Contemporanul » Editorial » Stăpâni la noi acasă

Stăpâni la noi acasă

Cioran şi calea provocării • Nu vreau ca eu însumi să fac o rapidă carieră, amestecând politicul cu esteticul. E adevărat că foarte mulţi scriitori din zona Estului au folosit acest canal de protest politic pentru a‑şi împinge mai uşor marfa lor estetică…

Constantin Iftimie: Cioran, când vorbeşte despre educaţia sa, nu aminteşte de şcoală şi civilizaţia românească, dar vorbeşte mult despre civilizaţia austro‑ungară.

Nicolae Breban: Nu vorbeşte de originea sa română, dar vorbeşte mult de România. De altfel, el susţine că are o origine obscură, adică o origine românească, deci care nu este încărcată istoric, ca a popoarelor vechi europene. Aici, însă, este vorba şi de un complex al lui – voia din tinereţe să‑şi părăsească entitatea naţională.

De altfel, Cioran susţine că nu are cetăţenie, că este un cetăţean al lumii.

Nu trebuie uitat şi faptul că în tot ce spune Cioran, care este unul dintre elevii lui Schopenhauer, există o parte de provocare. Şi Cioran, ca şi maestrul său – el a avut mai mulţi maeştri – provoacă folosindu‑se de artificii în genul demonstraţiilor geometrice, ca să ajungă la teorii ale pesimismului, ale scepticismului. Ajunge la aceeaşi concluzie ca şi maeştrii săi, dar pe altă cale. Şi calea aceasta a provocării produce multă indignare la indivizii prost pregătiţi filosofic. Am văzut mulţi intelectuali români care, neînţelegând teoria scepticismului filosofilor germani, nu l‑au înţeles bine nici pe Cioran. Şi lui Schopenhauer i s‑a reproşat că predică rezolvarea existenţei omului prin sinucidere. Schopenhauer susţinea că voinţa oarbă, care stă la baza speciei umane, această capacitate a omului de a produce mereu suferinţă, nu poate fi eradicată decât prin extincţia speciei umane. Şi mulţi netoţi din vremea lui, şi după aceea, i‑au reproşat că nu s‑a omorât el însuşi, neînţelegând că filosoful vorbeşte de o geneză a suferinţei la nivelul speciei umane. Nici sinuciderea lui Schopenhauer, nici sinuciderea lui Cioran nu ar rezolva această continuă generare a suferinţei pe care o produce voinţa oarbă de a fi. Aşa putem înţelege şi scepticismul cioranian… Una dintre frazele lui capitale, „tragedia nu este moartea, ci naşterea noastră”, este revelatoare. Naşterea e tragică pentru că ne pune în situaţia unei probleme de nerezolvat, care este conştiinţa umană faţă în faţă cu vidul cosmic ce ne aşteaptă după moarte. Cioran vrea să ne impresioneze mult cu zăngănitul superb al metaforelor sale, care este o formă pedagogică superioară de‑a ne atrage atenţia asupra unui fenomen. Ele sunt altceva şi sună altfel decât clişeele bătute ale multor gânditori. Cioran spune lucruri pe care nu le‑ar putea spune altcineva. În acest sens, el este un om care sparge clişeele. La ora asta, în America şi în Europa Occidentală, e un curent care se cheamă „politically correct”, ai cărui susţinători – sociologi şi filosofi, analizează faptul că există tipuri de opinie publică tiranice. Şi în Europa există o influenţă a opiniei publice, care se instaurează foarte subtil, însă foarte tiranic, în presa germană, de exemplu, şi căreia mulţi intelectuali‑artişti nu îndrăznesc să i se opună.

Deşi vorbeşte de o cetăţenie universală, nu pot să cred că Cioran nu poate fi înţeles şi ca un mare patriot. În primul rând, afirmându‑se el, se afirmă românismul…

Depăşind puţin nivelul netoţilor şi al patrioţilor de ocazie, putem observa faptul paradoxal că Cioran, care‑i ardelean, vorbeşte altfel despre România. Dar atrag atenţia – şi aici este un artificiu. El uzează de metode de convingere sau de abordare în mod spectaculos. Este evident că ardelenii, care au trăit sute de ani sub stăpânire maghiară, brutală, care au luptat pentru dreptul la naţiune, pentru dreptul folosirii limbii române în tribunale, şcoli, pentru dreptul românilor de a fi reprezentaţi în Parlament, deşi este evident că ei au încrustat în pielea memoriei suferinţe seculare, au încrustat românismul şi ei nu trebuie, nu pot să‑şi afirme patriotismul în fiecare zi. Eu personal, ca ardelean, sunt iritat de mulţi indivizi care n‑au trăit aceste experienţe seculare, dar fac mult caz de patriotismul ieftin, zăngănitor, cum o făcea cu neruşinare şi Ceauşescu. Iată de ce este firesc să cred că Cioran e un profund bun român şi, pentru că nu este un naiv, îşi permite să facă paradoxuri, cum spuneam, ca să atragă atenţia asupra unor idei profunde. Şi ce poate fi mai paradoxal decât un om care vine din Mărginimea Sibiului, din sudul Transilvaniei, şi declară la Paris că el e fericit că nu are origine, sau că e fericit cu originea lui obscură, care nu e încărcată de întreaga memorie a Europei Occidentale. Cioran este un mare român, nu prin declaraţiile lui directe, pe care le poate face aproape oricine, ci prin aceea că afirmă spiritul românesc în Europa la o înaltă tensiune. Când m‑am întâlnit cu Cioran i‑am spus că a avut curajul să exerseze la două niveluri teribile. Unu. Să exerseze în limba franceză, lucru pe care francezii îl consideră cel mai mândru, cel mai delicat instrument. Arma franţujilor, valoarea lor cea mai înaltă este limba. Ca la noi. Stilul lui Cioran e stilul secolului al XVIII‑lea. El a îndrăznit să scrie în franceză, să‑i afronteze pe francezi pe propriul lor sol, cel lingvistic, care era şi unicul fel de a‑i cuceri. Ca să‑i cucereşti pe francezi trebuie să scrii o carte în limba lor. Şi, în al doilea rând, i‑am spus că a avut curajul, aproape insolenţa de a exersa într‑un gen care e la el acasă în Franţa, de la Montaigne până la Foucault, până la marii moralişti prin care francezii sunt o putere mondială. Şi el, fiu de popă din Răşinari, vine să exerseze într‑o zonă în care ei ne privesc de secole de sus, de la balconul spiritului. Şi a reuşit să se impună într‑un gen – eseul filosofic, eseul sentenţios… Dar să nu uităm – noi vorbim acum de succesul lui Cioran. Dar Cioran n‑a avut timp de 30 de ani succes. El mi‑a spus că prima lui carte a publicat‑o în ’48, după 12 ani. Şi după aceea, 30 de ani – tăcere totală. Iată ce înseamnă succes la Paris. Din când în când, Casa Gallimard îi scotea câte o cărţulie pe care n‑o băga nimeni în seamă. Şi abia de vreo 8‑10 ani au început să vorbească marile universităţi din lume de Cioran.

Cum de n‑a fost tentat să scrie, pe placul francezilor, despre gulagul românesc, de exemplu?

Ionesco a avut o altă atitudine decât aceea a lui Cioran, de care eu mă simt mai aproape. Amândouă atitudinile sunt interesante. Ionesco s‑a orientat din mers spre dreapta. A fost, de altfel, şi destul de izolat în cultura franceză. În ’71, când l‑am cunoscut pe Ionesco, el se plângea că unii dintre prietenii lui, care erau oameni de stânga, precum Bernard Dort, îl boicotează, îl izolează. Să nu uităm că în anii aceia Parisul era dominat de scriitorii de stânga, cu excepţia unora ca Malraux, izolat alături de Gaulle. Dar Cioran a avut o atitudine de expectativă. El trăia în profunzime tragedia poporului român. Dar o includea într‑o tragedie mai largă, istorică. Nu a alunecat rapid în polemica, puţin cam vehementă, a lui Ionesco, împotriva comunismului. Unii „amici” ai noştri de la Paris pun în discuţie toată creaţia care a avut loc în ultima jumătate de secol în România, în ţările din Est, mergând pe urma unor idei ale lui Ionesco. Pe când Cioran a fost întotdeauna atent să nu amestece prea mult creaţia cu politica. Ştie, dintr‑o înţelepciune mai veche – şi aici se vede fiul de răzeşi ardeleni –, că am fost totdeauna sub vremi, că am fost totdeauna sub tirani. Noi am fost întotdeauna folosiţi. Eu am pierdut la Paris multe cronici la Bunavestire, am ratat succesul acestei cărţi tocmai pentru că n‑am vrut să discut politica României cu jurnaliştii cu care mă întâlneam. De câteva ori m‑am şi certat cu unii redactori, care m‑au ameninţat că, dacă nu vreau să discut situaţia politică din România, nu‑mi prezintă cartea. Şi atunci am spus: dacă vreţi, discutăm situaţia politică cu alt prilej, dar nu în legătură cu cartea mea, care nu‑i o carte politică. Vă rog să mă trataţi ca pe un scriitor francez. Nu vreau ca eu însumi să fac o rapidă carieră, amestecând politicul cu esteticul. E adevărat că foarte mulţi scriitori din zona Estului au folosit acest canal de protest politic pentru a‑şi împinge mai uşor marfa lor estetică.

Occidentul, prin scriitorii publicaţi, are o imagine a valorii estetice a literaturii din zona fostelor ţări comuniste?

Occidentul are o imagine a Estului, şi mai ales a României, dispreţuitoare. Îşi închipuie că singura valoare pe care o are literatura noastră este valoarea contestatară politic şi că în spate nu se ascunde o reală valoare estetică. De altfel, câţiva occidentali au spus că Goma este cel mai mare scriitor român. Ionesco a fost primul care a făcut această afirmaţie eronată. Eu n‑am spus niciodată că Goma nu are talent. Am fost totdeauna împotriva zvonurilor lansate de securitate că Paul Goma nu are talent. Însă a declara că e cel mai talentat scriitor român în viaţă este o minciună. Ionesco s‑a pretat la acest lucru. A scris în Le Figaro, la începutul anilor ’80: „Paul Goma est le plus grand romancier roumain”. Ceea ce e fals – Goma nici nu este un romancier. Şi nu e nici pe departe cel mai talentat. Lor li s‑a părut firesc ca un om ca Goma să încorporeze geniul cel mai înalt al nostru în materie de creaţie. Dar noi ştim că spiritul românesc în roman şi în poezie e superior creaţiei lui Goma. Probabil că Occidentul are faţă de polonezi sau faţă de ruşi o altă atitudine estetică. Poate îi respectă pentru faptul că polonezii şi ruşii vin din zone culturale prestigioase. Românii, care n‑au învins la Paris, nu mai sunt socotiţi, din momentul victoriei, români. De aceea noi suntem uimiţi că venim lipsiţi de prestigiu acolo, când avem câţiva români, ca Tzara, Brâncuşi, Ionesco, care s‑au afirmat. Dar, spuneam, din clipa când s‑au afirmat, după zeci şi zeci de ani de Underground, ei nu au mai fost consideraţi exponenţii culturii române.

Scriitorul transilvănean, format în tradiţia scriitorilor ardeleni, ar putea să dispreţuiască balcanismul. Există un complex al Bucureştiului la ardeleni?

Da, şi tatăl meu îl avea. Mi‑a încântat toată copilăria cu această mică fixaţie a Bucureştiului. Începând cu Constantin Tănase, pe care‑l admira foarte mult – şi‑mi arăta un autograf al lui Tănase, când a fost la un concert la Baia Mare – sau cu Birlic. El venea deseori la Bucureşti. Tata făcea parte din mica gaşcă a naţional‑ţărăniştilor. Era prieten cu unii, cu Ilie Lazăr, de exemplu, care era unul dintre stâlpii PNŢ. Unchiul şi naşul meu, doctorul Alexandru Breban, era senator PNŢ. Tata venea la Bucureşti, lua masa aici, la Café de la Paix, care era localul PNŢ‑iştilor, şi mergea adeseori la teatru. Era fascinat de teatrul bucureştean, de oamenii de teatru bucureşteni, de limba bucureştenilor. Limba munteană îl fascina. N‑a avut veleităţi literare, dar era foarte atent la elementele de limbă. Chiar şi când am ajuns în Banat, în ’41, ne spunea tot timpul acasă cuvinte din graiul bănăţean. Bănăţenii zic „bombe” la boabe, zic „hoară” la găină şi altele de felul acestora care sunt ciudăţenii pentru un ardelean. Exista o fascinaţie a Bucureştiului, care era o continuare firească a fascinaţiei pe care noi am avut‑o faţă de Vechiul Regat. Să nu uităm că Liviu Rebreanu fuge la Bucureşti, dezertând din armata maghiară…

Vorbiţi de fascinaţia Bucureştiului, ca limbă, dar şi ca anexă a Parisului, a Europei. Ardelenii, precum tatăl dumneavoastră, mai aveau fascinaţia Vienei?

Da. De altfel, trebuie spus că toată cultura română are cel puţin două surse fundamentale de formaţie. Noi, nordicii, suntem influenţaţi de cultura germană, austriacă. Rebreanu, Slavici vorbeau germana, maghiara perfect. Sudul, însă, a fost influenţat de franţuji.

Dar faţă de cultura maghiară, faţă de literatura maghiară care erau reacţiile tatălui dumneavoastră?

Tatăl meu citea curent în maghiară, a făcut liceul maghiar. Citea cu ochii în lacrimi Petöfi, Ady Endre. Era mare degustător de cultură şi de muzică maghiară. Deci, iarăşi, trebuie remarcat că vechii ardeleni nu aveau poziţia asta patriotardă şi stupidă a unor munteni faţă de maghiari. Intelectualitatea română a trăit în bună vecinătate cu intelectualitatea maghiară. Mai ales după 1918, când noi nu mai eram umiliţi, când eram stăpâni la noi acasă.

■ Fragment din vol. Confesiuni violente.
Dialoguri cu Constantin Iftimie, ediţia a II‑a, în curs de apariţie la Editura Ideea europeană
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest