Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Ziua unei mari victorii

Ziua unei mari victorii

Da, să afirmăm decis şi să credem ca fierul, cu o bucurie şi o forţă, da, asemănătoare cu una semi‑zeiască, că, în fapt, tot ce am trăit, suferit şi acţionat a fost, pur şi simplu, propria şi unica noastră voinţă! Propria noastră creaţie…

Pentru că vechea, încercata mea pricepere, conştiinţă de real, de bun meseriaş al romanului mă fac să nu‑mi uit obligaţiile faţă de cel ce va binevoi să‑mi deschidă op‑ul, cartea, aşa cum am făcut‑o aproape totdeauna faţă de numeroşii mei lectori altădată, neuitându‑i, încercând mereu să le fac cât de cât suportabilă, dacă nu atractivă „povestirea” şi personajele mele, şi aici, în aceste note intime, cu adevărat intime, voi încerca să strecor şi elemente ale unui interes mai general; nu, nu obiectiv, în nici un caz, ci voi încerca să mă refer la fapte şi consideraţii ce pot trezi curiozitatea unui cerc mai larg, cum ar fi… politica, banul, sexul, invidia, gelozia, ambiţia sau ambiţiile, ratarea sau succesul, realizarea, cum se spune, istoria sau măştile sub care se ascunde ea astăzi, în anul de graţie 2019! Ce cred eu despre acestea, în sensul unei mărturisiri, adică să înşir, să detaliez, cu o artă ce‑mi este încă la îndemână, felul sau şocul, sau uimirea, ca şi neîndemânarea acută cu care acestea, cele enumerate mai sus, dar poate şi altele din aceeaşi familie, ejusdem generis, m‑au atins, lovit sau atras. Ştiu eu?!… Nu ştiu de ce o fac, dar, dacă o fac, ceea ce ştiu e că îmi face plăcere. Mama mea, sfântă, nemuritoare, cum am numit‑o eu într‑o dedicaţie pe o carte, deşi nu a fost niciodată prea entuziasmată de profesiunea pe care mi‑am ales‑o, pentru că m‑a iubit şi m‑a protejat, mi‑a permis şi m‑a îndemnat să fac… ceea ce‑mi face plăcere! Şi mie, după cum se ştie, mi‑a făcut atât de mult, de teribil de mult, de prăpăstios de mult plăcere să scriu şi să public, încât, cu timpul, noţiunea, conceptul de destin pe care în juneţea mea primă nu‑l prea înţelegeam, şi nici profesorii sau prietenii mei apropiaţi nu erau mai avansaţi ca mine în această ştiinţă sau cunoaştere, cu timpul, spuneam, mi‑am făcut eu însumi din acest cuvânt sau concept sau ştiinţă, logos, un fel de instrument. Mai mult chiar şi mult dincolo de orice explicaţie, justificare sau… orgoliu! Un fel adânc, rezistent, de a suporta… ce anume? Nu ştiu, încă o dată, dar… să zicem, de a suporta, de a accepta aproape totul, pe mine însumi, inclusiv!

După cum vedeţi, un concept, vorbesc mereu de destin, în felul meu – dar şi, e drept, în litera învăţăturii maestrului meu de decenii, Nietzsche! – extrem de încăpător şi, aşa cum am explicat odată, public, în ziua unei mari victorii, momentul în care mi‑am publicat un roman, Bunavestire, în ciuda unui regim opresiv şi adesea stupid, care lucra cu toate forţele contra lui însuşi, după cum s‑a văzut, afirmând public că romanul se poate asemăna unei burţi de rechin, unde se află laolaltă obiectele cel mai diverse, unele inutile şi teribil de discrepante. Tot astfel aş putea vorbi acum, în această clipă, de conceptul meu de destin, care mie mi‑a slujit în felul în care un asemenea prădător cum e marele rechin alb se serveşte de stomacul său, ce digeră totul sau aproape totul. Ce are, se pare, o nevoie instinctivă de o diversitate cu care nu are ce să facă totdeauna, dar o acceptă, aşa cum definesc şi eu romanul ca o construcţie enormă faţă de ce se află în jur, în istorie şi mentalităţi, semănând, dacă vreţi, cu o catedrală gotică, în timpul ei! – formată din materiale heteroclite, duse, uneori, până la o stridenţă flagrantă faţă de ce se află în jur, adică la anormalitate, disproporţie, grotesc şi inuman! Dar – şi e drept s‑o spunem – în cazuri fericite, hărăzite, până la sublim!

Amor fati, spune Nietzsche, „das Notwendige nicht bloss ertragen, noch weniger verhelen – sondern es lieben”. (Amor fati, nu doar să suporţi ceea ce e necesar şi nici să‑l ascunzi, ci să‑l iubeşti!) Sau, într‑o altă formă, de fapt, aceeaşi: „Die Vergangen zu erlösen und alles „es war” umzuschaffen in ein „so wollte ich es”! (A‑ţi mântui trecutul şi tot ce „a fost”, a‑l transforma în „astfel am vrut eu!”) Ultima afirmaţie a lui Nietzsche, din tot ce a publicat el, mi se pare una dintre formele cele mai îndrăzneţe, mai „anti‑Christice” sau, dacă vreţi, mai nihiliste, una dintre exclamaţiile ce anunţă supraomul nietzschenian, semnul semi‑zeiesc al acestuia. Şi e, cred eu, pentru întâia dată când un mare gânditor ne îndeamnă să procedăm în felul unui semi‑zeu, pur şi simplu, îndemnându‑ne să aruncăm decis la pământ întreaga văicăreală faţă de adânca şi copleşitoarea nedreptate a lumii – fapt grav pentru care oameni din toate timpurile şi straturile au început să se depărteze, să se îndoiască de El, de Dumnezeu! – şi să decretăm că trecutul, propriul nostru trecut, ce ni se pare, nu rareori, extrem de ciudat, de nedrept, ni se pare un inamic faţă de cele mai ascunse dorinţe sau necesităţi. Da, să afirmăm decis şi să credem ca fierul, cu o bucurie şi o forţă, da, asemănătoare cu una semi‑zeiască, că, în fapt, tot ce am trăit, suferit şi acţionat a fost, pur şi simplu, propria şi unica noastră voinţă! Propria noastră creaţie. Iată trecutul, cel individual, singular şi atât de străin sau inamic, cum ni se pare adesea, şi de neînţeles, ce devine şi trebuie să devină… o creaţie. Propria noastră creaţie! Iată, la Nietzsche, în ce se transformă vocala latină folosită de atâţia şi în atâtea texte şi sensuri: Amor fati!

…O creaţie, pe care, nu‑i aşa, cei mai mulţi n‑o iau în seamă, de parcă nu i‑ar privi; trecutul fiecăruia, care, pe măsură ce se adună anii, „eroul” sau creatorul său, voluntar sau semi‑voluntar, pentru a nu‑i zice inconştient, se înstrăinează de acesta, adesea în moduri suficient de ciudate îl reneagă direct, dacă nu îl blestemă cu ciudă, cu un fel de furie aprigă, infantilă de‑a dreptul, şi cel mai adesea îl atribuie altora sau altuia: secolului sau politicii. Nu rareori istoriei, ceea ce înţelege el prin acest cuvânt. Oho, câţi cărăuşi ai propriului său trecut nu are el la îndemână!

M‑am rătăcit şi eu, adesea, pe culoarele destul de încâlcite ale propriului meu trecut şi porţiunea cea mai dificilă, mai confuză, mai discordantă cu visurile mele de mărire am capsulat‑o decis sub eticheta literară, vastă şi interpretabilă de… labirint! Un labirint, se înţelege, bine echipat, posedând, cum se ştie, un monstru: acel minotaur iubit şi atât de splendid desenat de Picasso! – un fir călăuzitor pentru muritorii ce s‑ar fi putut hazarda pe culoarele sale înguste şi, nu rareori, prăpăstioase, în ciuda unor imagini seducătoare ce se reflectau pe pereţii săi lucioşi, de gheaţă. Ba chiar şi o Ariadnă. Oh, ce fericit şi îngâmfat am fost eu însumi când, la finele deceniului meu, al treilea, descoperându‑l şi citindu‑l cu frenezie pe Nietzsche, i‑am descoperit şi lui, dacă nu un labirint, deşi nu e sigur că nu a trăit fenomenul, altfel, în forma sa destul de didactic, pentru cei avizi de ei înşişi. Labirintul, cei vreo cincisprezece ani în care eu însumi – împreună cu fostul meu eu însumi – l‑am parcurs, ca un fel de veritabil pustiu, fierbinte, colcăind de vieţuitoare tipice, reptiliene, în primul rând, şi pe care l‑am înţeles în cele din urmă, pentru a mi‑l putea integra, cum se spune, adică pentru a‑l lua în posesie, ca pe un soi de… Maestru! Al cui şi… în ce branşă?!… Mai ştii, poate în zona, în continentul Literei, deoarece, după o vreme, se pare că Minotaurul care mă aştepta i‑a luat chipul acesteia, al Literei în forma ei somptuoasă şi arogantă, poate mai mult o Meduză, cu capul încolăcit de şerpi ai ispitei şi ai falselor promisiuni, ai metaforei gigantice, ca şi aceea, robustă, a epicului amplu, numit roman, şi m‑a hotărât să‑l atac, să‑l îmbrăţişez adică, într‑o formă sau alta, mai ales în cea bărbătească. Iar eu n‑am făcut altceva decât să aplic tehnicile acelor bănăţeni‑lugojeni, măcelari viguroşi sau tăbăcari cu braţele groase, iuţi, implacabile, pe care i‑am urmărit în copilăria mea, seara, asudând în săli închise şi pe saltele lor, atacând în duble planeze, răsturnări brutale în poduri sau folosind feluritele blocaje cu tâmpla, ceafa, braţul încordat ce‑şi explodează venele sau picioarele ca nişte clopote ce aruncă aerul, materia şi opoziţia în lături şi în jos. Sau într‑o parte.

Iar… Ariadna? A apărut şi ea, e drept, cea a Maestrului, dar şi cea care‑mi aparţinea, ce‑mi fusese trimisă, sub un alt nume, dar eu am recunoscut‑o, suficient de iute şi decenii, da‑da, decenii la rând până la cele ce se numesc o adâncă senectute, eu o numesc – deci, o recunosc!, o strig, o visez harnic şi creator, o desfac din bandajele ei încâlcite în care a înfăşurat‑o moartea prematură, deoarece s‑a depărtat prea mult de fantasmele mele, ele însele tamponate cu un sex nedefinit, între paj şi femeie, între hetairă nevârstnică şi matroană înglodată în visuri lubrice, cele care te împing spre practici umaniste, pretenţioase, vrăjitoreşti.

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II), în lucru

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest