Răbdarea iluminată

Suntem, iată, posesori ai unui teritoriu bogat şi vechi nu printr-o întâmplare a ruşinii istoriei, cum a vrut, după revoluţie, să ne convingă interesantul eseist ce semnează H.R. Patapievici în volumul extrem discutabil Politice, ale cărui teze nu ne amintim să le fi reconsiderat autorul. Suntem apţi de creaţie şi de gând nu prin hazard şi ne-ruinaţi de avatarurile timpului, ci suntem pentru că am luptat.

Să avem frica, cum   ar spune un   poet, frica de  lucrurile prea cunoscute, prea mult  şi  prost întrebuinţate.  De  acele lucruri care au  cumva o existenţă tiranică deşi fantomatică în aparenţă – ele apar şi dispar în momentele cele mai  neaşteptate. Şi nu rareori sub chipuri şi  forme imprevizibile.  Să  ne  fie  frică nu numai de ceea ce este şi numim necunoscut, dar şi de ceea  ce este perimat sau  prea ştiut, deoarece, încă  o dată, rarii înţelepţi şi unii  poeţi ştiu, adevărul, ade- vărul nostru, cel fără de care nu  putem supravieţui şi care se iţeşte la rândul lui  în momentele cele mai nepotrivite, ei bine,  acest adevăr numai-al-nostru se ascunde adesea  în  acest cenuşiu al  deprinderilor, trecutului  şi  lucrurilor  care  ne   înconjoară.  Ca şi sobolul prinţului Hamlet care îi strigă, înăbuşit dar insistent, din  străfunduri, legea  răzbunării pe care o articulează cu greutate fantoma tatălui.

Dovadă e că alte popoare, vechi  şi consolidate în istorie, discută, când  o fac, despre această temă, a identităţii naţionale, cu  o francheţe şi  un  calm  de invidiat, ştiind să  pună în  cântarul judecăţii atâtea greutăţi şi impulsuri de cât e nevoie, cu o aproximaţie şi  un  tact al  actului şi  al  judecăţii pe  care noi, popoarele tinere, nu  contenim să le lăudăm. Adesea, încă  o dată, fără măsură.

Indiscutabil, unul  din   elementele  de  vârf  al acestei probleme este acuza sau  auto-acuza de a nu fi făcut istorie. În  comparaţie, evident, cu popoarele Apusului, pe  care, încă  înainte de  unire,  ni  le-am luat drept model.  Ca şi altele, de aceeaşi gravitate şi, cum  spuneam mai  sus,  răspunsul, iute şi prost gândit, se clatină şi balansează în  extreme: unii, croni- cari,  istorici sau   scriitori,  declară  că  am   fi  făcut totuşi istorie, în  zona  noastră, se-nţelege, ba,  spun ei, prin acţiunile unor domnitori, începând cu Mircea cel Bătrân, am fi apărat mândrul Occident de flamu- rile verzi ale Islamului, de exemplu; alţii, însă, recu- nosc   incapacitatea  noastră  de   mişcare  sau    de rezistenţă explicând-o fie prin barbaria celor care au trecut  peste noi  –  cu  excepţia, se-nţelege, a  acelui secol  şi  jumătate de  colonizare romană!  –  fie  prin împărţirea  noastră  în  provincii supuse,  în  secole, unor  autocraţii   imperiale,  extrem  antagonice.  Şi această separare în Provincii a viitorului, utopicului popor Român revelă nu  numai miracolul idiomului latin pe care-l vorbesc cu toţii, din  Maramureş până la Tisa  şi în munţii Pindului, dar,  ciudat,  şi faptul  că   în limba noastră, o insulă latină,   romanică, împărţită  în atâtea locuri, în timp, şi tăiată de  Carpaţi, nu  au  apărut acele  faimoase dialecte care şi azi  reprezintă nu  numai pitorescul unor mari limbi  apusene,  dar şi forme ale  rezistenţei active în faţa ruloului compresor al altor imperii, extra-continentale.

Adevărul – doar al nostru, se-nţelege, un  articol care unora li se va părea secundar, dar de  care nu  ne putem    dispensa,    oriunde ne-am întoarce! – adevărul în această privinţă, se  situează, încă   o  dată, cum   se  ştie, la mijloc:  da,  am  făcut istorie şi dovada este  în  primul  rând faptul că existăm. Ca stat unitar, apt de  a  se  organiza cu mijloacele şi în spiritul democraţiei, capabil să creeze suprastructură,  deci,   lucid de  sine   şi  creator la  nivelul cel mai  înalt. Şi dacă, pentru a glumi puţin, nu puţine secole ale  sfârşitului medievalităţii, dar şi  mai   apoi,  până la tatăl  filosofiei   pre-moderne, l-am  numit pe  Kant, au  fost obsedate de problema existenţei deităţii, aşa-numitul argument ontologic, ei bine, noi,  Românii, putem răspunde  decis  la  această întrebare aparent simplă cu un răspuns şi   mai…   simplist,  apropiat unui fel de  cretinism clar-văzător, dacă-mi aceptaţi termenul: suntem pentru că existăm sau, dacă   vreţi: am fost pentru că suntem!

Răspuns imbecil, o să ricaneze unii, dar poate că nu e total inutil, nu  înainte de a aminti de  acele  popoare mă- reţe care au făcut cu adevărat istorie planetară – vorbim de acea planetă  cunoscută  antichităţii,  bazinul  mai mult sau  mai  puţin dilatat al mării Mediterane! – şi care s-au  retras apoi într-o simplă provincie sau  pro- vincii  lipite de state diferite; e suficient să privim ce se află  sub  ochii noştri, acel prezent atât de stufos şi de  cunoscut, încât devine de-a  dreptul criptic: dacă Principatele unite,  Basarabia Tătarilor şi  Ruşilor împreună cu Transilvania, administrată  de Austro-Maghiari au  putut fi unite într-un singur stat, fabricat, cum  spun şi astăzi unii  unguri, la Trianon, la  1919,  tot atunci au  fost fabricate alte două  state, rupte şi ele din  coasta unor imperii: Cehoslovacia şi Iugoslavia. ei bine,  ceea ce mulţi uită este că ceea ce numim România a rezistat acestei uniri sau  unificări (mă  rog, cu  excepţia absenţei Basarabiei, care din varii şi, credem noi, trecătoare motive, nu  se află  cu noi. Dar, cred eu, când  vom fi ceva mai  bogaţi şi mai pricepuţi în  a ne  administra prezentul, fraţii noştri basarabeni vor fi cu noi, întregind patria nu numai a lui  Ştefan, dar şi a lui Eminescu şi Iorga) – în timp ce Ceho-Slovacia s-a spart în două, sub  domnia unui om respectabil, pe care nimeni, vreodată, din interiorul naţiunii sau din  afară, nu  l-a  pus  în  discuţie, curajosul dizident Havel. Iar  Iugoslavia, mândria îndrăzneţului luptător în  munţi împotriva maşinii hitleriste, I.B. Tito, nu  numai că s-a  spart în provincii, dar a fost şi teatrul unor drame comparabile cu cele  mai  teribile şi  mai  atroce ale  ultimului război. Toate acestea (vorbim de  cele  ce s-au  întâmplat în secolul trecut în zona  noastră, numită nu  totdeauna pe drept balcanică), să nu însemne nimic  pentru noi, pentru certificatul nostru de existenţă? Pentru a cita încă o dată actualitatea acestei blestemate probleme, pentru unii, a identităţii?

Suntem, iată, posesori ai unui teritoriu bogat şi vechi  nu printr-o întâmplare a ruşinii istoriei, cum a vrut,  după revoluţie, să  ne  convingă  interesantul eseist  ce  semnează  H.R.  Patapievici  în   volumul extrem discutabil politice, ale cărui teze nu ne amintim să  le  fi  reconsiderat autorul.  Suntem apţi de creaţie şi  de  gând nu  prin hazard şi  ne-ruinaţi de avatarurile timpului, ci suntem pentru că am luptat. Ceea  nu  ştia tânărul Patapievici şi mentorii săi,  de atunci şi de oriunde, este că există mai  multe feluri, moduri de  a  lupta – nu  numai în  istorie, dar şi  în viaţa, în istoria indivizilor – şi aici,  o altă pletoră de indivizi se  grăbesc să-i  condamne pe  toţi cei  ce au trăit  comunismul, mai   ales   pe  cei  din   elite,  să-i condamne că nu şi-au dat foc, cum a făcut unicul jan Pallach, ci că au  reacţionat  conform firii lor, educaţiei şi împrejurărilor! – nu  există posesie fără luptă! Indiferent de  calitatea şi  originea acestei posesii, a acestui avut, a acestui privilegiu. Or, dacă  noi  suntem şi posedăm – indiferent de momentul istoric în care ne aflăm şi de cei care, temporar, ne conduc  sau îşi fac auzite vocile! – şi folosesc  cele două  cuvinte în sensul lor dinamic – posedăm în  sensul unei administraţii şi geranţe active, pozitive, a domeniului şi suntem, în sensul lucidictăţii de sine  şi a capacităţii de creaţie majoră culturală – înseamnă că am luptat. Am  luptat cu  toate armele posibile şi  poate, în  primul  şi în  ultimul rând, cu acea  răbdare a timpului, cu  acea  capacitate de  ideal, de  care ne  vorbesc cei mari care ne-au premers, de la Cantemir la Pârvan şi Iorga. Cei care cred,  în profunzime şi cu o tenacitate care întrece timpul, luptă cu adevărat şi aceasta o adevereşte nu  numai istoria popoarelor, dar şi cea a credinţei. Şi această credinţă, această răbdare iluminată, care multora o să  li se pară şi a şi părut absurdă,  ne-pragmatică,  e  poate  forma  luptei,  în fapt, cea mai  eficientă. Puţin spectaculoasă, ba, cum le poate apărea unora grăbiţi să  înţeleagă, chiar pe dos,   adică  ca  o  formă  a  laşităţii,  a  deriziunii, a ruşinii. Acest lucru l-am  trăit eu însumi la Paris, în ultimul  deceniu  al   dictaturii  comuniste, când nu numai străinii, dar şi mulţi Români, analişti îndureraţi – şi, regretăm, marele dramaturg Eugen Ionescu făcea  parte dintre aceştia! – nu  numai că ne gratificau,  pe  noi,   trăitorii  între  graniţele României, drept laşi,  dar li se părea că odată cu geniul Carpaţilor, prietenul şi complicele atâtor şefi de state europene, africane sau  asiatice, se termină istoria acestui popor. Sub  semnul ruşinii, se’nţelege, al  catastrofei nemaivăzute şi  ultime, uitându-se de  faptul că  din medievalitatea târzie am  avut norocul unor asemenea  domnitori, instalaţi de o putere străină sau  de o conjunctură locală, în  jurul cărora se  înstăpânea o gardă sau  camarilă, care-i izola  mai  mult sau  mai puţin de  realitate, storcând populaţia nu  numai de biruri şi tineri, fete sau  flăcăi, dar şi de demnitate; ca apoi,  ea însăşi să-l  lichideze pe domnul înfumurat şi să  caute, pripit, alţi pretendenţi sau   alte Porţi la care să se închine, trăgând cu ochiul  la ce mai  era de apucat…

■ Fragment