Contemporanul » Educație » „Dumnezeu îmi pregăteşte o orchestră cum nu s‑a văzut pe pământ…”

„Dumnezeu îmi pregăteşte o orchestră cum nu s‑a văzut pe pământ…”

„Am fost organist de biserică”

 

Sorana Mănăilescu: Maestre Sabin Pautza, succesul se cuantifică în diverse moduri. În cazul dumneavoastră, existenţa unui festival internaţional care vă poarta numele, a unui liceu de artă „Sabin Pautza”, premiile venite de la cel mai înalt nivel instituţional – Academia Română sau Uniunea Compozitorilor –, prezenţa în primul episod al documentarul Restitutio Moldaviae – o istorie a muzicii în portrete componistice – sunt tot atâta însemne ale clasicizării. Cum se simte un clasic în viaţă?

Sabin Pautza: Doamne Dumnezeule! Alţii zic că sunt preclasic. Nu pot decât să glumesc despre asta, pentru că nu mi‑am programat niciodată ceva legat de succes. Pentru mine muzica a venit singură, nechemată. Compun muzică în timp ce dorm sau în timp ce compun altă muzică. Mi s‑a întâmplat să mă gândesc la o lucrare în timp ce eu dirijam muzica altcuiva. Sau cântam la orgă – pentru că am fost organist de biserică timp de 17 ani, printre altele – şi în acelaşi timp mă gândeam la cvartetul meu pe care îl începusem şi mă obseda, nu puteam să fac pauză. Atunci când faci aşa ceva, te gândeşti la o mie de lucruri, dar niciodată nu mi‑am pus problema dacă o să am succes sau nu. Vă mai spun şi altceva: nu de mult am fost întrebat dacă mă pot defini în câteva cuvinte. Şi atunci, mi‑a venit în minte să spun că sunt veşnic nemulţumit de mine. În fiecare secundă simt că aş putea face mai bine. Aşadar, nu mă pot gândi la succes.

Maestre, m‑am gândit să vă întreb, în timp ce îmi spuneaţi că obişnuiţi să compuneţi muzică în timp ce dormiţi, dirijaţi sau interpretaţi altă muzică, în ce moment al vieţii aţi simţit chemarea pentru muzică?

A, nu îmi amintesc. Nu îmi amintesc multe lucruri din copilăria mea, dar vă pot da un exemplu. Mama mea îmi povestea că nu eram încă la grădiniţă când îmi făceam singur instrumente muzicale dintr‑o rămurică de soc pe care am golit‑o pe dinlăuntru, am făcut nişte găurele şi am făcut un fluier la care cântam singur melodii pe care le auzeam la rugă sau la nuntă, iar prietenele mamei mele care veneau în curte se minunau de unde ştiu să cânt. Dar eu nu‑mi amintesc. Tot mama îmi spunea că băteam nişte cuie în scândură, legam nişte aţe şi îmi făceam un fel de ţambal cu care cântam melodii. Aşadar, nu vă pot răspunde la această întrebare. Pur şi simplu m‑a însoţit de când exist.

Plecând firesc, de la anii de formaţie, am vrea să ne lămuriţi ce înţelegeţi prin afirmaţia că Sabin Pautza e „un om făcut de alţii”? E drept, sesizăm umbra lui Marin Constantin în Aleluia, de exemplu.

Ce am vrut să spun? Că în viaţa mea au fost nişte oameni care au decis pentru mine. Le datorez atât de mult, încât pot să spun că, pe lângă Dumnezeu, care ne face pe toţi, aceşti oameni m‑au format pe mine. Primul meu dascăl, care m‑a descoperit, a început să lucreze cu mine de când eram copil de şcoală primară, în aşa fel încât eu am scris la 13 ani Ave Maria, care a luat premii, este publicată şi a fost înregistrată. Pentru că acest profesor, Carl Tirier, când aveam 10, 11, 12 ani, mă punea să ascult zeci de discuri pe săptămână şi după aceea mă punea să scriu muzică în stilul respectiv. Ascultam Palestrina, trebuia să scriu un motet ca el, mă punea să ascult valsuri de Chopin şi trebuia să scriu până luni un vals ca Chopin sau o fugă ca Bach. Era un profesor german şi şi‑a dat seama că aveam un talent deosebit, pentru că nu lucra cu mine două ore pe săptămână la şcoală, ci 20 de ore pe săptămână. Mă lua acasă în fiecare după‑amiază câte trei, patru ore şi mă punea să cânt, să ascult, şi a lucrat cu mine ani de zile zeci de ore pe săptămână. Lui îi datorez totul. Când am ajuns la Conservator, vă spun sincer, fără să pară o laudă, că în cei cinci ani foarte rar mi s‑a întâmplat ca unul dintre acei mari profesori pe care i‑am avut să mă înveţe ceva nou. Şi au fost nume mari, ca: Mihail Jora, Florica Musicescu, Aurel Stroie, Ştefan Niculescu. Erau lucruri pe care eu le ştiam deja de când eram copil. Desigur, fiecare în parte m‑a ajutat şi mi‑a spus lucruri importante.

O altă personalitate care mi‑a modelat viaţa şi căruia îi datorez mai mult decât aş putea spune a fost extraordinarul artist Marin Constantin, pentru că m‑a luat sub aripa lui încă de la începuturi. Chiar zilele acestea, Anna Ungureanu, dirijoarea corului Madrigal, m‑a invitat la aniversarea Madrigalului. Eu am fost acolo când s‑a înfiinţat Madrigalul, am cântat în corul pe care maestrul Marin Constantin îl dirija atunci. Când s‑a înfiinţat Madrigalul, în anul 1963, maestrul nu a mai primit tineri cum eram eu (atunci aveam 20 de ani), ci voci mature. Totuşi, eram un fel de asistent al lui, dovadă că, mai târziu, pe mine mă chema să lucrez cu corul când el pleca în străinătate. Îmi amintesc că şi la aniversarea a 50 de ani ai corului Madrigal am fost invitat să dirijez. Aşadar, pentru mine corul Madrigal a fost o altă universitate, pentru că se făceau nişte lucruri extraordinare, din toate punctele de vedere. Pe Marin Constantin nu‑l pot aşeza lângă altcineva, pentru că a fost unic.

Pot să vă mai spun că am şi studenţi de care sunt foarte mândru şi de la care am învăţat. Îi pot numi pe Cristian Misievici, profesor la Conservatorul din Cluj, Viorel Munteanu, care a fost opt ani rector la Conservatorul din Iaşi, compozitor cu premii, Virgil Popescu, care a scris 30‑40 melodii de muzică uşoară de nota 10. A început cu mine de când avea 17, 18 ani şi îl consider cel mai bun compozitor de muzică uşoară. Au mai fost Ionel Voineag, pe care l‑am pregătit de când era copil, Romeo Cosma, de la Conservatorul din Iaşi, care conduce catedra de jazz şi este un muzician desăvârşit. Sigur, vă mai pot da multe nume. Nancy Brandes, fondatorul formaţiei Roşu şi Negru, care mi‑a fost student, deşi avea cu doar 3 ani mai puţin decât mine. Eu, la 22 de ani, predam.

 

„Am avut şansa să lucrez cu nume mari”

 

Mi‑aţi intuit următoarea întrebare, dar, înainte de a ne vorbi de performanţa că aţi devenit profesor la sfârşitul anilor de ucenicie, aş dori să vă întreb cum v‑au influenţat profesorii Academiei de muzică din Siena, Donatoni, Ferrara sau Bruno Maderna?

Da, am avut şansa să lucrez cu nume mari acolo, atât compoziţie, cât şi dirijat. A fost prima dată când am ieşit afară, cum se spune; or, nu ştii cine eşti până nu te aşezi într‑un anumit context. Am avut şansa să cunosc în grupul acela studenţi din mai multe ţări şi mi‑am dat seama de ce ştiu şi de ce nu ştiu. Ce sunt şi ce nu sunt.

Revin la întrebarea pe care urma să v‑o adresez: devenind profesor la sfârşitul anilor de ucenicie, aţi câştigat, după cum aţi mărturisit, adeziunea spontană a studenţilor. A fost muzica scrisă pentru tineretul american contemporan secretul acestui succes?

Eu am fost, din fericire, pus în contact cu muzica americană încă de tânăr, pentru că s‑a întâmplat ca un prieten al tatălui meu să plece şi a lăsat la noi în casă un patefon şi vreo douăzeci de discuri cu muzică charleston, dixieland, gospel, aşadar muzică americană. Eu ascultam aceste discuri până nu se mai auzea nimic de pe ele, când eram în clasa I‑a, a II‑a. Când am ajuns la liceu, mi‑am făcut propia mea formaţie de dixiland şi cântam în pivniţa casei în care locuiesc acum, unde aveam un pian. Împreună cu colegii mei, care cântau la trompetă, trombon, încercam să reproducem muzica pe care o ascultam, astfel încât îmi era foarte familiară. Când am ajuns în America, am constatat că erau profesionişti care nu ştiau atât de multe câte învăţasem eu despre blues sau swing.

Probabil aţi repurtat mai mult succes în America decât oricare alt muzician român contemporan ca dirijor, compozitor şi profesor. Remarcabil ni se pare însă faptul că vi s‑au acordat distincţii cu valoare naţională: nu numai aceea de Dirijor Emerit al celei mai vechi orchestre simfonice americane, Plainfield Symphony Orchestra din New Jersey, dar şi premii cu nume semnificative precum premiul „Rudolf Nissim” al Uniunii Compozitorilor Americani, sau marele premiu „Doctor Martin Luther King Jr.” pentru compoziţie.

Da, am vreo şapte premii. „Doctor Martin Luther King Jr.” este cel mai mare premiu care se poate lua acolo, atât în bani, cât şi ca prestigiu, pentru că la acea ediţie au fost înscrise şaizeci şi două de lucrări. Eu am trimis partitura, fără să mă mai gândesc la o miză, în luna martie. Am fost anunţat că am câştigat în luna octombrie, când, vă spun sincer, şi uitasem de concurs. Concursul a fost iniţiat de soţia lui Martin Luther King Jr. în memoria lui, cu prilejul ridicării unui mausoleu. Lucrarea nu are un nume, este scrisă pentru clopote pe baza unui joc matematic, în care am folosit mai multe formule, printre care şi şirul lui Fibonacci. Durează doar patru minute, este scrisă pentru clopote şi se cântă, de atunci, în fiecare zi de la ora 12, la Mausoleul ridicat în memoria lui Luther King Jr. Tot de atunci sunt şi cetăţean de onoare al oraşului Plainfield. A fost cu adevărat ceva deosebit.

 

Baroc Recviem

 

S‑a remarcat diversitatea operei dumneavoastră, dar această diversitate reproduce, în definitiv, eterogenitatea esteticii din perioada postbelică, în care Xenakis a compus după principii matematice, Arvo Pärt a reactivat componenta religioasă, iar John Adams a combinat interesul pentru muzica populară americană din urmă cu un secol cu muzica postumană creată de computer. Este pentru dumneavoastră filonul muzicii româneşti o ancoră în tot acest context de multiple şi diverse tendinţe?

Da, deşi eu m‑am convins relativ târziu de acest lucru. Vă dau doar un exemplu. Când s‑a cântat Simfonietta mea, care a fost o lucrare scrisă pentru aniversarea centenarului orchestrei Plainfield Symphony Orchestra, la care eu am fost director timp de 26 ani, a doua zi după concert, a apărut un articol al unui critic foarte cunoscut şi foarte sever, temut aş zice, care a spus, printre altele, că s‑a cântat o lucrare foarte interesantă, primă audiţie a unui compozitor care s‑a văzut de departe că e român. Eu am fost total surprins. Pentru că simfonietta aceea se voia americană, de la a la z, am vrut să o scriu pe placul lor. Apoi, mai târziu, când l‑am cunoscut pe acest critic foarte respectat, l‑am întrebat cum a sesizat acest lucru. Mi‑a răspuns că a fost coleg cu Lipatti la Paris, i‑a cunoscut pe Enescu, Alfred Alessandrescu şi pe Silvestri: „Eu cunosc foarte bine muzica românească şi te‑am simţit din primele măsuri”. Da, i‑am răspuns, dar eu am vrut să fie acolo charleston, boogie‑boogie şi bossa nova. Da, a fost, îmi zice, dar eu am simţit că era ceva acolo care îmi aducea aminte de Enescu şi de Lipatti. Prin urmare, mai târziu mi‑am dat seama că eu nu am putut să scriu nimic fără aceste influenţe. Când eram tânăr, am scris muzică dodecafonică şi stochastică, compuneam cu rigla de calcul pe masă, cu şirul lui Fibonacci şi cu tabelul de logaritmi, pentru că am făcut liceul de matematică (tatăl meu nu mă lăsa să fac liceul de muzică, l‑am făcut clandestin, dimineaţă mă duceam la liceul de matematică şi după‑amiaza fugeam la cel de muzică, fără ca el să ştie). Dar mi‑a prins bine şi matematica, pentru că întotdeauna am crezut că muzica nu este altceva decât materie sonoră organizată după formule matematice.

Anul trecut, s‑a cântat în primă audiţie Recviemul meu, scris acum, la bătrâneţe, pentru că am zis că mâine mor şi nu vor avea ce să cânte în acele momente. Ştiţi cum se numeşte Recviemul meu? Baroc Recviem. Dacă îl ascultaţi, puteţi jura că această lucrare a fost scrisă la 1800. Fugile sunt ca la Bach şi Miserere, iar Lacrimosa, ca la Mozart. Pur şi simplu, la bătrâneţe, m‑am întrebat: dar eu nu aş putea să scriu o fugă ca Bach? Şi mă voi vedea cu Bach în curând şi îi voi arăta Recviemul meu, să vedem ce zice. Dacă îi plac sau nu fugile mele. A fost un fel de ambiţie, de curaj să fac aşa ceva. Mai fac o paranteză şi vă spun că am un nepot pictor care locuieşte în Germania, are o carieră frumoasă în Europa şi când a venit la mine, mi‑a arătat un tablou. Uico, îmi spune aşa cum se zice în Banat la unchi. Uico, ce părere ai de tabloul acesta? Este un Rembrand, zic. Brava, mulţam, îmi spune, asta voiam să aud. Este tabloul meu, dar am vrut să văd dacă pot să pictez ca Rembrand. Pentru Recviemul meu, am primit cele mai multe felicitări din ultimii 60 de ani. Pentru că nu s‑a putut cânta când a fost programat, în anul 2021, în Joia Mare, s‑a înregistrat şi s‑a difuzat online. Astfel am fost felicitat din toată lumea. Sunt nume mari care m‑au sunat de la Londra, cum ar fi Daniel Barenboim, din Africa de Sud, Toronto şi din toată lumea. Cornel Ţăranu m‑a sunat şi mi‑a spus: plâng, îl ascult pentru a patra oară cu soţia, ce a fost în capul tău de ai scris aşa ceva? Şi eu am vrut să scriu, dar mi‑ai luat‑o înainte. Cornel Ţăranu este singurul compozitor român membru al Academiei Române. A fost o nebunie să scriu un Recviem şi cu acest titlu, Baroc Recviem. Dar această lucrare, şi aici am vrut să ajung, nu putea fi scrisă decât cu formule şi cu material luat din bocetul şi colinda românească. Asta am vrut să spun. Tot ce am scris a fost izvorât din acel material cu care m‑am născut şi l‑am luat cu mine din copilăria mea, din muzica noastră: colindul, bocetul şi doina noastră.

 

„O întâmplare fericită”

 

Maestre, aţi anticipat din nou următoarea mea întrebare, în care intră şi numele maestrului Cornel Ţăranu. S‑a întâmplat ca dumneavoastră şi compozitorul Cornel Ţăranu, care eraţi lideri de generaţie la Iaşi şi Cluj în perioada studenţiei, să colaboraţi nu de mult la reconstituirea unei lucrări enesciene, oratoriul Strigoii de G. Enescu. Şi…

Da, a fost o întâmplare fericită pentru noi, fiindcă am putut aduce la lumină o lucrare de tinereţe a lui Enescu, scrisă la începutul secolului, când era foarte tânăr, dar pe care nu a apucat să o orchestreze şi s‑a pierdut. A fost găsită după mai mult de 100 de ani, a ajuns la Cornel Ţăranu, care a pus‑o în ordine, deoarece foile erau amestecate, dar, cu toate că este un compozitor şi orchestrator extraordinar, nu s‑a angajat să o orchestreze, lucrarea ajungând astfel la mine. Am lucrat un an de zile la ea, după un manuscris foarte mic, pentru care am folosit o lupă cât o farfurie de mare. Este importantă pentru Enescu şi pentru noi, fiindcă a fost scrisă în tinereţe, nu s‑a cântat niciodată, am ajuns noi să o orchestrăm şi să o redăm lumii, dar este şi singura lucrare a lui Enescu compusă pe un text românesc, şi anume o poezie a lui Eminescu. Eu am orchestrat toate liedurile lui Enescu, sigur, unele din ele erau orchestrate de el şi de alţii, dar le‑am orchestrat şi eu. Multe din liedurile lui Enescu erau în latină, germană, franceză şi nu erau orchestrate. Niciunul din ele nu aparţinea unui poet român, singura lucrare pe versuri româneşti fiind acest oratoriu, Strigoii, pe versurile lui Eminescu. Premierea a avut loc acum trei ani, la Berlin, sub conducerea lui Gabriel Bebeşelea.

Tema – alegerea iubirii păgâne sau a iubirii lui Christos – este aceeaşi ca în Tannhäuser. Vi s‑a părut că descoperiţi inflexiuni wagneriene în partitură?

Enescu a avut întotdeauna inflexiuni wagneriene, şi în Oedip, şi în alte lucrări, pentru că l‑a admirat, aşa cum am făcut mulţi, pe marele Wagner. Când spun asta mă refer la felul în care construieşti. Tatăl meu îşi dorea să fiu arhitect şi pe la treizeci de ani am venit la el, înainte să moară, şi i‑am arătat Simfonia care a luat premiul Uniunii Compozitorilor, spunându‑i: „Uite, tată, ai vrut să fiu arhitect. Iată, ca să scrii o lucrare de cincizeci de minute, trebuie să fii arhitect, să poţi vedea lucrarea în ansamblu”. Din acest punct de vedere, toţi am fost elevii lui Wagner. Ca nimeni altul, avea acest simţ al construcţiei. Într‑adevăr, şi Enescu a recunoscut acest lucru, că l‑a apreciat enorm pe Wagner ca orchestrator sau ca arhitect muzical, dacă putem spune aşa. Dar mulţi compozitori l‑au luat pe Wagner ca model, aşa cum îl luăm pe Ravel ca orchestrator sau cum îl luăm pe Prokofiev ca model pentru cum scrie o lucrare de un minut jumate astfel încât să stea în picioare. Numai Prokofiev ştia să facă asta. I‑am orchestrat Viziunile fugitive pe care le‑a cântat Bernstein în primă audiţie. Viziunile fugitive ale lui Prokofiev sunt nişte capodopere de 45 de secunde. Aşa cum putea Cehov să scrie un roman în două pagini, reuşea şi Prokoviev acelaşi lucru în muzică. Am orchestrat toate Viziunile fugitive care se cântă în lume la ora asta, dar primul care le‑a cântat a fost Bernstein. Eu am lucrat pentru Bernstein şase ani, fiindcă nu mai vedea şi trebuia să‑i orchestrez şi lucrările lui.

 

Cutiuţa cu întrebări

 

Impulsul creator vă face, înţelegem, să lucraţi şi acum necontenit. Unde vom avea prilejul să vă auzim până la sfârşitul stagiunii?

Încă nu ştiu. În 2021, am avut nouă concerte programate şi nu am reuşit decât unul, într‑o catedrală, aici, la Reşiţa. Am avut 90 de oameni pe scenă şi cam cincizeci în sală. În situaţia în care ne aflăm, nu pot anticipa, dar îmi doresc sănătate şi să mai pot scrie şi să fac ceea ce mi‑am plăcut întotdeauna. Ce aş vrea eu să vă spun acum, pentru că am vorbit de marii compozitori pe care i‑am avut ca model, e că am o cutiuţă cu mine pe care o voi lua dincolo şi în ea am pentru fiecare un set de întrebări, cum aţi avut dumneavoastră pentru mine, pentru că mă voi vedea cu Bach, Mozart, Wagner, Bartok, Enescu, dar am şi pentru Caragiale, sau Eminescu, pentru că mă voi vedea cu toţi în curând (râde – n.m.). Dumnezeu îmi pregăteşte o orchestră cum nu s‑a văzut pe pământ, cu Enescu cântând, cu Paganini la primul pupitru. Aşadar, nu‑mi fac probleme pentru că voi avea şi acolo admiratori.

Da, gândul la geniile omenirii şi la perspectiva întâlnirii lor într‑o altă dimensiunea este frumos, dar şi mai frumos este să fiţi printre noi şi să vă revedem în concerte.

Da, de pildă am vorbit nu de mult cu domnul Andrei‑Radu Dimitriu, care este directorul Filarmonicii din Bucureşti. Mi‑a spus că nu am mai fost de vreo trei ani de zile la ei şi mi‑a propus să mă programeze în această primăvară cu un concert la Ateneu. Sperăm că se vor mai linişti lucrurile, pentru că a fost cam prea mult.

Acest lucru ni‑l dorim şi noi. Poate de aceste sărbători pascale vom avea ocazia să ascultăm Recviemul Baroc compus de dumneavoastră.

Da, Recviemul Baroc este programat în Joia Mare să se cânte cu corul şi orchestra Filarmonicii din Craiova.

Aşteptăm cu mare interes, maestre, şi vă mulţumim foarte mult pentru tot.

■ Compozitor, dirijor şi profesor

Sorana Mănăilescu în dialog cu Sabin Pautza

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest