Contemporanul » Editorial » După o jumătate de secol de tiranie

După o jumătate de secol de tiranie

Unde erau atunci intelectualii noştri, dl. Liiceanu şi compania, care s-⁠au arătat apoi atât de înflăcăraţi, de pătrunşi de fibra „morală”, pozând în victime ale ticăloşilor care nu vor să abandoneze puterea, apelând, cu o naivitate şi impetuozitate ce friza demagogia cea mai curată, la „lichele”, cu aerul unui Savonarola care se ridică contra abuzurilor şi deformărilor credinţei! În Istoria critică a literaturii… apărută de curând, dl. Manolescu încă îl plânge, după două decenii, pe amicul său Liiceanu, care ar fi fost o victimă a tuturor acelor sceleraţi, care n-⁠au înţeles, probabil, „curăţenia” şi „dezinteresarea” unui intelectual.

„O stafie cutreieră azi Europa…” sunau ultracunoscutele cuvinte cu care începea, o ştim cu toţii, acel Manifest comunist al lui Marx, pe care, în lipsă de texte teoretice, fondatoare, şi l-au revendicat apoi acei anarhişti ruşi care s-au botezaDSC_0369t bolşevici, pentru a prelua puterea, profitând de criza profundă în care se găsea Rusia ţaristă după spargerea frontului. De fapt, nu au preluat puterea atunci, doar pretindeau asta, în acel mult comentat, răspândit 7 Noiembrie (după stil nou!) deoarece, încă o dată, o putere politică şi administrativă radical nouă are nevoie de date şi însemne clare care să-i consfinţească posesia asupra bunurilor, instituţiilor, oamenilor etc. De fapt, a durat vreo cinci ani de zile această preluare a puterii, între 1917 şi 1922, când sa terminat cu adevărat acel teribil război civil, cu forme amestecate, civile şi armate, şi întreaga uriaşă Rusie a fost teatrul unor mişcări sângeroase, apocaliptice de la stânga la dreapta teritoriului, şi înapoi, chiar şi după pacea de la Brest-Litovsk, semnată de Troţki cu şefii armatei germane (care ocupa tot flancul vestic al marii împărăţii), urmând indicaţiile viclene, pragmatice, ale lui Lenin: „Dă-le tot ce cer cu condiţia să se oprească pe loc!” (Şi contra voinţei biroului politic al propriului partid!) Cine contemplă harta Rusiei europene şi asiatice în acei ani observă că doar o fâşie îngustă, ce mergea de la nord la sud, turtită între uriaşele spaţii prinse la est şi vest de nemţi sau de armatele ţariste albe, erau în posesia noii Armate roşii, create şi conduse de Bronstein-Troţki.

Putem parafraza acest început, ce suna ca o metaforă a Manifestului… marxist, spunând că şi în România postdecembristă o stafie ne cutreieră plaiurile şi instituţiile, minţile, obiceiurile, poate chiar şi reflexele: stafia prezentului!

Mama mea, de origine şvabă, din sudul Banatului românesc şi sârbesc, în primul an după ’89, într-o plimbare prin nordul Moldovei, a spus o frază pe care am reţinut-o, vorbind noi despre revoluţia română, atât de discutată şi contestată atunci: „Libertatea este cel mai frumos prézent care i s-a făcut României!”

Evident, fosta domnişoară Böhmler Kunert, folosea cuvântul prezent aşa cum îl folosesc nemţii şi englejii, cu sensul de dar. Dar confuzia semantică mi-a dat ideea unui frumos calambur – eu care nu iubesc calambururile! – şi mi-am zis, ani la rând, că Mama avea dreptate: „Libertatea a fost un dar al… prezentului ţării, al nostru, al istoriei hâde a ultimei dictaturi!”. Dar există, cum spun franţujii, şi daruri otrăvite, des cadeaux empoisonnés! Nu, eu nu cred că revoluţia noastră – care a fost cu adevărat o revoluţie, amestecată cu multiple influenţe, cum se întâmplă într-o ţară şi istorie în care un eveniment de acest tip nu e organizat, pregătit, şi nu există cadre formate pentru a-l gera – adică răzmeriţă, putsh, influenţe străine şi o voinţă aproape unanimă de a termina cu cuplul dictatorial! – a fost un dar otrăvit. Nu, a fost la propriu un dar, şi încă unul atât de colosal, de neaşteptat – deşi cu toţii îl visam, cei care mai aveam puterea de a crede, de a visa! – încât ani buni nu ne-a venit să credem că a venit, s­-a întâmplat, am scăpat de ei şi suntem într-adevăr liberi, total, profund, nesperat de liberi!

Dar… ce să faci cu un asemenea, aproape apocaliptic dar care vine după o jumătate de secol de tiranie şi tirani, când realitatea, când normalitatea păreau cu totul altele, opuse acelei libertăţi şi democraţii de care, vârstnicii mai ales, îşi aduceau aminte; idilizând nu rareori propriile lor tinereţi şi acel teren, timp, aproape de basm – există şi basme sociale! – în care existau mai multe partide, ziare libere, graniţe deschise, alegeri mai mult sau puţin trucate dar libere, manuale şcolare semnate de autori diferiţi care nu concordau totdeauna, respectul real faţă de biserică, o istorie mereu cercetată, discutată, o monarhie, instituţii ce funcţionau nu prin ucazuri de sus, ci printr-o autonomă geranţă, corupţie, e drept, impostură, abuzuri discutate adesea în lumina publică a presei. Care exista, diversă, scandaloasă, condusă de unii rechini sau de alţii, naivi, ce dădeau iute faliment; dar… exista!

Au existat, desigur, unii mai vârstnici sau foarte vârstnici, din ţară şi din străinătate, care au crezut – mai mult au sperat, cred eu! – că s-au întors vremurile de altădată! Alţii, mai realişti, din ţară, au ştiut că în fapt nu există basme sociale, deşi, într-adevăr, cum am spus în câteva rânduri, cele câteva zile, trei sau patru, în jurul Crăciunului anului ’89, au semănat cu un fel de basm sau mai bine cu acea mereu improbabilă, profund ficţională, pură, totală justiţie a basmului! Ca şi în unele piese ale lui Molière sau Shakespeare, când tatăl, venit de peste mări şi ţări, crezut mort de mulţi, îşi recunoaşte progeniturile, bunurile sunt retrocedate celor în drept, ticăloşii, atât de truculenţi şi norocoşi până atunci, sunt brusc demascaţi şi anihilaţi, „masele” binevoitoare se alătură protagoniştilor, printr-un miracol matematic, toate neînţelegerile grave, insurmontabile, de până atunci se rezolvă cât te-ai şterge la ochi şi, mai ales, se constată o nivelare splendidă a voinţelor şi caracterelor; cu toţii sunt magnanimi, înţelegători, largi în spirit, pacea şi veselia sunt înscrise pe feţele tuturor!

Vai, nu, această justiţie de basm nu a durat decât trei zile, apoi, „fireasca” anarhie care se instalează după mari surpări şi-a reluat drepturile, în locul „gol”, politic şi social, s-au înfipt, s-au erijat nu unii cetăţeni cumsecade, animaţi de „bune intenţii”, necunoscuţi, urcaţi la balconul ceceului de pe stradă; cum se întâmplă, cei care aveau încă frâiele puterii, în primul rând militarii, au cerut concursul unora dintre vechii politicieni care se bucurau de un fel de prestigiu în rândurile unei părţi a populaţiei. Şi în străinătate, revista germană Der Spiegel, una din foile cele mai bine informate din lume, vorbea de Iliescu ca de un posibil „continuator” încă din anii şaptezeci! Sigur, mulţi, foarte mulţi chiar, ar fi vrut să nu fie nici un fel de „continuare”; dar… cu cine?! Unde era Havel al nostru şi, mai ales, unde se afla în acele zile, luni turbulente „catifeaua” revoluţiilor de la nordul României, adică o mişcare fără fricţiuni, fără morţi, datorată unei bune pregătiri a forţelor de opoziţie reale, organizate şi, mai ales, beneficiind de aportul unor instituţii de prestigiu – Biserica catolică!, de o istorie în care astfel de mişcări se mai făcuseră?! Absenţa unor mişcări de împotrivire violentă la puterea discreţionară a celor de sus în istoria noastră s-a făcut simţită evident şi în acele zile şi luni postrevoluţionare. S-a făcut simţită, de altfel, şi în timpul ultimei dictaturi ceauşiste şi, mai flagrant, în ultimul deceniu când ea, dictatura, a luat forma cu adevărat de coşmar social, uman, psihologic.

Unde erau atunci intelectualii noştri, dl. Liiceanu şi compania, care s-⁠au arătat apoi atât de înflăcăraţi, de pătrunşi de fibra „morală”, pozând în victime ale ticăloşilor care nu vor să abandoneze puterea, apelând, cu o naivitate şi impetuozitate ce friza demagogia cea mai curată, la „lichele”, cu aerul unui Savonarola care se ridică contra abuzurilor şi deformărilor credinţei! În Istoria critică a literaturii… apărută de curând, dl. Manolescu încă îl plânge, după două decenii, pe amicul său Liiceanu, care ar fi fost o victimă a tuturor acelor sceleraţi, care n-⁠au înţeles, probabil, „curăţenia” şi „dezinteresarea” unui intelectual, cu un nume relativ nou, cvasinecunoscut chiar şi pe piaţa cărţii literare, care voia, nu-⁠i aşa, să facă locul gol; a, nu, nu pentru a conduce chiar el, ci pentru ca acel loc să fie ocupat de alţii, curaţi, pricepuţi, reprezentanţi „reali” ai noii libertăţi! Da, dar… cine? Unde se aflau aceşti reprezentanţi şi… cine anume, ce instanţe să-⁠i aleagă, trieze, numească? Cu ce autoritate?

Voiau oare, dnii Manolescu, Liiceanu sau alţii câţiva, răsăriţi peste noapte într-o nouă, aprigă falangă politică, dublată de morala cea mai severă, voiau oare încă o dată cunoscutele tribunale populare, susţinute de Armata Roşie? Sau termidorul Revoluţiei franceze, cu acei sublimi Danton, Saint-Just şi Robespièrre care s-au măcelărit între ei după ce au urcat pe eşafod crema aristocraţiei, bezmetică, arogantă ea însăşi?!

Care… lichele? Cine îşi permite să facă astfel de denominări, de o suspectă şi ridicolă generalitate şi generalizare, căzând în gafa omului de bune intenţii care a fost politicianul Raţiu (care avea totuşi în spate o familie luptătoare în istorie pentru libertatea românilor din Ardeal), care a vorbit de cele patru milioane de membri de partid? Fiind total nepregătiţi, neexperimentaţi în lupta politică şi în opoziţia directă, activă, dnii Liiceanu şi Manolescu au căzut în plasa psihologică a unor outsideri, a unor figuri din emigraţia românească care nu cunoşteau deloc noile realităţi, psihologice mai ales, ale unei mari părţi din populaţia activă şi care, în plus, veneau cu un dor nepotrivit, uşor ridicol, nu lipsit de riscuri – pentru sutele de mii de cetăţeni cu ochii încă tulburaţi de marea, aproape brutala noutate, libertate! – dorul de răzbunare!

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now