Pe Mihail şi pe Zoela Trifan i‑am cunoscut în 2017, când m‑au dus la pădure. Mai exact la pădurea Strâmba de Jiu, iar de acolo şi de atunci până acum şi aici am avut marele privilegiu să‑i redescopăr mereu la capătul lumii create, în amontele unei noi reconstrucţii simbolice, dar şi faptice, a acesteia, printr‑un fel de mecanism de trăire magică în realitate, despre care vă voi povesti în continuare. Cum a început, aşadar, călătoria mea iniţiatică?
După parcurgerea traseului până la un tub din beton cu diametru mare, ce funcţiona ca un soi de pod, cei doi s‑au adăpostit în interiorul tubului, au înşirat o gamă diversă de jucării cu sunete înregistrate, iar Miki a început să cânte la ele într‑un mod ritualic timp de câteva minute. Întregul performance a fost înregistrat de Zoela şi de către mine. Aflată în apropierea Mănăstirii Sfânta Treime, care marchează şi locul de intrare, pădurea devine pentru artist un loc cu calităţi mistice, sursă de materiale (diverse animale care se vor regăsi ulterior în lucrările de atelier) şi cadru pentru desfăşurarea performance‑urilor.
Stranietatea rezultată din suprapunerea sunetelor artificiale ale jucăriilor (sunete mecanice şi deformate de animale, râs de vrăjitoare, claxon de maşină) şi a celor din natură (păsări, câini, gâze etc.) era amplificată de calităţile sonore, cu un profund efect de ecou, ale tubului de beton, cel care funcţiona în acel context ca un soi de sală de concerte. Performance‑ul ludic al lui Mihai Trifan, perfect coerent cu întreaga sa practică artistică, recreează temporar Grădina edenică de dinainte de căderea în păcat, în care trăirea jubilatorie este singura miză recunoscută şi permisă a oricărei acţiuni.
Dacă, în mod direct, această acţiune nu a avut referinţe explicite religioase, alte lucrări ale artistului demonstrează o atitudine recuperatoare, de încorporare a lor în propria creaţie, fie ca motive plastice, fie ca citate postmoderne. Atunci când artiştii se raportează la cadrul natural fără a avea neapărat o premisă ecologistă, natura devine fie cadru asumat, deci element constitutiv al instalaţiei sau al performance‑ului artistic, fie starea primară, punctul de pornire pentru intervenţiile în peisaj sau pentru land‑art, iar atunci când abordarea este una spirituală natura capătă înţelesuri sacre, funcţionând ca temenos. Spaţiul în care se manifestă artistul capătă un înţeles sacru, devenind nu doar fundal pentru acţiunile lor, ci şi parte constitutivă în lucrare. Performance‑urile lor au sensul pe care şi l‑au propus numai în locul stabilit. Chiar şi atunci când ele sunt reluate în spaţiul galeriei, acţiunile au ca referent momentul şi contextul originar. Natura ca temenos, ca potenţial de încorporare a sacrului, este înţeleasă în contextul artei performative ca o arhitectură conţinătoare dematerializată sau chiar aflată în momentul anterior zidirii, ea fiind asumată conştient ca atare, toate particularităţile mediului devenind parte activă în constructul artistic.
În expoziţia Apocalipsa după Trifan (2021), artistul reconfigurează spaţiul galeriei şi foloseşte structura spaţială a bisericii, marcând, astfel, traseul expoziţional cu lucrări ce recompun simbolic arhitectura sacră. Pe masa amplasată în mijlocul încăperii sunt două cărţi sfinte cu intervenţii plastice, alături de lucrări de grafică cu citate religioase după scena Judecăţii de Apoi, iar în jurul acesteia sunt aşezate două coloane amintind de arhitectura Templului, cruci din diverse materiale, inclusiv din ambalaje goale de pastile, cranii de animale, o mască mortuară după chipul artistului şi numeroase asamblaje ce aduc laolaltă obiecte abandonate.
În faţa mesei „altarului” stă un trunchi de copac uscat, vopsit într‑un roz pal, care, împreună cu oasele de animale care‑l completează, funcţionează ca un axis mundi, ca o verticală ce uneşte cele două realităţi şi care dă coerenţă întregului spaţiu. Podeaua cu mozaic alb‑negru este punctată cu urme colorate, de paşi ce sugerează un traseu ritualic prin expoziţia care a început apoteotic cu un performance al lui Mihail Trifan, în care artistului i s‑a trasat conturul deasupra unei lucrări monumentale de pictură care citează scena Judecăţii de Apoi din Capela Sixtină.
Vom regăsi în lucrările multor artişti, începând cu anii 1960, interesul pentru recuperarea unui sacru nu neapărat religios, cât rezultat din tradiţiile ceremonial‑folclor, din tradiţia arhaică rurală. Ritualuri şi forme din fondul etnografic vor deveni sursă pentru o serie de lucrări performative şi de intervenţii în spaţiu, ele fiind o alternativă acceptată discret la spiritualitatea religioasă, începând cu deceniul al şaptelea. Teme universale, ca mâncatul ori gătitul ritualic sau relaţia corpului cu Cosmosul, încep să genereze performance‑uri şi instalaţii diverse, printre care menţionez: Paul Neagu, în Omul prăjitură în 16 etaje, şi, mai apoi, în Muşcătură Oarbă, Geta Brătescu – Prăjitura de pământ, Suzana Fântânariu – Colaci pentru pomeni, Maxim Dumitraş – Porcul etc. Cadrul natural devine, în aceste situaţii, opţional, acţiunile desfăşurându‑se atât afară, în natură, cât şi înăuntru, în sala de expoziţii. Accentul cade pe ritual, cel care are puterea de a da un alt sens locului unde se desfăşoară. Aşadar, Miki Trifan vine în continuarea unei „tradiţii” deja instaurate, într‑un cadru conceptual şi formal oarecum anterior instaurat, dar pe care le modifică subtil, integrând pe de‑a-ntregul conveţia exterioară în propria artă, în propria trăire ludică, impunând noi coduri de lectură a realităţii, în care ritualul nu este exterior momentului, ci însăşi raţiunea lui de a fi. La fel ca un preot care gestionează simbolic şi spiritual toate momentele esenţiale ale vieţii omului, botez, căsătorie şi înmormântare, aşa şi Mihail Trifan îşi asumă rolul de dirijor al propriului destin tradus în termini arhetipali, regizându‑şi propriile momente de trecere.
Tema morţii este una recurentă, apărând atât în obiecte, cât şi în performance‑uri: Înmormântarea lui Pazvante (2007) sau Mireasa măscărici (2010). În cadrul acţiunilor performative ritualul este completat de costume flamboaianto‑dadaiste şi, uneori, de fundaluri sonore. Materialele pe care artistul le foloseşte în lucrările sale sunt recuperate din locuri unde acestea şi‑au pierdut orice fel de valoare, inclusiv cea culturală ori estetică, sau sunt adunate din natură, acolo unde ele îşi începuseră procesul de descompunere (cadavre de animale, piei de şarpe etc.). Crucile pe care intervine şi le expune sunt recuperate din gropile de gunoi ale cimitirelor, fiind scoase şi ele din uz.
Mihail Trifan lucrează cu viaţa de apoi a obiectelor, cu lumea de la capăt, reinstaurând sensul şi calităţile lor expresive printr‑o acţiune de salvare prin artă. Spaţiile pe care artistul le creează suprapun timpuri şi culturi diferite, devenind sacre prin abstragere şi prin resemnificare, dar în afara oricărei religii articulate.
Expoziţia lui Mihail Trifan, „Restart”, a fost deschisă la Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană „Pavel Şuşară” în perioada octombrie‑noiembrie 2023, curator Dalina Bădescu.
■ Artist plastic, critic şi istoric de artă
Dalina Bădescu
