Eseu - Publicistică

Demnitatea României. Nihil sine Deo. „Sus să avem inimile!”

Libertatea e minată, ca să nu zic călcată în picioare. Mă refer la mănunchiul de libertăţi garantate la nivel constituţional: libertatea de exprimare, libertatea de a dispune de propriul trup, libertatea de a călători, libertatea de a avea dreptul la informare, la îngrijiri medicale, libertatea de a avea acces la învăţătură, libertatea de a avea dreptul la cultură şi educaţie, libertatea de a crede şi de a‑ţi mărturisi credinţa, mai exact, de a‑ţi asuma şi de a‑ţi exprima credinţa, precum şi alte libertăţi care, în esenţă, sunt drepturi inalienabile. Drepturi care, evident, nu se negociază, nici nu se respectă condiţionat. Bunăoară: dacă te vaccinezi, ai dreptul la asistenţă medicală, ai dreptul de a călători ş.a.m.d.; refuzul de a fi injectat cu o substanţă experimentală, insuficient testată, are consecinţe dintre cele mai drastice care te transformă, în esenţă, într‑un soi de ostatic… Ce se fac autorităţile cu zecile, sutele de mii de oameni, care au avut încredere în acestea şi se regăsesc în situaţia de a reitera un adevăr cutremurător: până să mă vaccinez eram un om sănătos?!

E o criză sanitară globală, ni s‑a tot repetat răstimp de mai bine de doi ani. Şi mă gândesc la acea graniţă laxă şi extrem de fină ce desparte măsurile restrictive strict necesare, promovate prin lege, şi abuzurile săvârşite în ultimii ani, virusul buclucaş fiind folosit ca scut, paravan, imbold sau pretext; cazul Novak Djokovic – marele tenismen transformat la Melbourne în personaj de roman orwellian – e pilduitor în acest sens şi, de bună seamă, e departe de a fi singurul. Mă gândesc la manipulările şi dezinformările din acea perioadă care va rămâne de tristă pomină, odată cu războiul pandemic ducându‑se şi un război mediatic, care a semănat confuzie şi tone, megatone de spaimă – teren propice manipulării, un instrument care, în viziunea lui Dostoievski, alături de autoritate şi Taină, conduce lumea. Mă gândesc la măsurile prin care se atacă identitatea naţională şi identitatea religioasă, măsuri, practicate – înclin să cred tot mai mult – la scară largă. Mă gândesc la minorităţile care dictează majorităţii, fără a fi puse la punct; când o minoritate îşi impune voinţa majorităţii, numele acelei arhitecturi sociale este dictatură. Mă gândesc la timpurile când vom ajunge să condamnăm ororile capitalismului sălbatic şi epoca cancel culture după ce fuseseră puse la stâlpul infamiei cele comise – e adevărat, cu o stranie înverşunare, inexistentă sub dictatură – în real socialismul sălbatic; e un context în care se cuvine invocat faptul că mişcarea anticomunistă de după prăbuşirea sistemului are profitorii, manipulatorii şi oportuniştii ei, unii dintre aceştia deveniţi celebri peste noapte, alţii construindu‑şi un surplus de prestigiu şi popularitate şi lunecând astfel în ceea ce numim impostură. Ipostază din care ne ţin discursuri docte despre moralitate, verticalitate, caracter, disidenţă etc.

Unii membri ai conducerii europene recurg la un stil asemănător cu cel caracteristic unor bunici înstăriţi, rămaşi singuri, care uită că au fost, şi ei, tineri, şi adoptă un comportament inchizitorial, având grijă să păstreze aparenţele unei democraţii, aparenţe extrem de atent construite. Şi doct construite. Semnalul covârşitor profetic, în această ordine de idei, a fost dat de Aldous Huxley la 1931, în ale cărui scrieri găsim o seamă de indicii de o gravitate flagrantă: „Dictatura perfectă va avea aspectul unei democraţii, dar va fi în esenţă o închisoare fără ziduri din care prizonierii nici măcar nu‑şi vor dori să evadeze. Va fi un sistem de sclavie în care, prin consumerism şi divertisment, sclavii îşi vor iubi stăpânii”. Să‑l invoc, oare, iarăşi, şi pe fondatorul romanului abisal, Fiodor Mihailovici Dostoievski, şi profeţiile acestui creator emise în capodopera sa Demonii? La această oră, şigaliovismul s‑a răspândit la o scară alarmantă, iar societatea e lipsită de mecanismele necesare de a controla grupurile aflate la putere, fiind condusă prin recursul la forţă de grupuri ce ţin să‑şi perpetueze puterea şi să limiteze, în continuare, drepturile şi opoziţia membrilor societăţii care gândesc cu capul lor. Dictatura medicală instaurată să fie un prim pas spre dictatura perfectă, zugrăvită de scriitorul britanic emigrat în SUA? Deocamdată cert e că la vârful conducerii Uniunii Europene există o gravă confuzie între unele guverne, care îşi conduc sub orice critică ţările, şi naţiunile reprezentate de aceste guverne. E o diferenţă la mijloc. Una greu de neglijat. Dacă ai discernământ şi onestitate, şi dacă, evident, eşti informat corect, cum să faci o confuzie între o naţiune şi guvernul care pretinde că o reprezintă, în timp ce, în realitate, o trădează şi o umileşte, dacă… nu o vinde era să zic, mă abţin însă? Mă întreb dacă membrii conducerii europene s‑au gândit vreodată la această diferenţă. Răspunsul la această întrebare cred că ar spune multe… Dovada covârşitoare a relelor guvernări care s‑au succedat după Revoluţia românească sângeroasă din 22 Decembrie 1989 este plecarea din ţara lor de baştină a peste 5 milioane de români – un exod unic în istoria Ţării Româneşti, alcătuite, şi la această oră, din cel mai numeros popor din estul european. Adăugaţi la acest număr cele circa 2,7 milioane din înstrăinata, de veacuri, Basarabie, zecile, sutele de mii de români de pe alte pământuri româneşti, şi, analizând corect starea de fapt, veţi vedea din ce motive identitatea românească vie, clătinată de‑a lungul secolelor, rezistă totuşi. Ardealul, Basarabia, Ţinutul Herţei, Bucovina de Nord şi alte câteva pământuri româneşti, aflate în suferinţă, sunt, şi azi, flăcările vii ce hrănesc la rădăcini identitatea naţiunii române.

Mi se va spune că nu e momentul să abordez aceste subiecte, unele dintre acestea explozive. Oare chiar să nu fie momentul? Le‑am atins în treacăt, aproape, tocmai ca să‑mi exprim speranţa că, totuşi, totuşi, nu acesta e viitorul Uniunii Europene. Am încredere că speranţa mea e departe de a fi gratuită, căci îşi are rădăcinile adânci în trecutul continentului numit Europa, construit pe ruinele Imperiului Roman şi atestat, recunoscut ca uniune pentru prima oară în istorie odată cu primirea Împăratului Carol cel Mare – în Ziua de Crăciun a anului 800 – la Roma. E un trecut glorios care, de bună seamă, obligă. Enorm. La ora actuală construcţia numită Uniunea Europeană se clatină la toate încheieturile şi riscă să se prăbuşească – şi, evident, se va prăbuşi – dacă nu i se revăd cu seriozitate idealurile, scopurile şi, în primul rând, temeiurile, între care să fie recunoscute explicit – după cum se cuvine şi după cum certifică istoria glorioasă a continentului – rădăcinile eline şi iudeo‑creştine. E limpede că circumstanţele cer o reevaluare lucidă, conformă cu realitatea, şi o reformă la vârf, în primul rând, a conducerii Uniunii Europene care nu este egal, desigur, cu Europa. Noi visăm, în continuare, o Europă creştină, o Europă a valorilor, o „Europă a patriilor”, o Europă a naţiunilor, în care să fie respectate valorile, tradiţia, identitatea, constituţia, istoria, trecutul, suveranitatea şi cultura fiecărui stat‑membru. O Europă prosperă, în care demnitatea fiecărei naţiuni să fie respectată. Demnitatea este de origine divină, iar intervenţia ireverenţioasă în acest spaţiu sacru constituie un sacrilegiu.

Deviza Casei Regale a României de Hohenzollern este Nihil sine Deo/ Nimic fără Dumnezeu. Sper ca abia atunci, când se va pătrunde sensul acestui laitmotiv întemeietor, să găsim forţa şi resursele vital necesare pentru a reconstrui pe temeiuri sănătoase, democratice, eline şi iudeo‑creştine, o comunitate multinaţională, în care entităţile membre să mizeze, în primul rând, pe respect, armonie, conlucrare şi sprijin reciproc, pe valorile derivate din milenara Sfânta Scriptură, în care scrie negru pe alb că omul e creat după chipul şi asemănarea Domnului: liber. Liber de a fi. Liber de a se exprima. Liber de a‑şi îngriji trupul dat la naştere – trup care e templul „scânteii divine” (ar fi spus Regele Solomon), templu al Duhului. Liber de a‑şi salvgarda integritatea spirituală, sufletească, culturală, identitară şi fizică. Liber de a crede şi de a‑şi mărturisi răspicat credinţa. Liber de a cere şi de a aştepta răspunsurile la întrebările care îl macină. Liber de a crea condiţii de a străluci acelei „scântei divine”, regăsite în forul lăuntric în clipe privilegiate, când simţi că eşti incomparabil mai mult decât se vede şi se simte, că eşti o parte dintr‑un întreg miraculos, pe care te străduieşti să‑l exprimi, exprimându‑te pe tine însuţi, în primul rând, şi lumea ta unică. În aceleaşi momente, simţi cu tot trupul o boare care mişcă uşor‑uşor vârfurile de pe culmile montane de pe aceste tărâmuri vrăjite, unde pribegea, pe vremuri, cântând, Orfeu şi poetul roman Ovidiu, exilat la Pontul Euxin – fără a fi consultat senatul! – de Împăratul Augustus, pentru că „ar fi văzut ceva ce n‑ar fi fost permis să vadă”, ceva ce nu se cuvenea, aşadar, să fie descris şi cântat într‑un poem. Aceste pământuri bogate, locuite, pe vremuri, de traco‑daci şi cucerite cu dificultate, în mai bine de un veac (!), de romani, pământuri sfinte – cântate, între alţi servi ai lirei, de Orfeu şi Ovidiu – au fost încreştinate de Apostolul Andrei, unul dintre favoriţii lui Iisus, devenit protector al României Mari de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Nihil sine Deo. „Sus să avem inimile!”

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

Total 0 Votes
0

Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut absolut – 1983.

Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu mă atinge, antologie, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Crini Imperiali, antologie, 1999; Elegii Nordice, 2002; Cartea ademenirii, antologie, 2003; Ochiul devorator, antologie, 2004; Grădini austere, 2010; Sfera frigului, 2011; Tragicul visător, antologie (2013)

Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Exerciţii de destin, 2007; Foamea de a fi, 2010; Nietzsche şi Marea Amiază, 2011; Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013)

Roman: tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noaptea străinului, vol. II, 2004; Marile jocuri, vol. III, 2006; Zăpada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din întuneric, 2008; Cercul sălbatic, 2010

Albume de fotografii comentate: Europa acasă (2010); Planeta Israel (2010); Uriaşul Gorduz (2011)

Traduceri: Anna Ahmatova, Poezie și destin (2001)

Cărți în format electronic (eBook):

Seria de autor Aura Christi, lansată de www.librariapentrutoti.ro și Editura Ideea Europeană: Tragicul visător, poeme (1993 – 2013), antologie (2013); Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, eseu (2013); Mitul viului, eseuri (2013); Cercul sălbatic, roman (2013), Casa din întuneric, roman (2013); Trei mii de semne, jurnal de scriitor (2014)

La prestigioase edituri din străinătate i-au fost publicate volumele de poeme Geflüster/Şoptirea, antologie bilingvă, traducere în germană de Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, 1994 (Germania), Elegien aus der Kälte/ Sfera frigului, traducere de Edith Konradt, Pop Verlag, 2008 (Germania), Arkitektura e natës/ Arhitectura nopţii, antologie, traducere în albaneză de Kopi Kyçyku, 2008 (Albania).

A publicat, cu titlul Banchetul de litere, o carte de dialoguri cu personalităţi de seamă ale culturii române. A alcătuit şi a îngrijit numeroase ediţii ca, bunăoară, Romanul Românesc în Colocvii (2001), Breban · 70 (2004), Şocul crizei (2011), Sub semnul Ideii Europene (2011), București în șapte mii de semne (2013) etc.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România şi al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”, 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis şi al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Sculptorul, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, Noaptea străinului, 2004; Premiul „Autorul anului”, decernat de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, 2007; Premiul pentru roman al revistei Poesis, Casa din întuneric, 2008; Premiul „Opera Omnia pentru poezie” acordat în cadrul Festivalului româno-canadian „Roland Gasparic”, 2009

Poemele sale au fost traduse şi publicate în Germania, Franţa, Belgia, Italia, Suedia, Federaţia Rusă, SUA, Bulgaria, Albania. Este redactor-şef al revistei Contemporanul. În 2003, înfiinţează – împreună cu Andrei Potlog, editorul şi fratele Aurei Christi – Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Editura Ideea Europeană; este unul dintre iniţiatorii Asociaţiei EuroPress şi al Editurii EuroPress – instituţii de un real prestigiu naţional, care au menţinut în peisajul literar revista Contemporanul. (2003 – 2010) Este unul dintre fondatorii Asociaţiei Contemporanul. (2010)

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Clubului Român și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Mai multe informații: http://aurachristi.ro/

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button