Deschisă în același an de grație pentru Muzeul de Artă din Timișoara ca și prima expoziție Brâncuși din România, retrospectiva Suzanei Fântânariu vine cumva în completarea celei menționate, aducând o perspectivă care se bazează nu pe eliminare, pe esențializare, ci pe adunare, pe recuperare, ambele urmărind însă același parcurs de revelare a Sacrului, a Luminii de dincolo de perisabilitatea iminentă a materiei. Astfel, prin această fericită alăturare a celor două evenimente expoziționale majore, în continuarea expoziției Brauner, muzeul timișorean trece printr‑o a doua mare restaurare, de data asta una care îl repoziționează în mod real pe harta marilor instituții culturale europene. Coincidență sau nu, Suzana Fântânariu asistă și contribuie prin demersul ei artistic la ambele momente. Performance‑ul ei de la începutul anilor ’90, prezentat oarecum secundar în expoziția de față, curatoriată de Andreea Foanene, este proiectat pe un televizor într‑o camera intermediară, marcând începutul acestui proces în două părți, a cărui sinteză o prezint în continuare.
În 1992, Palatul Baroc din Timișoara, aflat încă în stadiul de ruină arhitecturală, înainte de transformarea lui în actualul Muzeu de Artă, a găzduit acțiunea „Pământul”, curatoriată de Ileana Pintilie, prin care se urmărea valorificarea locului ca fundal pentru o serie de instalații, performance‑uri și film. Proiectul Suzanei Fântânariu, Ambalaj pentru suflet, a urmărit sacralizarea temporară a spațiului, prin transformarea lui într‑un loc al rememorării și al consemnării prezentului, precum și al pregătirii simbolice, al propriei reînvieri. În sala mare a Palatului, artista a reciclat materialele găsite, de la cele organice (excremente oviforme, materii parțial descompuse) la cele minerale (pietre, praf, var) și a construit din ele 18 mumii. Astfel, muzeul a devenit simultan loc funerar și spațiu de expunere pentru arta contemporană. Artista notează despre demersul ei: „Transformarea materialelor derizorii în obiecte‑semn, cu regulile limbajului plastic respectate, a creat o detensionare a dezastrului din spațiul muzeal, acordând posibilitate de respirație, astfel încât trecutul să rămână o amintire, depozitată în casetele memoriei, în sarcofagele aliniate lângă peretele cald, de lemn carbonizat. Din nou bipolaritatea sacru‑profan creează un punct de percepție dilematic, căci la antipodul sacrului se află substanța materială derizorie, profană, săracă, pe care o folosesc în construcția funerară”. (Suzana Fântânariu, Spațiu și semn: o dialectică a devenirii imaginii între planeitate și obiect. Timișoara, Ed. Brumar, 2007, p. 97)
Acțiunea Suzanei Fântânariu implică, așadar, o dimensiune care privește, în mod direct, timpul, importante în conceptul lucrării fiind atât rezultatele plastice, adică obiectele de tip asamblaj, mumiile, cât și cele temporale, adică etapele pregătitoare. Artista lucrează cu memoria locului, cu trecutul și cu prezentul său, pe care o curăță, într‑un mod simbolic, și o mântuiește prin scrutarea și prin intervenția artistică. Ea nu neagă natura spațiului, ci o îmbogățește cu un nou strat de lectură, face posibilă apariția sacrului într‑un loc abandonat de conștiința publică, ieșit el însuși din istoria imediată.
Expoziția Suzanei Fântânariu este evident o retrospectivă a artistei, legată de propriul ei parcurs artistic, de propriul istoric, dar pe care eu îl găsesc în strânsă legătură cu cel al muzeului. În afara performance‑ului pe care l‑am amintit, care semnează actul de naștere al actualei instituții, dialogul dintre cele două realități, cea a artistei și cea a muzeului, continuă să se potențeze, să se completeze reciproc și în expoziția de față. Simbioza celor două planuri de expresie, una provenind din memoria noastră culturală sedimentată, bine așezată în confortul nostru identitar, și anume arhitectura palatului baroc, și cea a experimentului postmodern al Suzanei Fântânariu, deloc flatant la prima vedere pentru așteptările unui vizitator comod, sporește calitățile ambelor forme de existență, împăcând totodată contrastele. Interioarele încăperilor clasice, unde cromatica și expresia lemnului sunt definitorii, devin scenografia de bază pentru instalații contemporane de arte povera, dar care de fapt preiau și comentează materialul de bază, fiind folosită aproape exclusiv o altă manifestare a aceluiași referent, și anume hârtia. Dar nu putem ignora o încăpere foarte specială, cea în care curatoarea și artista au decis în mod foarte inspirat să expună plăcile de xilogravură, ele reprezentând puntea de trecere între sursă, suport și expresie finală.
Materialitatea și volumul sunt două componente importante în creația Suzanei Fântânariu, ea însăși declarându‑și în numeroase rânduri interesul constant pentru trecerea către tridimensional a graficii, o tehnică eminamente bidimensională. Astfel, putem urmări diferitele soluții pe care artista le‑a explorat în căutarea acestui simbiot plastic, de la plăcile de gravură, prin care iese din plan în basorelief, la tuburile de hârtie care devin suport pentru planuri grafice spiralete și până la sculptura efectivă, la statuarul cu referințe arhaice, egiptene. Dar și aici hârtia rămâne materialul preferat, reușind prin plierea și șifonarea suprafeței încărcată de grafică să scoată desenul din condiția lui inițială și să‑i anuleze în mod profund natura. Dacă în prima sală vizitatorul este întâmpinat de gravurile din studenție ale artistei, care demonstrează atât o stăpânire desăvârșită a tehnicii, cât și un soi de suprasolicitare a limbajului grafic prin suprapuneri de stilistici, de la desenul extrem de detaliat de sorginte dureriană până la influențe pop‑art care mizează pe descompuneri pixelate, în următoarele încăperi asistă la o dizolvare treptată a imaginii canonice, cea care oricând își găsește locul sub un passpartout pe simeze, ea devenind în unele etape aproape ilizibilă, subordonată până la disoluție volumului pe care îl deservește.
Lăsând în urmă acest prim nivel al lecturii, cel care ține de materialitatea lucrărilor, indiferent când de complex și de ofertant este în sine, ajungem la cel al inefabilului, al poeziei care învăluie întreaga creație a Suzanei Fântânariu. De la haiku‑uri plastice care rămân ermetice timp îndelungat în mintea privitorului, numai ca la un moment dat să declanșeze adevărate revelații, până la epopeile desfășurate pe rânduri și coloane riguros ordonate, toate sunt legate între ele de un fir roșu al meditației profunde, asupra vieții și a morții, asupra memoriei și, nu în ultimul rând, asupra speranței. Melancolice, fragmentele adunate din locuri diverse, care s‑au eliberat de propriul destin tragic finalizat în condiția de deșeu, sunt reinvestite cu sens, vorbind acum, de pe suprafața colajelor complexe, despre șansa la mântuire, la o posibilitate a vieții de după. Privite acum ca elemente strict estetice, lipsite de funcție practică, aceste relicve ale unei lumi apuse devin parte dintr‑un cabinet de curiozități pentru civilizații îndepărtate, care poartă în ele potențialul a infinite povești și istorii. Mumiile, o temă recurentă a artistei, întăresc mesajul colajelor, conservând simbolic spiritul lumii anterioare, simultan introducându‑l în eternitate, dar și golind partea constitutivă de sens autonom.
Poveștile Suzanei Fântânariu sunt extrem de personale, lucrările fiind într‑o mai mare măsură decât la alți artiști autoportrete. Fiind mereu într‑o stare de autoreflecție, căutând sensul pentru lumea exterioară în sine, artista traduce realitatea în limbaj propriu, folosind o serie de elemente plastice primare pe care le permutează în moduri noi de fiecare dată pentru a crea și pentru a transmite unicitatea propriei viziuni. Colajele pe pânză de mari dimensiuni care pornesc de la structuri recurente, fiind un soi de caroiaj umplut cu o diversitate fantastică de fragmente recuperate, nu mizează pe pariul dadaist de expresie plastică în lipsa sensului și a intenționalității, ci din contră, prezintă un tip de creație extrem de analitic, de atent la compoziție, rezultatul unei minți cu o capacitate de selecție și de asociere formidabile, în care sensul nu este abandonat, ci din contră, reinstaurat permanent și obsesiv. Memoria copilăriei, a mamei, a familiei, a propriei biografii este încapsulată în toate lucrările, ele devenind astfel atât jurnale personale, stări ale artistei materializate în obiect, dar și artefacte cu valoare umană universală, vorbind despre ceea ce ne definește în mod real ca oameni. Limbajul Suzanei Fântânariu este unul de dincolo de cuvinte, care unește timpurile și conservă prezentul pentru nenumărate variante de viitor, inclusiv pentru cel în care posibilul privitor nu va recunoaște nimic din fragmentele folosite în compoziții, dar care cu siguranță va simți acel inefabil transcendent pe care artista reușește să‑l arhiveze în creația sa.
Expoziția curatoriată de Andreea Foanene la Muzeul Național de Artă din Timișoara este cu siguranță una dintre cele mai coerente retrospective de artist din ultimii ani, reușind să apropie opera Suzanei Fântânariu de public, prezentând‑o într‑un mod neabuziv, nedeformat de excese de lectură supusă modei contemporane, iar alăturarea de expoziția Brâncuși nu poate fi decât una fericită, care demonstrează cu atât mai mult nivelul maxim de profesionalism al artistei, astfel încât cele două mari evenimente culturale să stea armonios și organic unul lângă altul.
■ Artist plastic, critic şi istoric de artă
Dalina Bădescu
