După o lungă absenţă la Joyce Theatre (Chelsea – cartierul artistic al Manhattan‑ului), compania de dans Butoh‑Sankai Juku revine cu piesa Kosa/ Între două oglinzi, creată în 2022. Fondată de Ushio Amagatsu, în 1975, la Tokyo, Sankai Juku, îşi are sediul la Paris. Théâtre de la Ville este o gazdă permanentă a creaţiilor ansamblului, cu o audienţă internaţională diversificată.
Butoh începe în Japonia anilor 1950, puternic influenţat de mişcarea de avangardă europeană împreună cu expresionismul german. La limita dintre teatru şi dans, Butoh se dezvoltă în două direcţii, ca artă spontană, a improvizaţiei, şi ca produs a unei coregrafii riguroase (Sankai Juku). La origini, Butoh se definea ca o artă neagră guvernată de o estetică a grotescului şi a macabrului. Tatsumi Hijikata, fondatorul Butoh, coregraf, creator de filme horror, de sex‑cabaret, dansator, a fost un artist foarte influent în Japonia, cu o formidabilă forţă creatoare. Inspirat de Jean Genet, Hijikata concepe Ankoku Butoh (Dans al Întunericului), o formă de artă in extremis, burlescă, violentă, cu tentă suprarealistă şi elemente de şamanism, reprezentând o culme a avangardei japoneze.
Butoh are o pregnantă componentă spirituală şi emoţională – eliberată prin gestul coregrafic – ce dă cont de dimensiunea sa teatrală; ca atare, dansul este adesea însoţit de un scenariu. Mişcarea este fluidizată, încetinită sau încremenită, creează senzaţia că se desfăşoară într‑un mediu vâscos sau în apă. Butoh prefigurează întrucâtva mişcarea GAGA, tehnica de dans a coregrafului israelian Ohad Naharin ce antrenează visceral trupul împreună cu expresia facială în redarea stărilor interioare.
Cu educaţia sa mixtă în dans clasic şi modern, Ushio Amagatsu, directorul artistic şi coregraful companiei de dans Sankai Juku, realizează o fuziune între dansul modern european şi hieratismul coregrafic al teatrului Noh şi Bugaku – dans tradiţional adoptat de curtea imperială în secolele 7 şi 8. În accepţia lui Amagatsu, Butoh este un desăvârşit limbaj al trupului. Temele urmărite sunt: moartea, depresia, nebunia, boala. Dansul este o emanaţie interiorizată, organică a stărilor provocate de aceste subiecte tabu. Structura e abstractă, cuprinzând puncte sau noduri de fugă manifestate sau disipate în forme figurative, ce concentrează tensiune şi energie. Între zbor şi gravitaţie – nu ca stări antagoniste, ci fundamental integrate – linia coregrafică la Amagatsu e amplă, expresivă, abisală, se frânge graţios, se contorsionează, ca să se reînalţe în eresuri inefabile. Amagatsu întreprinde un limbaj simbolic, bazat pe mudre, poziţii statuare sau succesiuni de gesturi. Lucrările sale etalează deopotrivă hieratism, grotesc, lejeritate, interioritate, magie, transformare, transcendenţă.
Kosa/ Între două oglinzi este o piesă ce s‑ar vrea o chintesenţă a creaţiilor companiei Sankai Juku. O colecţie de fragmente din piesele de referinţă, Kosa nu se numără printre compoziţiile de virtuozitate ale coregrafului, sau poate misterul înnodării acestei succesiuni de tablouri scapă nedescifrat privitorului neavizat. Chiar dacă trecerea de la un cadru la altul este fluentă sau integrată aproape imperceptibil fragmentului precedent, nu există o forţă unificatoare sau un consens estetic care să dea coerenţă sau metafizică acestei piese. Lipsa totală a unei scenografii care să potenţeze plastic sau atmosferic mişcarea – întotdeauna subtilă şi abstractizantă în piesele de referinţă – orientează atenţia strict către gestul coregrafic exacerbat sau adumbrit prin impecabilele şi nuanţatele tehnici de iluminare (Genta Iwamura).
Solourile alternează cu structurile de grup ce se mişcă de preferinţă la unison, sinergic, alteori variat sau în contrapunct. Expresia facială joacă un rol determinant, exteriorizând ceea ce porneşte din interior şi pune fiinţa în mişcare. Ceea ce este destinat vederii este doar o componentă exterioară a mişcării, vibraţia sau izvorul mişcării sunt intuitiv receptate auditiv şi senzorial, de aici relaţia cu GAGA a acestui gen de dans. Posturile faciale de râs, plâns, spaimă sunt parte din structura coregrafică. Gura larg căscată – ca „Strigătul” din tablourile lui Munch – survine în toate dansurile sale ca un laitmotiv. Expresia strigătului munch‑ian nu exprimă în mod necesar o stare de spaimă sau angoasă, este mai degrabă o imagine a grotescului, o defulare a unor stări deraiate de conştiinţă.
În fapt, acest strigăt mut cu o plasticitate expresionistă îşi are obârşia în tezele lui Kazuo Ohno, un pionier şi guru al Butoh‑ului (alături de Hijikata) ce a teoretizat această artă în cărţile sale. Un dansator desăvârşit, cu machiajul său de Pierrot şi arsenalul de grimase şi gesturi – în stil commedia dell’arte – Kazuo Ohno leagă direct Butoh de arta improvizaţiei. Dansul trebuie să coboare spontan şi direct din adâncul fiinţei, să exprime viaţa în acea instanţă a interpretării, el este ireproductibil. Acest strigăt mut introdus în Butoh de Kazuo – exploatat cu insistenţă de Amagatsu – este expresia unei combustii interioare generate de un fulger, de un curent electric, de care e străbătut interpretul din cap până în picioare, el reprezintă punctul de plecare al oricărui dans Butoh. El animă mişcarea trupului ce devine o carcasă goală cu privirea împietrită într‑o expresie facială ca o mască Noh.
În toate piesele lui Agamatsu, dansatorii sunt raşi în cap şi poartă robe sau fuste‑pantaloni simple cu tăieturi largi, drapate, ce trimit la veşmintele călugărilor budişti. În Kosa, costumele se schimbă de la un dans la altul, aşa cum au fost concepute în lucrarea de referinţă. În toate dansurile lui Agamatsu, trupul şi faţa sunt pomădate cu o pudră albă. În mişcare, această carcasă fină de praf, ce, penetrată de undele de lumină, oferă o textură imaterială, se împrăştie ca o aură, conferind dansului o marcă spirituală. În jurul mâinilor ridicate în sus, a gurii larg deschise, praful se înalţă ca o ectoplasmă a spiritelor ce invadează spaţiul scenei.
Gestul coregrafic e voalat, filigranat, decelerat sau încremenit. Picioarele mai întotdeauna acoperite de fustanele lungi au un repertoriu redus la fandări sau paşii târşâiţi, mici şi rapizi – precum alunecarea antigravitaţională a spiritelor din teatrul Noh. Mâinile, îndeosebi palmele şi degetele, chipul dau expresie şi semnificaţie dansului. Dacă costumele sunt terne, în tonuri de negru şi alb, contrastul e conferit de însemnele mâinilor şi ale feţelor. O cerneală roşie sau albastră, unghiile colorate în roşu sunt focare de energie spre care ochiul alunecă pentru a pătrunde metamorfozele mişcării. În bună măsură, gestul Butoh sugerează un proces în devenire, o schimbare în timp sau o transfigurare. Gestul poate fi agresiv şi rapid ca o tăietură de sabie – ca liant de tranziţie sau introducere a unei noi stări. Acest tip de mişcare leagă Butoh de artele marţiale.
Banda sonoră aparţine ca întotdeauna echipei Yas‑Kaz & Yoichiro Yoshikawa cu un potpuriu de muzică electronică, galactică, hard rock sau cu o linie melodică clasicizantă executată la chitară electrică, îmbogăţită uneori cu efecte speciale, în tonalităţi de apocalipsă.
Compoziţia conţine câteva tablouri extrase din Tobari („Ca şi cum un flux inepuizabil”), 2008. Patru dansatori, înveşmântaţi primitiv, doar cu nişte zdrenţe în jurul şoldurilor, se închină sau prosternează, cu gesturi ample ale mâinilor îndreptate spre cer ca nişte urne, cu degetele răsfirate, în jurul unui personaj ce poartă o fustanelă albă şi lungă, cu faţa brăzdată de o linie roşie, desemnând un zeu sau un preot în timpul unui ceremonial. Într‑un alt tablou din aceeaşi lucrare, patru dansatori în robe negre, peticite, execută un arsenal de gesturi simbolice; mâinile valsează îndreptate în sus de parcă ar vrea să invoce forţe ale naturii sau spirituale. În consens cu ritmul muzical, gestul devine deodată năprasnic, ascuţit, executat la viteze mari, în posturi de tai chi.
Un alt tablou e inspirat de Kagemi („Dincolo de metafora oglinzii”), o piesă din 2000, tot cu patru interpreţi în robe negre cu pete de vopsea, ce par zdrenţuite. Grimasează şi îşi schimonosesc chipurile în rânjete sardonice, pe măsură ce îşi pictează reciproc feţele cu linii stridente de roşu sau albastru. Par nişte demoni sau morţi, rătăciţi în spaţiul terestru, ce hohotesc grotesc, cu gurile larg deschise, arătând sentenţios cu braţul întins, unul spre celălalt.
Inspirat din piesa Meguri („Marea Teeming, Pământ al liniştii”), 2015, un alt grup de patru dansatori exersează zborul prin mişcări din mâini, ca în baletul clasic, apoi se rotesc aplecaţi, cu braţele în poziţie de decolare ca nişte dervişi zburători.
Un solo executat pe un fond muzical minimalist, cu armonii clasice, înfăţişează un personaj cu un artefact roşu, prins după ureche. Este un fragment din piesa Umusuma („Amintiri înainte de istorie”), 2012. Într‑o reprezentaţie vecină cu pantomima, expresia feţei se schimbă în grimase de plâns şi râs, în consens cu intensitatea şi ritmul coardelor muzicale. O săritură şarjată cu piciorul aruncat oblic pe spate – ce schimbă sensul de deplasare la aterizare – devine laitmotiv (preluat colectiv în dansurile următoare), trimiţând la coregrafia lui Martha Graham.
Prin gestul frânt, rotund, repetitiv, Butoh s‑ar înrudi exterior cu pantomima, atât că scopul nu este de‑a mima o anume acţiune, ci de‑a transfera simbolic o stare interioară, de a „mima” un anume tip de atmosferă sau un fenomen.
■ Jurnalist cultural
Roxana Pavnotescu
