Cronică plastică

Două tipuri complementare de expresie

O dimensiune mai puţin cunoscută a creaţiei lui Grigore Popescu Muscel ni se dezvăluie, în plentitudinea ei, cu ocazia expoziţiei retrospective intitulate Divinul şi umanul, deschise, la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, în Săptămâna Luminată a anului 2023. E vorba despre pictura sa de şevalet – realizată în tehnica uleiului pe carton sau pânză şi, uneori, în encaustică – prezentată ca o secţiune aparte a expunerii. Şaizeci şi cinci de lucrări, pictate în diferite perioade, acoperă toate subiectele consacrate în acest gen de artă: natură statică, peisaj, portret, compoziţie cu personaje sau abordări hibride, precum inserţia în peisaj a unui grup de personaje sau sugestii de natură statică într‑o scenă de gen.

Fără a intra, în vreun fel, în disonanţă cu activitatea de pictor bisericesc şi iconar a lui Grigore Popescu Muscel, creaţia sa laică îi dezvăluie o altă latură a personalităţii şi, în plus, are menirea de a potenţa ambele tipuri de preocupare artistică, cu forţa dată de complementaritatea celor două tipuri de expresie.

Doar la o vedere superficială s‑ar putea crede că pictorul muralist îl concurează pe cel care lucrează în atelier, la şevalet. În realitate, ca orice artist complex, Grigore Popescu Muscel îşi exersează măiestria în oricare tehnică sau tip de abordare plastică, fie ea religioasă, fie laică, fie pe dimensiunile grandioase ale zidurilor de biserică, fie pe cele mult mai restrânse ale pânzei.

Practicând două genuri diferite de pictură, artistului i se deschid mai multe posibilităţi de abordare, iar viziunea sa se îmbogăţeşte pentru că sugestiile frescei, mai ales la nivelul cromaticii şi al compoziţiei, se răsfrâng asupra picturii de şevalet, în timp ce practicarea picturii de şevalet conduce la o reprezentare mai sintetică a scenelor şi a personajelor sacre. Cu o bogată cultură vizuală, şi nu numai, având prilejul de a călători şi de a cunoaşte alte spaţii şi alte şcoli de pictură, din epoci diferite, Grigore Popescu Muscel a ajuns, treptat, prin dobândirea de experienţă şi prin asimilare, la un stil propriu, inconfundabil, în arta sa murală, o artă de sinteză, în care rigorile reprezentării de sorginte postbizantină se întâlnesc cu influenţele din pictura occidentală, renascentistă şi manieristă, în special.

În egală măsură, lucrările sale de şevalet, cu subiect laic, tot calitatea unei sinteze plastice o demonstrează, pentru că şi aici influenţele picturii sacre bizantine – precum respingerea oricărei forme de naturalism, reprezentarea stilizată, lipsită de volumetrie, a personajelor sau cromatica armonioasă şi caldă, fără de stridenţă, a frescei – îşi dau întâlnire cu un modernism accentuat, inovator, care aminteşte uneori de expresionism, cubism sau surrealism. Mai mult, caracterul monumental, ce nu ţine numai de dimensiunea unei lucrări, se imprimă şi asupra acestor compoziţii de atelier.

Peisajele pictate de Grigore Popescu Muscel sunt reverii ale artistului, transpuse pe pânză, în diferite spaţii, pe unde a călătorit sau a lucrat, dar şi în locurile natale, la Câmpulung sau în fostul judeţ Muscel. Astfel, se întâlnesc în expoziţie, peisaje din România (Munţii Apuseni, Timişoara, Măgura, Bucureşti – Parcul Kreţulescu –, Câmpu­lung Muscel, Nămăieşti), dar şi din Italia (Toscana, Tirolul de Sud), Franţa (Saint Remy Montbard). În fiecare dintre aceste lucrări artistul găseşte cea mai potrivită expresie plastică a uimirii şi bucuriei provocate de un anumit loc, într‑un anumit anotimp şi moment al zilei.

Sentimentul încercat de privitor este că ceea ce i se desfăşoară în faţa ochilor, între ramele tabloului, nu este altceva decât o încercare de fixare a unei clipe unice, efemere, trăite de pictor cu nostalgia că ea nu se va mai repeta. De aceea, lumina, alături de culoare, joacă un rol central în peisajele rurale sau urbane ale lui Grigore Popescu Muscel. Caracterul ei schimbător se fixează pe suport, fiind în felul acesta smuls trecerii.

Pictorul pare mai mult atras de peisajul natural în care intervenţia umană e minimă. Colţurile de pădure sau arborii singuratici devin astfel motive nu de puţine ori abordate. Detaliile câte unei aşezări accentuează pitorescul şi farmecul locului. Adeseori, o culoare surprinsă în peisaj (roşu, galben, gri, alb) devine pretextul reprezentării. Alteori, întreaga compoziţie e lucrată într‑o dominantă de culoare („Viforul violet peste cartier”, „Griuri de toamnă pe malul Begăi”, „Plimbare pe dealurile roşii într‑o zi caniculară”, „Acoperişurile verzi”, „Acoperişurile roşii”). Peisajele de iarnă par a fi asociate, mai degrabă, unei stări de spirit.

Din aşezările urbane artistul reţine mai degrabă periferiile sau detaliile pitoreşti de arhitectură, pe cele care dau farmec locului. Portretele ocupă şi ele un loc aparte în pictura de şevalet a lui Grigore Popescu Muscel şi pot fi încadrate în trei categorii: reprezentări ale unor modele reale, precum profesorul Mihail Diaconescu sau Domnişoara Stela, întruchipări ale unor personaje cu valoare simbolică, a căror menire este de a individualiza o categorie profesională sau umană („Criticul de artă”, „Jucătorul de şah”, „Biologul pustiului”, „Dramaturgul în repaus”, „Băutorii de absint”) şi, în fine, personaje imaginare sau cu existenţă istorică ce indică un proces de introspecţie ori sugerează trăiri şi reflecţii ale artistului pe teme grave („Patru portrete interioare”, „Personaje dansând”, „Evadarea din infern”, „Singurătatea Evei în Grădină” sau splendida lucrare în encaustică intitulată „Ploaie şi fulger”).

În toate portretele pe care le realizează, Grigore Popescu Muscel refuză tranşant reprezentarea realistă. În urma dublului proces, de intelecţie şi de transfigurare plastică, s‑ar putea spune că aceste personaje se transformă, mai degrabă, în idei.

Chipurile reţin doar detalii esenţiale, transformarea lor fiind profundă şi de o expresivitate accentuată. Influenţele din arta frescei sunt evidente, nu doar la nivelul desenului, ci şi al cromaticii. Ecouri vin şi dinspre pictura antică, precum cea a portretelor în tehnica encaustică, de la Fayum, şi se conjugă cu reverberaţiile moderne ale expresionismului cubismului şi chiar ale suprarealismului.

Un singur portret în frescă, cel al profesorului Mihail Diaconescu, aminteşte de conjuncţia dintre portretul votiv, ctitoricesc, al epocii medievale, cu cel de aparat, realizat în Ţările Române de către pictorii itineranţi, de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea şi începutul celui de al XIX‑lea, numiţi şi „primitivii picturii româneşti moderne”.

Naturile statice, mai puţin numeroase în creaţia lui Grigore Popescu Muscel, abordează motive desprinse din universal casnic sau din atelier, supuse aceluiaşi proces de esenţializare a formelor pe care‑l găsim în portretistică sau în compoziţiile cu peisaje. Suprafeţele lor sunt texturate prin pensulaţii bogate, ce lasă la vedere pasta şi urma penelului, imprimând astfel un caracter dinamic acestor compoziţii. Şi în cazul lor, artistul studiază raporturile de culoare pe care le pune în evidenţă cu măiestrie.

Pictura de atelier a lui Grigore Popescu Muscel, prezentată în cadrul retrospectivei de la Palatul Brâncovenesc al Mogoşoaiei, ni se dezvăluie ca o preocupare aparte a unui artist de o mare mobilitate stilistică şi cu o viziune cuprinzătoare, dublată de măiestria dobândită de‑a lungul unei activităţi impresionante.

■ Scriitor, istoric al artelor, publicist

Luiza Barcan

Total 0 Votes
0

Luiza Barcan

Luiza Barcan, critic și istoric de artă, doctor în arte vizuale, expert al Ministerului Culturii în domeniul: Bunuri cu semnificație culturală – artă medievală, secolele XVIII-XIX, jurnalist, expert al Casei de Licitații Vikart. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Vâlcea, membru fondator și director al Fundației HAR („Habitat și Artă în România”). S-a născut la București în data de 8 octombrie 1964. Absolventă a Liceului de matematică-fizică nr. 4 din București, a Facultății de Limba și Literatura Română de la Universitatea București (1987) și a Facultății de Istoria și Teoria Artei a Universității Naționale de Artă din București. Profesor de limba și literatura-română (1990-1995), redactor, realizator de emisiuni la Televiziunea Română (1995-2013), redactor la Radio România Internațional (2000-2006), colaborator la Radio Trinitas al Patriarhiei Române, din 2014 și până în prezent (realizator al documentarului radiofonic „Zidiri în chipul crucii”). Din 1996 publică cronică plastică, interviuri, reportaje, eseuri, studii de istoria artei, monografii de monumente în paginile Contemporanul, Literatorul, Azi Literar, artPanorama, Museion, Adevărul literar şi artistic, Ianus, Virtualia, Tribuna, Tabor, Povestea vorbei, Buridava, Ramuri, Observator cultural, artMargins a Universităţii „Santa Barbara” din California.

Co-organizator, împreună cu Alexandru Nancu, al programelor Fundaţiei HAR: „Habitat şi Arta in Romania” ,„Arta in drum spre muzeu” (1999 – Râmnicu Vâlcea), „Tradiţie şi Postmodernitate” (2000 – 2005, Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, judeţul Vâlcea) „Stuf 2004” (2004, Murighiol, judeţul Tulcea), „ReSitus – Metode şi tehnici avansate de conservare şi reconstrucţie digitală pentru patrimoniul cultural-istoric imobil (2007, Câmpulung Muscel), Lut/ Adobe 2007, 2008, 2009 (Capul Doloşman/ Cetatea Argamum, judeţul Tulcea).

Din anul 2000 şi până în prezent, curator al programului „Restituiri” care a cuprins expoziţiile: „Seniori ai picturii romaneşti contemporane”, „Invitaţii lui Iosif Sava în 40 de desene ale Rodicăi Ciocârdel Teodorescu”, „Rromani art”, expoziţiile personale de la Constanţa, Tulcea, Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti ale pictoriţei centenare Medi Wechsler Dinu, expoziţia retrospectivă Maria Constantin, expoziţiile retrospective Alexandru Nancu („Teasc pentru memorie” și „Spațiul imaginării”), Bucureşti 2013, expozițiile retrospective Lidia Nancuischi). Curator a peste 30 de expoziţii personale sau de grup, deschise în Bucureşti şi în alte oraşe mari ale ţării. Face parte din colectivul de autori ai dicţionarului on line Un secol de sculptură românească (2013, 2014) și din colectivul de autori ai cărții Centenarul femeilor din arta românească (2018).

Debut literar în revista artPanorama, cu proza Jucătorii de șah (1997). Debut editorial cu volumul Nichita Stănescu. O viziune poetică a timpului (2000, ediţie bibliofilă, coordonata de Mircia Dumitrescu).

Cărți de memorialistică: Artişti plastici la Serata lui Iosif Sava (2003), în format electronic (2005); Spre Răsărit, cu Alexandru (2017).

Cărți de specialitate (cronică plastică, istoria artei): Angoase ale privirii (2004); Monografiile bisericilor de lemn – monument istoric de la Grămeşti, Malaia, Racoviţa- Copăceni, Ciungetu, Brezoi, Mariţa (2000, 2001), împreună cu Alexandru Nancu; Albumul monografic Medi Wechsler Dinu (2010); Albumul monografic „Maria Constantin” (2013); Albumul monografic „Constantin Calafateanu” (2014); Albumul monografic „Lidia Nancuischi” (2018)

Premii și distincții: Premiul pentru critică, acordat de Consiliul Director al Uniunii Artiștilor Plastici din Roâmânia (2017); Diplomă de excelență pentru întreaga activitate, acordată de Filiala Buzău a Uniunii Artiștilor Plastici din România, cu ocazia Bienalei „Ion Andreescu” (2018); Premiul III la Festivalul de film documentar scurt „Yperia 2012”, de pe insula Amorgos – Grecia, pentru filmul „Grecii de Brăila” („Greek and Romanian”); Premiul pentru film religios la Festivalul de film documentar scurt „Yperia 2011”, de pe insula Amorgos – Grecia, pentru filmul „Skopelos, insula celor 365 de altare”; 2011 – Medalia Muzeul Brăilei – 130 de ani şi Medalia „Nicolae Iorga – 140 de ani de la naştere”, decernate de Muzeul Brăilei pentru documentarele „Biserici de la Dunăre” (2011).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button