Contemporanul » Eseu - Publicistică » Cultura română – cultură europeană

Cultura română – cultură europeană

O dată pe an celebrăm cultura. S‑ar cuveni s‑o facem în fiecare zi. În acest an, de Ziua Culturii Naţionale, se împlinesc 170 de ani de la naşterea Poetului Tutelar, Mihai Eminescu…

O dată pe an celebrăm cultura. S‑ar cuveni s‑o facem în fiecare zi. În acest an, de Ziua Culturii Naţionale, se împlinesc 170 de ani de la naşterea Poetului Tutelar, Mihai Eminescu. Cultura reprezintă, în accepţiunea curentă, ansamblul manifestărilor intelectuale ale unei comunităţi, concretizate în creaţii spirituale şi realizate, de regulă, în instituţii ori în legătură cu anumite instituţii. Academia Română este cea mai înaltă instituţie producătoare şi, mai ales, protectoare a culturii, instituţia care a avut şi iniţiativa instituirii prin lege a acestei sărbători, în 2010. Ca să înţelegem creaţia spirituală profundă şi autentică a comunităţii, a naţiunii, a omenirii, este nevoie ca fiecare individ să aibă cultură generală. Cea mai importantă instituţie în care se formează cultura generală este şcoala, învăţământul preuniversitar.

Uneori, în dialogurile mele cu studenţii de la Istorie, le pun celor care îmi par mai interesaţi de studiu câte o întrebare de cultură generală, pentru a vedea – vorba unui dascăl de‑al meu – „la câte bate ceasul”. O astfel de întrebare, mai recent formulată, suna aşa: „Care este succesiunea curentelor culturale europene, de la Renaştere încoace?”. Răspunsul a fost dezamăgitor şi descurajant şi a cuprins ideea că asemenea curente nu există în realitate, că ele au fost inventate de teoreticieni, că nu se pot desprinde constante de gândire şi de creaţie, că lumea intelectuală este complet haotică – ca şi lumea în general –, că creatorii de opere intelectuale au doar idealuri individuale, legate de orgoliul lor, nu de virtuţi colective, nici de valori generale şi nici de încredere în comunitate, în societate, în lume. Totuşi, am insistat ca interlocutorul să‑mi enumere curentele literare sau artistice mai importante, aşa greşite sau false, cum erau ele în viziunea sa. Nu a făcut‑o, privindu‑mă ca pe un expirat venit din altă lume…

Este evident că, dincolo de credinţele şi convingerile noastre, fiecare percepem lumea şi creaţia omenească şi nu se poate să nu observăm o tendinţă de structurare şi de complicare a acestei lumi, în funcţie de sporirea cunoştinţelor omeneşti. Oamenii, pe măsură ce ştiu mai mult, schimbă lumea mai mult, aduc îmbunătăţiri tehnicilor de vieţuire şi de convieţuire, exprimă idei noi, care modifică mereu modul de viaţă al locuitorilor planetei. Indivizii înşişi şi comunităţile umane se deosebesc după limbile pe care le vorbesc, după credinţe, după origini, după culturi, după aşezarea geografică etc., încât există, de când lumea, tipuri de popoare înrudite, de comunităţi comparabile, de creaţii asemănătoare. Nu trebuie să fii filosof ca să‑ţi dai seama de acest lucru şi nici să fii profet ca să vezi că există un anumit raport între structurare şi destructurare, între ceea ce este organizat şi ceea ce este haotic, între real şi ideal şi că omul, ca fiinţă gânditoare, încearcă să ordoneze, pe cât posibil, realitatea care‑l înconjoară. Nu e nevoie, pentru a conştientiza toate acestea, să fii filosof şi nici profet, în schimb este nevoie de un fapt simplu, verificat de istorie, anume de un set de cunoştinţe numit cultură generală. Ca să avem cultură generală, este absolut necesar să fim educaţi. „Un popor fără cultură este un popor uşor de manipulat” (Immanuel Kant).

Curentele culturale mari ale Europei şi, în parte, ale omenirii se învăţau altădată la şcoală, începând cu ultimele clase de gimnaziu (sau din ciclul inferior al liceului interbelic), fiind apoi aprofundate în cei patru ani liceu (sau în ciclul superior). Ele sunt umanismul, raţionalismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, pozitivismul, simbolismul etc. Ponderea lor este diferită, iar formele lor de manifestare sunt inegale şi nu se întâlnesc în întregimea lor, în toate artele şi în toate zonele continentului. Înainte de Renaştere, Europa era împărţită, sub aspect geografic şi de civilizaţie, în două arii, Apusul şi Răsăritul. Românii s‑au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII‑IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale şi confesionale ale Europei, aria latină şi catolică (Apusul), pe de o parte, şi aria bizantină, slavă şi ortodoxă (Răsăritul), pe de alta. Această divizare s‑a oficializat la 1054, prin Marea Schismă, dar a fost conştientizată în mod real abia după Cruciada a IV‑a (1203‑1204), când Noua Romă a fost cucerită de creştinii occidentali (mai ales veneţieni şi francezi). Atunci, deosebirile dintre „greci” (creştinii de rit bizantin) şi „latini” (creştinii de rit roman) au devenit evidente, iar conflictul dintre ei ireconciliabil. Tot de‑atunci, au făcut carieră şi denumirile peiorative de „schismatici” (pentru răsăriteni) şi de „papistaşi” (pentru apuseni), ei devenind reprezentanţii celor două Europe. Unii autori, precum Samuel Huntington, spre finele secolului al XX‑lea, au înţeles şi teoretizat această „frontieră” ca pe o precisă şi severă linie de demarcaţie, plasată pe arcul Carpaţilor, linie prin care s‑ar fi stabilit pentru eternitate destinul extra‑european al românilor. De o parte a „liniei” s‑ar situa popoarele (naţiunile) catolice şi protestante, germanice şi romanice, creatoare de civilizaţie şi cultură, întreprinzătoare şi tenace, europene, iar de cealaltă parte s‑ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante şi tradiţionaliste, „orientale”, un fel de „istm” între Europa şi Asia[1]. Aprofundând această judecată de valoare venită ca o sentinţă, se va vedea uşor că ea este superficială şi simplistă. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii şi alţii nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocşi, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera pe care sunt situaţi românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâşie cu o lăţime de câteva sute de kilometri pe linia vest‑est, care porneşte (aproximativ pe linia nord‑sud) de la Marea Baltică şi ajunge până la Dunărea de Jos şi la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală şi cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial şi elitar până la nivelul vieţii cotidiene a oamenilor de rând. Renaşterea, care s‑a născut şi ca urmare a preluării de către occidentali a înţelepciunii răsăritenilor, adusă în parte în miile de codice şi alte feluri de manuscrise puse pe corăbiile scăpate din Constantinopolul asediat, lucrări din care s‑au făcut faimoase biblioteci. Între acestea, străluceşte „Marciana” din Veneţia. Renaşterea şi Reforma au marcat triumful limbilor vernaculare în cultură, lăsând limbile livreşti sau sfinte pe seama bisericilor. Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV‑lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influenţe occidentale. Tot aici apar şi primele şcoli româneşti, primele traduceri de cărţi în româneşte, aici se trece la primele tipărituri româneşti, ca şi la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI‑lea, influenţa Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică la noi – prin umanism şi Reformă –, şi odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural. Trecerea la scrisul în limba vernaculară se produce la români mai târziu decât în vestul Europei, dar cam în aceeaşi vreme cu înregistrarea fenomenului respectiv la popoarele vecine est‑ şi sud‑est europene (mai ales la cele ortodoxe). Nu se poate spune că Reforma religioasă a determinat acest act, dar este sigur că l‑a stimulat şi grăbit.

Umaniştii români au pulsat în acord cu Occidentul, fără să renunţe la promovarea valorilor spirituale locale. Primul umanist român de talie europeană a fost Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493‑1568), originar din Ţara Românească, a cărui familie, trecută în Transilvania, aderase la catolicism. Nicolaus Olahus, deşi a fost un membru notabil al Republicii Creştine europene, un mare umanist, aflat în corespondenţă cu Erasmus din Rotterdam (supranumit „principele umanismului”), un înalt prelat catolic în serviciul Ungariei, un om politic în slujba Habsburgilor şi un fondator al şcolilor superioare din Slovacia, şi‑a asumat şi identitatea de român. El este primul român care răspândeşte în Europa, în limba latină, ideea originii romanice a românilor. Înaintea lui, tot în Transilvania, un alt român catolicizat – Filip Ficior (More) din Ciula Haţegului, fiul lui Vlad – a studiat la Padova, l‑a cunoscut pe faimosul editor Aldus Manutius, a strâns inscripţii ale Daciei romane şi l‑a ajutat pe Nicolaus Olahus să avanseze în carieră[2].

Cronicarii şi cărturarii secolului al XVII‑lea – de la Grigore Ureche până la Constantin Cantacuzino (stolnicul) – cu studii în colegii iezuite din Polonia şi în universităţi din Italia, scriu în limba română şi susţin, cu argumente ştiinţifice, romanitatea românilor. Grigore Ureche şi Miron Costin ştiau latină şi polonă, ei putându‑se apropia direct de valorile clasicismului greco‑latin. Cel din urmă numeşte Italia „scaunul şi cuibul a toată dăscălia şi învăţătura, cum era într‑o vreme Atena la greci, acum Padova în Italia”. Stolnicul Constantin Cantacuzino ştia greacă, latină şi italiană, admira frescele lui Giotto la Padova, unde a studiat, fiind conştient că primea lumină în una dintre cele mai vechi universităţi ale continentului. Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, un savant care foloseşte mult în scrisul său latina şi româna şi care face din teoria romanităţii românilor o construcţie ştiinţifică. Cantemir s‑a format la Constantinopol, în preajma Marii Biserici, dar şi a mediilor diplomatice cosmopolite, aflate la confluenţa a trei arii culturale: vechea cultură bizantină, cultura occidentală adusă de genovezi, de ambasadorii marilor puteri şi cultura orientală, promovată în cheie otomană, cu inflexiuni arabe etc. Cantemir a acoperit, prin preocupările sale de enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor, toate aceste arii culturale, din Occident până în lumea islamică arabă şi otomană, ilustrând în chip magistral şi lumea noastră, a „Bizanţului după Bizanţ”.

Succesiunea curentelor artistico‑literare şi culturale, în general, specificul curentelor româneşti şi încadrarea lor în modelul european trebuie să se studieze în mod organizat, în gimnaziu şi liceu. Fără un asemenea studiu sistematic, promovat la disciplinele specifice (limbă şi literatură română, istorie, limba latină, limbi şi literaturi străine, arte etc.), evoluţia spirituală a românilor şi a celorlalte popoare europene rămâne o necunoscută…

În epoca lui Cantemir, unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697‑1701) netezeşte calea reapropierii concrete de Occident a învăţăceilor şi savanţilor români. Înaltele şcoli ale Blajului (active din 1754) au scos tineri instruiţi, trimişi la Viena şi la Roma, cu scopul specializării la colegiile şi universităţile de acolo, în domenii precum teologia, filologia, istoria, filosofia, ştiinţele juridice etc. Şcoala Ardeleană – principala formă de manifestare a iluminismului de la noi – apropie şi mai mult cultura românească de Occident. Crezul savanţilor români iluminişti era „prin cultură la libertate”, iar cultura nu o putea asigura decât educaţia, şcoala făcută în chip foarte serios. De la iluminism încoace, toate curentele culturale europene (romantism, pozitivism, simbolism etc.) au avut formele lor specifice de manifestare în Ţările Române şi apoi în România.

Cea mai intensă şi eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia naţională a vremii – s‑a produs în secolul al XIX‑lea, graţie influenţei franceze din Principatele Dunărene şi apoi din România. Generaţii întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orăşeni înstăriţi şi de intelectuali, au studiat în Franţa sau în alte ţări şi centre francofone, de unde s‑au întors nu numai cu serioase cunoştinţe în varii domenii, ci şi cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s‑o vorbească şi s‑o răspândească. Limba franceză a fost nu numai vectorul unei înalte civilizaţii şi a unei mari culturi, devenită „clasică” (în sens de model), ci şi simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendinţe şi forţe – mai ales comunismul – încercau să‑i izoleze pe români.

De mare importanţă pentru noi a fost şi modelul german şi germanofon, preluat iniţial de ardeleni, dar nu numai de ei. Titu Liviu Maiorescu, cu studii înalte la Viena, Berlin şi Paris, a fost un astfel de vector. Studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” demonstrează ce ar putea să însemne cultura română, dacă ar fi înscrisă în contextul european de dezvoltare şi într‑o anumită rigoare de extracţie germană. Maiorescu este cel dintâi care a observat şi relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului autohton rămas în urmă. Criticul a înţeles şi a teoretizat nevoia de orientare spre Occident a românilor, nu pe baza imitaţiei simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. De la Heliade-Rădulescu, cu al său îndemn „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluţie, o cale care, de la privilegierea cantităţii operelor elaborate în româneşte, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu marile curente europene. De la Maiorescu am învăţat cum se fac instituţiile unei ţări şi chiar geniile ei. Prin „Junimea”, Maiorescu a dat „direcţia de astăzi în cultura română” şi a făcut‑o de la Iaşi, unde, în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. Direcţia preconizată de marii oameni de ştiinţă şi de cultură români, de la Renaştere încoace, a fost fortificată cu argumente solide de către Academia Română, care, de peste un secol şi jumătate, consacră valorile intelectuale de vârf şi promovează cercetarea şi creaţia de nivel european.

În cultura modernă românească, curentul cultural‑ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic şi progresist. Până la urmă, în secolul al XX‑lea – punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor – orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizaţia şi cultura promovate de acesta. Fireşte, această orientare dominantă nu a putut şterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferenţelor dintre Occidentul latin şi Răsăritul bizantin.

Succesiunea curentelor artistico‑literare şi culturale, în general, specificul curentelor româneşti şi încadrarea lor în modelul european trebuie să se studieze în mod organizat, în gimnaziu şi liceu. Fără un asemenea studiu sistematic, promovat la disciplinele specifice (limbă şi literatură română, istorie, limba latină, limbi şi literaturi străine, arte etc.), evoluţia spirituală a românilor şi a celorlalte popoare europene rămâne o necunoscută. Europa nu este o noţiune abstractă şi nici o entitate omogenă, locuită de un singur popor cu o singură limbă, ci este o sumă de popoare, cu particularităţile fiecăruia şi cu valori comune, care au la bază clasicismul greco‑latin şi creştinismul. Prin aceste valori s‑a clădit democraţia modernă, bazată pe libertatea indivizilor şi grupurilor. Românii fac parte din concertul naţiunilor europene, se împărtăşesc din valorile comune europene, pe care şi‑au întemeiat identitatea lor de români.

Europa viitorului nu se poate construi prin omogenizarea forţată şi nici pe distrugerea naţiunilor (cum a voit ideologia comunistă), ci pe cultivarea virtuţilor fiecărei naţiuni în contextul fondului comun menţionat. În acest sens, şcoala şi educaţia organizată îndeplinesc un rol fundamental, pentru că ele asigură cultura generală necesară accesului la libertate. Sensibilitatea pentru cultură se dobândeşte greu, dar, odată dobândită, poate feri omenirea de mari nenorociri, de jigniri, contravenţii, infracţiuni, de hoţii şi de crime. De aceea, Ziua Culturii Naţionale trebuie să orienteze comunitatea spre valorile spirituale ale acestui popor şi ale omenirii. Educaţia antreprenorială, cea pentru sănătate, pentru igienă, pentru protecţia mediului, pentru circulaţia pe drumurile publice, pentru egalitatea de gen etc. se câştigă prin eforturile familiei şi ale şcolii, dar perceperea lui Eminescu şi Goethe, a armoniei unei simfonii de Mozart sau a unei opere de Verdi, a semnificaţiei unei coloane ionice sau a unei ogive, scrierea şi vorbirea corectă în limba lui Creangă, a lui Voltaire sau a lui Shakespeare nu se pot face fără stăruinţă personală, în cadrul marii strategii de stăpânire a culturii generale. Dacă există în fiecare o bază de cultură generală solidă, celelalte „educaţii” vin de la sine, din bun-simţ şi bună cuviinţă. Educaţia copiilor şi adolescenţilor nu se face în şcoli de ucenici, în care să se urmărească dobândirea de către aceştia a deprinderilor practice de a conduce afaceri, de a nu murdări mediul, de a mânca sănătos, de a‑şi primeni corpul prin spălare, de a percepe valoarea monedei şi a sistemului financiar‑bancar, de a respecta animalele etc. Toate acestea sunt subsidiare şi se dobândesc în viaţă prin forme şi formule variate, mai ales la şcoală, dar nu prin discipline şcolare care să poarte astfel de nume. În şcoală, se învaţă marile creaţii ale omenirii şi ale popoarelor, marile idei care au dus lumea înainte, marile valori morale. Din ele reiese cu prisosinţă – dacă profesorii sunt buni – cum să ne protejăm mediul înconjurător, cum să percepem igiena, cum să înţelegem şi chivernisim bunurile materiale, cum să ne adecvăm într‑o bancă, ce înseamnă nutriţia sănătoasă etc. În învăţământul general obligatoriu nu se pot deprinde profesiuni, ci valori ale culturii, iar cultura cuprinde toată creaţia materială şi intelectuală a omenirii şi toate instituţiile principale care au produs‑o. Dacă vom stăpâni cultura generală, atunci nu vom fi stăpâniţi de instincte primare şi de spirit gregar, ci de valori morale, de virtuţi ale cunoaşterii şi de încredere în binele şi în viitorul omenirii. Iar amăgirea şi manipularea opiniei publice vor deveni mult mai dificile.

*

Singurul popor neolatin de credinţă ortodoxă şi cu o cultură bizantino‑slavă în Evul Mediu, situat la interferenţa Apusului cu Răsăritul, poate să le pară unora o ciudăţenie, dar şi o provocare, un îndemn spre înţelegere şi cunoaştere. Poporul român nu aduce, probabil, în concertul european lucruri excepţionale, dar aduce o experienţă unică de viaţă: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influenţa celei de‑a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune bizantină şi o biserică de model bizantino‑slav, comunitate intrată azi în era calculatoarelor şi a telefoniei mobile. Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experienţa de viaţă a românilor şi au format treptat o identitate de grup, numită românească, dar care este şi europeană în acelaşi timp. Românii au şi experienţa alterităţii, trăind de multe secole alături de maghiari, saşi, secui, şvabi, evrei, armeni, greci etc. Aceasta i‑a făcut, dincolo de momentele tensionate, să‑i respecte pe ceilalţi, să le accepte valorile şi tradiţiile, calităţile şi defectele. Numai în România se văd, în acelaşi oraş, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe şi greco‑catolice alături de cele calvine, luterane, unitariene, situate la mică distanţă de sinagogi etc., numai în România sunt universităţi cu câte trei‑patru facultăţi teologice şi cu câte două‑trei limbi oficiale de predare. Oscilând secole la rând între Occidentul latin, catolic şi protestant şi Orientul bizantin, slav şi ortodox, românii şi‑au făurit civilizaţia şi cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală şi Vestică. De‑acolo şi‑au luat modelele recente de progres, care – după cum cred românii – sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci şi, în ciuda crizelor recente, prosperitatea.

Note:
[1]  Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of the World Order, New York, 1996.
[2] Ioan Drăgan, Diplomatul şi umanistul de origine română Filip More din Ciula (1470?-1526), în „Apulum”, vol. 21, 1983, p. 183-190.

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest