Contemporanul » Cronică plastică » O expoziţie‑atelier, o expoziţie‑mărturisire

O expoziţie‑atelier, o expoziţie‑mărturisire

Protagonista expoziţiei, deschisă în timpul Postului Paştilor din anul 2020, demonstrează că ştie să pună în echilibru tradiţia reprezentării de icoană cu sugestiile limbajelor artistice moderne şi contemporane…

Ce poate fi mai trist pentru un creştin autentic decât o biserică lăsată să moară? Mai ales atunci când e vorba despre un monument istoric, mărturie a vremurilor trecute şi a evlaviei înaintaşilor.

Ce poate fi mai înălţător pentru un creştin autentic decât să încerce, după puterile lui, şi mai ales dacă stăpâneşte un meşteşug menit să contribuie la salvarea lăcaşurilor de închinare şi a sfintelor odoare, decât să întreprindă ceva pentru a recupera măcar amintirea unei biserici condamnate la dispariţie? Şi, poate, a câtorva dintre obiectele‑i vechi de cult.

Acestea sunt gândurile dintâi pe care le‑am avut privind scurtmetrajul intitulat „Tronul Euharistic”, realizat de Mihaela Agarici şi Gabriela Ichim, după conceptul Elenei Borundel, pictoriţă de icoane şi scenograf cu o deja bogată activitate, desfăşurată pe mai multe direcţii. În filmul pe care l‑a gândit, artista este chiar personajul principal, iar naraţiunea are două planuri: unul simbolic şi unul cu referire imediată la actul creării unei imagini sacre.

Este un film încărcat de spiritualitate, care exprimă atât căutarea în plan duhovnicesc, cât şi inspiraţia creatoare, în care etapele devenirii unei icoane se împletesc cu trista istorie a unei biserici năruite, în ciuda vechimii şi, cu siguranţă, a frumuseţii ei de odinioară: biserica din Măgureni‑Săruleşti, judeţul Călăraşi, ctitorie din a doua jumătate a veacului al XVII‑lea.

Într‑un fel mai puţin obişnuit, icoana Mântuitorului Hristos, în reprezentarea „Tronul Euharistic”, realizată de Elena Borundel, se naşte pornind de la ideea reconvertirii artistice a unor fragmente de ornament (probabil de la catapeteasmă), abandonate în curtea unei biserici bucureştene, în urma unei reparaţii. Ceea ce unora li s‑a părut numai bun de aruncat, i‑a stârnit Elenei Borundel dorinţa de a recupera şi reintegra respectivele ornamente într‑un mod direct legat de menirea lor iniţială. Iar de aici s‑a născut o întreagă poveste: povestea unui doctorat, acum aproape de finalizare, şi a unei expoziţii, cea care şi‑a aflat probabil locul cel mai potrivit la Galeria Gheţărie a Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia.

 

Elena Borundel şi‑a gândit demersul din aproape în aproape, de la o lucrare de mai mică anvergură la una amplă, cea pe care filmul conceput ca parte din expoziţia de la Mogoşoaia o reflectă pe deplin. Între fragmentele de ornament scoase din uz şi până la ruina unei biserici vechi s‑a ţesut subtil şi treptat o punte a cărei traversare a solicitat nu doar sensibilitatea şi talentul artistei, ci chiar ceva mai presus de acestea: credinţa ei. Hristos este cu turma lui mereu şi pretutindeni. Nu pleacă niciodată dintr‑o biserică, chiar dacă lăcaşul a rămas doar o ruină. Sălăşluieşte şi acolo, aşteptând ca cineva să‑şi amintească de El şi de frumuseţea casei Lui. Iar Elena Borundel şi‑a amintit şi a acţionat. Aşa s‑au născut şi icoana, sau mai exact compoziţia de treisprezece icoane (Mântuitorul între cei doisprezece Apostoli, grupaţi câte şase de‑a dreapta şi de‑a stânga Lui) şi filmul şi expoziţia de artă religioasă, gândită să fie prezentată într‑o manieră cât mai apropiată de spiritul zilelor de acum, în ideea fireştii ei ancorări în contemporaneitate. În icoana centrală, cea de mari dimensiuni a lui Hristos pe Tron, sunt integrate acele ornamente abandonate şi descoperite de artistă în curtea unei biserici (Sfântul Spiridon Nou).

Elena Borundel s‑a apropiat de ruinele bisericii de la Măgureni, ştiind că Domnul Hristos se află acolo. Gestul ei, convingător exprimat în scurtmetraj, de a pleca dintre zidurile năruite cu dorinţa de a contribui cumva la reînsufleţirea vitregitei ctitorii, se finalizează prin „instalarea” digitală a compoziţiei „Tronul Euharistic” între pereţii măcinaţi de timp ai lăcaşului, rezultând astfel o imagine cu valoare simbolică şi recuperatoare, menită să accentueze sacralitatea edificiului. Această implicare activă a presupus inventivitate, manualitate, artisticitate şi, o spun din nou, credinţă. Altarul unei biserici poartă în centrul lui Sfânta Masă, adică mormântul Mântuitorului Hristos. Altarul este, în acelaşi timp, la fiecare Sfântă Liturghie, Foişorul Cinei celei de Taină, când Domnul le dă spre mâncare şi băutură Apostolilor, şi prin ei tuturor creştinilor participanţi la înfricoşătoarea taină, Trupul şi Sângele Său. Aceasta e sfânta taină a Euharistiei.

Rochia albă din film, concepută şi purtată de Elena Borundel, şi primul cadru al filmului, cel al ridicării personajului înveşmântat în această rochie de jos, de pe pământ, şi parcă dintr‑o lungă letargie, sugerează chiar starea de încremenire şi uitare a bisericii, Mireasă a lui Hristos, dar şi chemarea tainică, şoptită direct în inima artistei, de a face ceva, potrivit cu menirea ce i s‑a dat, pentru a reînsufleţi cumva zidurile măcinate de timp şi de uitare şi de a reaminti că Hristos sălăşluieşte şi acolo, tronând între Apostoli şi oferindu‑Se mereu pe Sine spre hrană, tuturor credincioşilor, pentru ca ei să‑şi agonisească nemurirea. Ideea readucerii la viaţă a bisericii e subliniată şi de cadrele din film în care preotul Ştefan Damian citeşte din Sfânta Evanghelie chiar între ruinele bisericii de la Măgureni.

Fără nici o îndoială, Elena Borundel simte spiritul obiectelor vechi, purtătoare de istorie şi de memorie. Iar Dumnezeu i‑a dăruit şi talentul de a le readuce la viaţă, după ce posesorii lor iniţiali le‑au abandonat, socotindu‑le depăşite şi inutile. De aceea, filmul şi expoziţia pe care le‑a gândit insistă asupra momentelor de lucru efectiv. Aceasta a presupus, pe de o parte, recuperarea unui scaun vechi, a ornamentelor de catapeteasmă, a unei rame de tablou şi a unei galerii, pe de alta, zugrăvirea icoanelor şi compunerea unor „instalaţii”, realizarea veşmântului, în vederea alcătuirii unor secvenţe, respectiv a expoziţiei de la Galeria Gheţărie Mogoşoaia, şi ca lucrare finită, şi ca poveste a naşterii ei, etapă cu etapă şi obiect cu obiect. Locul ales pentru expunere nu e întâmplător. El e menit să prelungească atmosfera filmului de scurtmetraj. În cadrul expoziţiei au fost invitate Mihaela Agarici şi Gabriela Ichim, cu o suită de fotografii din timpul filmărilor.

Protagonista expoziţiei, deschisă în timpul Postului Paştilor din anul 2020, demonstrează că ştie să pună în echilibru tradiţia reprezentării de icoană cu sugestiile limbajelor artistice moderne şi contemporane. Elena Borundel ne propune să fim părtaşi ai unui spectacol vizual inedit, ai unei expoziţii‑atelier, ai unei expoziţii‑mărturisire, cât se poate de convingătoare pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit.

Luiza Barcan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Luiza Barcan

Luiza Barcan, critic și istoric de artă, doctor în arte vizuale, expert al Ministerului Culturii în domeniul: Bunuri cu semnificație culturală – artă medievală, secolele XVIII-XIX, jurnalist, expert al Casei de Licitații Vikart. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest