Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Vocaţia ca privilegiu

Vocaţia ca privilegiu

Scriitorul pătruns de o reală vocaţie şi capacitate ficţională este sincer, mai ales, o, nu în confesiuni, ci cu mult mai mult, mai adânc, mai realmente sincer în ficţiunile sale…

După atâtea divagaţii şi, evident, apercepţii şi aproximări nu lipsite de risc, e timpul – mi‑o spune cântarul meu interior, cel rutinat, ca şi cel de meseriaş, constructor al unor vechi catedrale epice – e timpul să revin la ceea ce, oarecum grosolan, numim normalitate. Avem şi noi, maeştrii ficţionari, un fel de auz al cântarului şi al măsurii, ca atâţia mari creatori de simfonii baroce sau catedrale sublime, gotice, vrând să potrivim şi să echilibrăm cât de cât proporţiile oricărei construcţii. În ciuda oricărei teme – oricât de aventuroasă – sau a oricăror fantazări romantice, pentru a încăpea pur şi simplu în orizontul firesc al unui psihic apt de înţelegere. Şi de o anume contemplare. Apt de a coborî în ceea ce numim cu un termen insuportabil de generic şi de uzat – social! Socialul din propria mea existenţă, socialul, magma enormă şi, uneori, extrem de obscură, de neverosimilă, prin care şi pe care am traversat‑o ani şi decenii, socialul ce poartă, cum ştim, diverse măşti şi apelaţiuni: eveniment, real sau realitate, întâmplare, firesc sau absurd. Şi, de ce nu, uneori, chiar şi istorie. Dacă nu catastrofă sau destin.

Viaţa mea – luată în formele ei cele mai generice şi mai uzuale, viaţa mea, evenimenţială, biografia mea, cum se spune, trecerea mea prin timp, cel dedicat mie şi familiei mele, părinţilor mei – a fost una, cel mai adesea, mediocră, extrem de previzibilă şi asemănătoare – mai mult sau mai puţin! – cu viaţa a nu puţinora. Simţurile mele, uneori, exacerbate, lipsa sau inapetenţa mea organică pentru o minimă adaptare făcându‑mă să cred şi, nu rareori, să sufăr de o vitregie a vremii şi a oamenilor. E adevărat – şi în aceasta rezidă şi umorul involuntar al oricărei biografii ce‑şi depăşeşeşte marginile! – e adevărat că nu puţine suferinţe şi impasuri pe care le‑au trăit adolescentul şi tânărul care am fost mi‑au fost explicate de nu puţini şi mi le‑am explicat, m‑am dumirit eu însumi, grăbit, fără îndoială, că ar fi fost cauzate, bineînţeles, de… vremi sau de ceea ce am numit cu toţii, un pic cam iute şi niţel cam grosolan, a fi fost istorie. Totuşi… vreme!

Evident, consolator, pentru mulţi, uneori, şi pentru… tinerelul care am fost. Dar cum se întâmplă – încă o dată cu mentalul şi cu reflexele noastre, cele de adaptare, dar, mai ales, cele de apărare, de justificare şi, adesea, absolut incapabile de a păstra o bună măsură, un cântar onest al celui ce, cu atâta arogantă sinceritate, îl numim adevăr – noi aşezăm deasupra întâmplării sau evenimentului ce ne‑a atins sau izbit semnul unor forţe ce ni se pare că nu depind de voinţa sau de habitudinile pe care ni le cunoaştem – sau pe care ni se pare că le stăpânim! – forţe cărora le dăm denominaţii diferite, uneori de‑a dreptul ciudate. Ne‑am întrebat noi, românii, vreodată de ce gustăm şi ne plac atât basmele şi păţaniile ciudate scrise de Ion Creangă, amicul lui Eminescu, cel pe care convivii şi membrii marcanţi ai societăţii numite Junimea îl frecventau mai ales sub titulatura şi postura de poznaş şi de băsnitor popular, truculent, fără îndoială, un autodidact atrăgător nu numai prin fantazarea extrem de liberă, aşezată între basm şi folclor literar, atrasă şi de ceea ce numim licenţios, dar şi prin statura, fermecătoarea sa aroganţă şi prin biografia sa, un emul răsăritean şi, cu siguranţă, involuntar, al celebrului, enormului, fantastului Rabelais?! Nu cumva ne atrage prin aceea că ţesătura sa epică şi fantastă, nedepăşind cu prea mult marginile unei normalităţi ale locului şi moravurilor, ne uşurează, ne eliberează prin umorul uşor grosier, printr‑o isteţime a stilului şi a limbajului colorat nord‑moldovean, de nu puţine nedumeriri ale noastre, de noi, cei ce părem lucizi şi gravi, eliberaţi sau justificaţi de nu puţine dintre problemele pe care alţii, să le zicem aşa, filosofi şi pedagogi aspri, dacă nu istorici autoritari, popi şi universitari cu prestigiu ni le pun şi de care ne fac responsabili?! Dar o facem şi noi înşine, în ceasul acelei singurătăţi care rămâne aproape un fenomen, un ciudat mister şi încă până la capăt, o singurătate, alta decât cea care ne apare, adesea, ca o formă a plictisului maladiv, a unei fundături a timpului, a destinului mărunt, trivial şi vag diabolic, adesea! Acea singurătate care a devenit şi s‑a instalat de‑a dreptul la începutul acestui nou mileniu ca o formă a unei nevroze supra‑continentale, din care marile concerne de medicamente şi de zvonuri fac beneficii considerabile, nevroză numită depresie! Mai ştie cineva, cadru medical sau psiholog reputat, ce mai desemnează azi, în lume, această vagă, ameninţătoare şi enorm de endemică denominaţie?!

Am amintit mai sus de secolul meu şi de prezent, acel prezent aşa cum îl trăiesc şi îl accept, identic, ca pe unul ce face parte din posesiile mele, un prezent al meu, pentru a‑mi explica mie însumi şi eventualilor mei lectori. Ce rost au aceste însemnări, note de jurnal, această biografie mai mult sau mai puţin intimă, o confesiune, sau nişte confesiuni etc., care, cel puţin la noi, la români, e preferată, dar e şi o modă a continentului acum, la începuturile mileniului trei, în pofida groaselor volume epice, ficţionale. Am notat undeva că scriitorul pătruns de o reală vocaţie şi capacitate ficţională este sincer, mai ales, o, nu în confesiuni, ci cu mult mai mult, mai adânc, mai realmente sincer în ficţiunile sale, numite generic roman. În consecinţă, mi‑ar putea retorca vreun isteţ, de ce te afunzi mata, romancierule, în jurnal şi confesiuni, mai mult sau mai puţin biografice, când ai la îndemână – şi ai profesat binişor, decenii la rând – arta romanului?

Ştiu eu?!… Cine ar putea să spună?… E adevărat, nici eu însumi nu ştiu, deşi, în timp ce însăilez aceste note sau confesiuni, nu renunţ în nici un fel să scriu şi să public romane. Au făcut‑o colegi ai mei, mai prestigioşi, în timpuri trecute, deşi geniul lor a arătat încă o dată – ca şi sub alte pretexte, poate, la fel de ciudate! – că, sub pana viguroasă a romancierului, timpurile fizice sau cele morale, ale mentalităţilor sau evenimentelor mari, majore, catastrofice sau nu, sunt extrem de relative, duplice chiar. Dacă nu false! Şi abia o interpretare ficţională viguroasă, lucidă, încercată, le pune pe adevăratele lor picioare, chiar dacă, cum se întâmplă azi, în primele decenii ale mileniului trei, cam pe întreg continentul, înfloresc genuri ca, de pildă, reportajul sau documentarul, filmat sau nu, faptul nud sau cel divers, care par să fie vândute şi căutate, mai degrabă, decât, să zicem, un op masiv şi greoi, precum… poemul epic numit Mizerabilii al poetului Victor Hugo. Opus ce i‑a plăcut contelui Tolstoi – altfel atât de exigent şi mofturos cu unele dintre textele shakesperiene – dar… i‑a displăcut prietenului său mai tânăr, Gustav Flaubert, care se lupta, el însuşi, cu un astfel de text.

Nu ştiu, da, am puterea să o spun. Dar… o fac, totuşi. Ciudat, nu‑i aşa, încă stăpân pe reacţiile şi necesităţile mele reale, recunosc faptul că practic o artă despre care nu am convingerea că ar fi una majoră, romanul, dar o fac, totuşi. Un fel de pălăvrăgeală scrisă, notată, ar zice cineva, o nevoie a unui fel de dezgoliri. După ce pe atâtea mii de pagini publicate m‑am ascuns în persoana a treia, impersonală, aşa‑zis obiectivă, cea a naratorului, iată‑mă aproape practicând un fel de viciu, o infracţiune de tip sexual, exhibiţia! Dezgolirea! Falsă şi ea, bineînţeles, deoarece este făcută doar pe jumătate sau pe sfert; e mai mult sau mai puţin trucată. Deoarece noi, romancierii, ca şi marii şi vechii iluzionişti, minţim, adesea, spunând adevărul sau suntem sinceri doar atât cât să părem… reali, autentici, asemănători tuturor în ceea ce numim logică curentă sau bunul-simţ. Hrănind publicul nesăţios cu ceea ce numim miracol, supra‑natural, de fapt, avid de a‑şi ieşi din pielea, din cadrul, din scaunul rigid şi necruţător al fiecărei zile numite sociale, familiale, istorice, justiţiare, comunitare etc., etc. Deşi nu crede şi o spune pe trei sferturi convins, dar… îl atrage! Ei bine, eu însumi mărturisesc aceasta, eu însumi sunt atras, deşi „nu cred” în confesiunile scriptice ale unor scriitori, chiar şi cu faimă, chiar şi exemplare, cum ar fi cele ale Sfântului Augustin sau Montaigne, deşi mi‑am îngropat, cântând şi fiind aproape indiferent la vremurile aspre, de o brutalitate extrem de ciudată, neconformă cu timpul civilizaţiei în care ne aflăm, pe care le‑am trăit, eu şi contemporanii mei, nevoia mea adâncă numită vocaţie în roman!

Nu ştiu, da, recunosc, nu ştiu! Dar… continui să exersez această artă care mi se pare minoră şi care nu mi se potriveşte. Meritul meu, încă o dată, nu e acela de a o face, ci de a mărturisi că nu ştiu de ce o fac şi, ca un fel de copil întârziat, continui, mă încăpăţânez să o fac. Să fie acesta sau aceasta un fel de început al unui alt fel de viciu decât cel al… literaturii?!

Pentru că vechea, încercata mea pricepere, conştiinţă de real, de bun meseriaş al romanului mă fac să nu‑mi uit obligaţiile faţă de cel ce va binevoi să‑mi deschidă opul, cartea, aşa cum am făcut‑o aproape totdeauna faţă de numeroşii mei lectori altădată, neuitându‑i, încercând mereu să le fac cât de cât suportabilă, dacă nu atractivă povestirea şi personajele mele, şi aici, în aceste note intime, cu adevărat intime, voi încerca să strecor şi elemente ale unui interes mai general. Nu, nu obiectiv în nici un caz. Voi încerca să mă refer la fapte şi consideraţii ce pot trezi curiozitatea unui cerc mai larg, cum ar fi… politica, banul, sexul, invidia, gelozia, ambiţia sau ambiţiile, ratarea sau succesul, realizarea, cum se spune, istoria sau măştile sub care se ascunde ea astăzi, în anul de graţie 2019! Ce cred eu despre acestea în sensul unei mărturisiri. Să înşir, să detaliez cu o artă ce‑mi este încă la îndemână, felul, şocul sau uimirea, ca şi neîndemânarea acută, cu care acestea, cele enumerate mai sus, dar, poate, şi altele din aceeaşi familie, ejusdem generis, m‑au atins, lovit sau atras. Ştiu eu?!… Nu ştiu de ce o fac, dar, dacă o fac, ceea ce ştiu, e că îmi face plăcere.

Viaţa mea (II), fragment

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest