Îţi mai aminteşti de teama lipită de hainele tale în drum spre şcoală? De efortul de a o ignora când îţi îngreuna paşii odată ajuns în curtea şcolii şi de a o uita, la finalul zilei, când te apropiai de ceasul somnului? De unde această teamă? Teamă de „nou”? Nu prea cred, acum la ani distanţă. Pentru că, după trei‑patru ani, şcoala nu mai era ceva „nou”. Şi colegii erau aceiaşi, iar profesorii, în mare măsură, neschimbaţi. Şi sistemul la fel. Să fie oare inadecvarea dintre dorinţele noastre de a trăi acei ani şi ceea ce oferea şcoala şi societatea, ideologic şi prin curricula şcolară, prin regulamente şi programă? Cum anume unii dintre colegii noştri aveau mai mult curaj asupra noastră? Atitudinea agresivă a unora dintre ei părea a fi alimentată de o suficienţă socială sau de toleranţa adulţilor din jur, căci, în lumea noastră, de dedesubtul acestor imagini văzute de azi, la ani distanţă, ei bine, în această lume a noastră, lucrurile nu s‑au schimbat. Au continuat să ne fie tovarăşi de drum, ne‑au afectat gândurile şi stima de sine, ne‑au modificat în atitudine şi în aşteptări, ne‑au temperat dorinţe şi ne‑au anihilat idealuri, anii de început fiind pământuri sterpe, unde trebuia să supravietuieşti singur. Numai supravieţuitorii mai pot vorbi, după cum şi istoria o dovedeşte.
Revenind la teama lipită de haine şi care respiră în retina noastră cotidiană, cu fiecare zi de şcoală, şi care nu ţine, aşadar, de vreo slăbiciune sau sensbilitate sporită, ci mai degrabă de o stare de fapt în care trăiam cu fiecare an şi evoluam cu fiecare prag trecut. Pentru a înţelege, întrebarea începutului de drum ar fi:
De ce copiii nu iubesc şcoala?
Nu este un secret faptul că „primul an de şcoală înseamnă un stres în plus pentru copil. (…) Mare pare dintre elevi nu iubesc şcoala, chiar dacă sunt şi elevi care nu sunt stresaţi când intră pentru prima dată în bancă. Sunt mai mulţi factori care îi determină pe copii să nu le placă la şcoală. Unul dintre aceşti factori este direct legat de felul de a fi al copilului: micuţul este mai timid şi sensibil. Alţi factori se referă la familie şi la modul în care aceasta influenţează copilul. Nu în ultimul rînd este importantă atitudinea cadrelor didactice. Copiii care merg cu plăcere la şcoală nu au probleme emoţionale sau de comportament şi au părinţi echilibraţi, care nu sunt «înspăimântaţi de ziua de mâine» sau de «nenorocirile din ţara asta»”.[1]
De ce nu iubeau copiii şcoala la începutul secolului XX? În urma răspunsurilor date anchetei patronate de ministrul instrucţiunii publice, problemele care puneau la grea încercare frecventarea regulată a elevilor, din mediul rural îndeosebi, erau similare cu cele de astăzi: sărăcia părinţilor era luată „drept cauză principală”; „ocupaţiunile părinţilor”, care se extindeau şi asupra copiiilor, cu precădere la munca câmpului şi nu în ultimul rând „reaua voinţă, ignoranţa şi îndărătnicia părinţilor care‑i împiedică de a vedea folosul şcolii, mai ales când e vorba de fete”.
„Prima cauză e sărăcia – afirmă V. Catriniu din cătunul Frenciugi, comuna Parpaniţa, judeţul Vaslui – săteanul fiind nevoit a lua pe muncă mai mult decât poate face el singur, aşa că‑şi angajează şi braţele copiilor din şcoală; apoi incultura şi în fine intrigile rău‑voitorilor”.
Filofteia Bădescu, institutoare la Şcoala nr.1 de fete din Câmpulung, era de părere că erau două mari realităţi care
creau probleme şcolii. Prima dintre ele era „sărăcia părinţilor. Mulţi copii sunt lipsiţi de hrană suficientă, de haine care să‑i apere de frig şi ploaie; de cărţi şi rechizite şcolare”. A doua, „depărtarea prea mare de şcoală”. Fetele erau mai vitregite, ele fiind „oprite de multe ori de mamele lor, ca să le dea ajutor acasă, mai cu seamă că poporul e de părere că femeia nu trebuie să ştie prea multă carte”. Georgescu, din Craiova, propune: „Copiii neabsolvenţi să nu fie primiţi cu nici un chip la stăpân. Patronii contravenienţi să fie daţi judecăţii şi condamnaţi”. Aurora Constantinescu, institutoare din Botoşani, descrie o realitate încă prezentă în lumea noastră, realitate potrivnică frecventării cursurilor de şcoală: „sărăcia părinţilor; situaţia nepotrivită a localului; reaua stare a străzilor de prin prejur, care în unele timpuri devin aproape impracticabile”.[2]
Foarte interesant, la 1907, s‑a constatat că frecventarea cursurilor primare creşteau în funcţie de cum arăta şcoala, căci „fiind încăpătoare şi higienic construită, locuitorii şi‑au dat copiii cu multă dragoste la şcoală, având mare influenţă asupra locuitorilor din toate punctele de vedere”, afirmă I. Popoviciu din comuna Răcătău, judeţul Bacău. La fel a constatat şi Ene Georgescu din comuna Târleşti, judeţul Prahova: „A făcut pe părinţi să‑şi dea copiii mai cu drag la şcoală. Copiii găsind aici o curăţenie bună, o lumină şi căldură îndestulătoare vin mai cu plăcere la şcoală; de asemenea şi învăţătorul munceşte mai cu tragere de inimă”. Însă un local bun de şcoală nu rezolva sărăcia de acasă, căci „pentru locuitorul dominat de mizerie, de lipsă: ori bordei, ori palat, e acelaşi lucru”, afirma I.Cristescu din satul Ocniţa, judeţul Dâmboviţa.[3]
În ultimii 10‑15 ani „evoluţia absenteismului este îngrijorătoare”[4], elevii manifestând „un dezinteres tot mai mare pentru şcoală”, profesorii purtând după unii „o mare parte de vină pentru această situaţie”.[5] Situaţie care, dacă ar fi privită în oglindă, s‑ar observa mai cu uşurinţă cum „doamna profesoară de geografie vine, de un an întreg, la şcoală cu aceeaşi fustă şi bluză pentru că salariul nu‑i ajunge decât pentru întreţinere”.[6]
Tehnologia variază opţiunile
Agresiunea fizică, hărţuirea, cuvintele aruncate în prezenţa altora au prins, datorită tehnologiei, forţă şi acceleraţie de impact. Deşi nu mai este nevoie de apropierea agresorilor, fotografierea, filmarea, contactul în timp real între grupuri măreşte impactul denigrării prin extinderea timpului de manifestare (existând şi opţiunea multiplicării), dar şi forţa de pătrundere a răului făcut este mai puternică, fiind însoţită de perpetuarea imaginii, prin oferirea ei accelerate mai ales multor persoane care nu te cunosc. Desigur, avem şi legislaţie care intervine inclusiv în faptele minorilor privind protejarea datelor personale, a demnităţii şi integrităţii fizice şi morale, însă acest fapt nu vindecă impactul emoţional foarte puternic trăit mai intens şi cu o durată de timp mai mare.
În realitate, poţi construi cu aceleaşi arme ale tehnologiei posibilităţi de apărare: propriul tău portal/blog/vlog sau numiţi‑l cum doriţi, care să devină în timp real un scut real de protecţie. Mobilizează‑ţi opţiunile pentru a te construi pozitiv în viaţă şi vorbeşte despre ele celorlalţi, iar reacţiunea la agresiune, dincolo de legislaţie, va veni simţitor de accelerat din partea unei lumi care‑şi doreşte vindecarea acestor fracturi sociale.
Elena Ciolacu prezintă, plastic şi real deopotrivă, parte din propria‑i poveste, care, prin transfigurare, se regăseşte în părţile de viaţă ale multora dintre noi.
Aceasta este o carte despre cum eşti la început de drum, când eşti nesigur, confuz, iar alegerile care sunt de făcut aşteaptă să fie definite şi cunoscute. Când te temi de ridicol, de eşec, de ce spun ceilalţi, despre cum arăţi, în realitate sau în mintea lor, despre cum te îmbraci, cu ceea ce poţi sau ceea ce înţelegi că ţi se potriveşte. Despre ceea ce îţi place să faci, despre muzica pe care o preferi sau lectura care te animă; despre praguri ale vârstei şi înţelegeri privind maniera de la consuma şi trăi frumos sau furtunos, repede sau cu prudenţă. Despre cum priveşti lumea adultă, sexul celuilalt sau Acela pe care‑l descoperi, despre frumos şi urât în aceeaşi clipă, despre cuvinte şi tăcere în aceeaşi privire, despre gânduri şi gesturi ale unui trup care creşte şi are strigătul lui de chemare, către cunoaştere, întelegere, mai ales din partea celorlalţi.
Cum să împaci toate acestea? Cum să te manifeşti în faţa opreliştilor, cum să‑ţi exprimi regretul fără să te sfâşie sau să‑ţi simţi bucuria în deplina ei intimitate? Cine să te înveţe toate acestea, într‑o lume adultă nepregătită şi aflată în continuă alergare şi măcinată de propria‑i inadecvare, fie profesională, fie socială. Cine să‑ţi fie alături dacă nu generaţia ta, pentru că o şansă ar putea fi, deoarece startul este relativ comun, şi împreună cu ceilalţi poţi cunoaşte, înţelege, simţi, descoperi, explora tot ceea ce radiază în jurul vostru. Şi astfel să păstrezi ce merită, să trăieşti ce trebuie, să explorezi ce simţi, să reflectezi ce cauţi, să aştepţi ce este în urma ta, să întâmpini ce este în aşteptarea ta.
Fiţi solidari, în propria voastră generaţie, şi vorbiţi deschis despre voi; despre ceea ce credeţi că vă eliberează şi despre ceea ce vă împedică în drumul vostru; despre ceea ce vă animă dorinţele şi ceea ce vă îndeamnă la prudenţă; despre ceea ce vreţi să construiţi şi ceea ce doriţi să împedicaţi să se manifeste sau să deveniţi.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] „(…)Aceşti copii au parte de învăţători şi profesori care îşi iubesc meseria şi predau cu plăcere, făcând accesibilă orice informaţie, inovând şi folosind exemple din viaţa de zi cu zi. Sunt stresaţi de şcoală copiii cărora li se spune: «Lasă că începe şcoala şi ai să vezi tu!»… sau «Anul acesta ai să vezi ce greu va fi… trebuie să pui mâna să mai citeşti, pentru că nu ştii nimic!» Practic, aceşti copiii sunt ameninţaţi, înspăimântaţi, iar şcoala devine o «sperietoare».” („De ce copiii nu iubesc şcoala”, Adevărul, nr. 4115, 29 septembrie 2003, p. 7)
[2] Ancheta învăţământului secundar, rânduită în anul al patruzecelea de înţeleaptă şi glorioasă domnie a M.S. Regelui Carol I de către Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor, Mihail Vlădescu, Comisiunea de anchetă fiind alcătuită din: I. Găvănescul, preşedinte, I. Otescu, Em. Grigorovitza, N.D. Locusteanu, Th. Neculau, D. Cădere şi H. Pantazi, secretar, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1907, pp. 80-83.
[3] „(…) cu cât localul de şcoală şi locuinţa învăţătorului sunt mai măreţe, cu atât creşte însemnătatea şcolii şi prestigiul învăţătorului înaintea sătenilor. N. Gadeiu, Bacău, judeţul Tutova”. (ibidem, pp. 449-451)
[4] Ana Maria-Vieru, „Indisciplina s-a dublat în şcolile bucureştene”, Evenimentul Zilei, nr. 3984, 26 ianuarie 2005, p. 11.
[5] „Există profesori care nu iubesc copiii”, Evenimentul Zilei, nr. 3662, 4 martie 2004, p. 2.
[6] Melania Mandas Vergu, „Năstase jr. la şcoala românească”, Adevărul, nr. 4094, 27 august 2003, p. 1.
Adrian Majuru
