Dicționarul scriitorilor români, IV (coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Literatura română. Dicționar de opere (coordonator: Mircea Anghelescu), Dicționarul general al literaturii române (coordonator: Eugen Simion).

Colaborări (cu cronici literare, studii, eseuri, interviuri, texte publicistice) la „Luceafărul de dimineață”, „Dilema Veche” (online), „Ziarul de duminică”, „Suplimentul de cultură”, „Idei în dialog”, „Bucureștiul cultural”, „22”, „Ramuri”, „Caiete critice”, „Viața Românească”, „Vatra”, „Neuma”, în ziarele „Evenimentul zilei”, „Gândul educațional”, „Adevărul”, precum și pe portalul LiterNet.

A avut o rubrică la Radio România Cultural; în prezent, la Radio Trinitas, în emisiunea Revista Culturală Trinitas realizată de Teodora Stanciu. A fost moderator al emisiunii Literatura de azi la TVR Cultural (2010-2012) și co-realizator al emisiunii De Ce Citim, alături de Flaviu George Predescu, la DC News (2020-2022).

În prezent, colaborează la revistele „Contemporanul – ideea europeană”, „Argeș”, „Literatura de azi”, „Realitatea Evreiască”, „Studii de știință și cultură”, „Scriptor”.

Publicând 17 cărți și peste 1.000 de cronici, a primit numeroase premii și distincții literare.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button