Contemporanul » (Con)texte » Maria-⁠Ana Tupan: Istoria ca anatomie a fricii

Maria-⁠Ana Tupan: Istoria ca anatomie a fricii

Scriind în marginea unor topoi celebri, Gelu Negrea descoperă receptorului pasiv valenţele acelui spirit kantian ce nu recunoaşte nici o autoritate străină propriului exerciţiu critic

Noi, creştinii, suntem cei mai numeroşi, nu-⁠i aşa? am întrebat odată pe un cleric. Nici pe departe, mi-⁠a răspuns; cei mai numeroşi sunt budiştii, urmaţi de islamişti, dar creştinătatea e lumea civilizată. Mai este oare adevărat acest lucru sau a fost vreodată, mă simt tentată să întreb auzind despre atentatul asupra unui grup de mahomedani şi incendierea unei moschei în nordul Londrei. Se poate susţine, fără îndoială, că mintea teroristului înţelege doar teroarea şi că numai folosind armele lui îl poţi descuraja de la alte violenţe, dar cu ce preţ? Pierzând diferenţa constitutivă de societate civilizată? Ideea este, din păcate, larg acceptată, dacă ne gândim la succesul unui scriitor precum Chuck Palahniuk, care visează la grupuri teroriste ca politici de contracarare. Monstruoasa idee că nevinovaţii trebuie să plătească pentru vinovaţi ar fi acreditată şi, odată cu abandonarea principiilor din marea Cartă a drepturilor omului, ar fi absolvite şi politicile de cadre din fostele ţări comuniste care au însemnat masive crime contra umanităţii prin distrugerea vieţilor unor oameni întru ninic vinovaţi decât că le fugiseră rude în străinătate sau nu îşi aleseseră corect părinţii.

Din lumea arabă, vin până la noi explicaţiile unui filosof, Averroes, care pune violenţa pe seama urii, iar, la originea urii, ignoranţa. Alegând ca motto această ecuaţie averroică, Gelu Negrea aşază şi el la începutul istoriei umanităţii frica – a omului primitiv de urgia naturii, a omului devenit conştient de sine de propria perisabilitate. Deşi derivă cu necesitate, autorul cărţii Voluptatea fricii (Editura Academiei 2017), nu extinde lanţul cauzalităţii la regimul comunist postbelic, condus de plebei şi ignoranţi, speriaţi de tot ce îi depăşea (elitele, cultura, metafizica), preferând să demonizeze, nu fără dreptate, anarhismul vulgar şi pseudo-⁠democratic al societăţii postcomuniste.

Cea mai recentă carte a lui Gelu Negrea este o colecţie de eseuri situate, ca gen, undeva între studiul cultural şi filosofia istoriei. Sentimentul românesc al fiinţei, s-⁠ar putea intitula cartea, scrisă, însă, nu de un filosof, ci de un literat. Sumarul e structurat ca un triptic hegelian: de la radiografia spiritului naţional (nimeni să nu intre aici dacă nu e caragialolog!) la un „prolog în cer” al muncii de redresare faustică şi sfârşind cu un manual al bunei guvernări (sinteză de filosofie şi practică politică), ce plasează întregul demers în descendenţă platonician (Omul politic)-kantiană (Spre pacea eternă). Criticul se menţine însă constant pe terenul interpretării de texte, de la teatrul lui Caragiale şi miturile naţionale la hermeneutică biblică şi tradiţie utopic-⁠ucronistă.

Amendând efuziunile naţionalist-⁠vaticinare ale unui comentator al Mioriţei, Gelu Negrea îşi defineşte propriul demers: „empirismul semantic poate fi util, dar nu ţine loc de hermeneutică aplicată şi nici impresionismul de exegeză veritabilă”. Metoda sa este hermeneutică, un act de interpretare a unor texte celebre pe care reuşeşte să le descopere cititorului într-⁠o nouă lumină, dar şi critică în sensul etimologic, de disociere, de fine distincţii care împrumută comentariului tensiunea şi deliciile unui exerciţiu de detectivism semantic sau decodificare a unei enigme. Stilul său deja inconfundabil este caracteristic genului litcrit (critică ce apelează la artificii retorice sau tropisme, specifice beletristicii) al momentului, după cum singular şi actual este şi comentariul contextualist sensibil la istoricul receptării şi al evenimentelor din viaţa politică şi instituţională. Gelu Negrea antrenează cititorul în speculaţiile sale folosind un întreg arsenal retoric, cu totul remarcabilă fiind prestidigitaţia sa în materie de parodie, unde, odată declanşat, mecanismul digresiunilor asociativ-⁠comice dobândeşte ceva din invenţia nelimitată a transei hipnotice.

Ca în alegoriile medievale, Gelu Negrea îşi structurează comentariul ca Vita şi Visio: o sumă de observaţii asupra destinului istoric al românilor şi o proiecţie utopică în care răul trecut şi prezent ar putea fi remediat. El aşază poporul român printre cele postfigurative (tradiţionaliste, fixate în cutume, trăind la fel ca strămoşii), iar, ca istoric, se dovedeşte un discipol al Noii Ştiinţe a lui Vico. Teribilul răboj al istoriei îl convinge că popoarele nu învaţă nimic din trecut, repetând la infinit aceleaşi greşeli, soluţia fiind istoria ca proiect politic al unor lideri luminaţi: „Prezentul este, de fapt, opera viitorului – a dorinţelor, aspiraţiilor, speranţelor, a gândirii prospective, capacităţii de a visa şi de a înfăptui vise; pe scurt, opera proiecţiilor către înainte şi a proiectelor aferente. Prezentul nu este capătul dinspre finiş al trecutului, ci capătul dinspre start al viitorului.”

Diagnosticul aplicat caracterului naţional – ezitant, neimplicat, irosit în verbozităţi sterile – este greu de combătut: „Această religie profană a unui departe nebulos şi morganatic mi se pare a sta la temelia multora dintre poziţionările nefaste în istorie ale românilor. Plasarea aspiraţiei şi idealului de viaţă în alt spaţiu decât acela predestinat prin naştere şi tradiţie cutumiară vorbeşte despre o sumedenie de tare psihice şi disfuncţionalităţi comportamentale care ne afectează grav mentalul naţional: neîncrederea maladivă în propriul sine, pasivitatea dublată de aşteptarea mistică a stranietăţii providenţiale care va pogorî asupră-⁠ne miracolului izbăvitor, cultivarea în toate cele a unui provizorat etern, pan-⁠relativizarea valorilor, rezerva faţă de sublim şi oroarea de absolut, lipsa de combativitate în chestiunile majore, cu varianta sa congenitală – defetismul, paralizia civică, filosofia circumstanţială a jumătăţilor de măsură etc. Românul nu face mai nimic pentru a-⁠şi apropia un target existenţial oricât de aburos. Nu trăieşte sentimentul imperativ al lui hic et nunc şi nu are un perimetru etic propriu: şi răul, şi binele sunt în altă parte. Răul în ceilalţi, binele într-⁠un departe indefinit. Suntem un popor întors spre trecut şi fără organ pentru viitor” (s.n.). Remediul propus ni se pare însă artificial. Dacă e adevărat, şi este, că românul fuge de răspundere şi acţiune imediată, preferând să le proiecteze într-⁠un Dincolo morganatic, atunci mandatarea Grupului de state superdezvoltate cu rezolvarea problemelor Terrei, actualele instituţii internaţionale păcătuind, se spune, prin aceea că acordă drept egal de vot unui colos şi unui stat din lumea a treia, ţine de acelaşi mecanism psihic inhibat. E suficient să ne gândim la istoria secolului trecut când înţelegeri între mari puteri au văduvit România de teritorii, au sfâşiat Polonia, au confiscat evoluţiile democratice din Rusia îngăduind lui Lenin şi lui Yagoda să instituie iadul pe pământ, extins după a doua conflagraţie mondială la întregul est european pe baza unui document pe care Stalin s-⁠a mulţumit să scrie „Haraşo!”… Participarea statelor la viaţa internaţională cu demnitate egală e, fără îndoială, unica garanţie a protecţiei intereselor lor. Nu e mai puţin adevărat însă că participarea presupune educaţie, o etică a vieţii politice la care, în ţările dezvoltate, a contribuit şi literatura.

Gelu Negrea este unul dintre puţinii critici români care a aderat la şcoala critică a paralelismului poetică/politică, sau, mai bine zis, a înţelegerii condiţionării lor reciproce, pe care o practică în prezent criticii occidentali. Literatura este privită ca efect al ideologiei, harfă a evenimentelor politice şi posibil program de evoluţie istorică. Ambiţiosul proiect de descifrare a unui specific naţional e camuflat sub un stil „casual”, pe care criticul şi l-⁠a format la şcoala lui Nenea Iancu. În loc de „sentiment românesc al fiinţei, surprins de geniul lui Caragiale”, de exemplu, spune „Caragiale forever”. Ca şi geniului comic al literaturii române, îi repugnă poza, fără a abandona însă plonjonul în profunzime. De altfel, lui Gelu Negrea îi datorăm descoperirea unui Caragiale existenţialist, psihanalist şi profetic, ascuns sub superficia „marii trăncăneli”. În volumul de faţă, un exemplu de acest gen este lectura revizionistă a nuvelei Inspecţiune, a cărei structură de sens e descifrată în stilul unui detectiv capabil de revelaţii ce umbresc lecturi anterioare. Gelu Negrea este un hermeneut care îşi apropie concepţia despre limbaj din analiza discursului, unde nu semnul, ci textul e considerat unitatea de sens în care toate elementele contribuie la mesaj. Spre deosebire de croşeta hermeneutică ce urzeşte un desen convenabil, sacrificând elementele ce nu se potrivesc în el drept balast nesemnificativ, acest soi de critică holistă nu are linişte până nu descoperă funcţia semantică a fiecărui element. Criticul se întreabă, aşadar, ce semnifică pachetul de bani mai vechi înveliţi în foiţă de ţigară desoperit cu ocazia inspecţiei, care sunt motivele simptomelor de groază prezentate de cei apropiaţi protagonistului şi care îl cunoşteau în intimitate etc. „Probatoriul” este impecabil, iar sentinţa imposibil de evitat: printr-⁠un savant procedeu de ascundere a informaţiei esenţiale sub detalii aglomerate la vedere, Caragiale se dovedeşte a fi construit un admirabil studiu psihologic al unei conştiinţe vinovate. Plusul descoperit în gestiunea lui Anghelache M. e menit să acopere, fie lipsa din inventarul funcţionarului fugit şi blamat pentru o fraudă pentru care era de fapt responsabil „cumintele Anghelache”, fie o lipsă din mentalul lui Anghelache, un soi de amintire-⁠ecran freudiană (a ceva ce nu s-⁠a petrecut, de fapt, dar de care păcătosul virtual se simte perfect capabil).

Scriind în marginea unor topoi celebri, Gelu Negrea descoperă receptorului pasiv valenţele acelui spirit kantian ce nu recunoaşte nici o autoritate străină propriului exerciţiu critic. Constatând modificarea sensului unor cuvinte în timp (învechirea cuvântului amor, de exemplu, şi migraţia lui din registru patetic în registru parodic), autorul strecoară implicit îndoială în privinţa concepţiei lui Heidegger despre istoricul sensurilor unui cuvânt ca revelaţie a schimbării în timp a reprezentărilor colective a lumii împărtăşite de o întreagă societate. Printr-⁠un calcul agasant, ca orice exerciţiu contabilicesc, dar precis, autorul ajunge la concluzia că doar o proporţie infinitezimală a gândirii oamenilor trece în limbaj sau se păstrează în texte peste timp, cei mai mulţi pământeni fiind analfabeţi culturali sau dezinteresaţi de ordinea culturii scrise. Intens conştient de stucturile şi funcţiiile limbajului, criticul aduce exemple intuitive prin care întăreşte axiome ale teoriei critice. De exemplu, deconstrucţia sensului hendiadei calitative într-⁠un text al lui Caragiale poate servi ca ilustrare a conceptului derridean de diseminare a sensului unui cuvânt în funcţie de poziţia lui într-⁠un text. Unirea a două cuvinte prin copulă pentru accentuare (zel şi activitate în loc de activitate zeloasă) funcţionează ca trop retoric într-⁠un text, să spunem, despre Petru, apostolul lui Isus, dar, într-⁠un context parodic al lui Caragiale, tropul este vidat de sensul figurativ, devenind un clişeu al limbajului de presă pe care Caragiale l-⁠a folosit printre primii în texte literare. Prin texte paralele, Gelu Negrea demonstrează că Mitică al lui Caragiale şi Ilie Moromete sunt construiţi pe acelaşi calapod psihologic, faptul că unul e perceptual ca personaj derizoriu, iar celălalt ca erou pozitiv datorându-⁠se tehnicii narrative de focalizare (Mitică e privit din exterior, în vreme ce naratorul lui Preda se raportează la evenimente din perspectiva lui Moromete, provocând o identificare între personaj şi cititor): „Cititorii lui Marin Preda — fie ei critici sau mireni — exclamă, parcă, flaubertian în cor: Moromete c’est moi! şi, din acel moment, calea interpretării encomiastice a personajului şi, preferenţial, a replicilor sale este larg deschisă: despre noi înşine, numai de bine…”

Ca şi Caragiale, Gelu Negrea afectează stilul familiar, presărat cu expresii colocviale, care, combinat cu pretenţiosul scenariu al cărţii, produce acel amestec ludic/profund purtând eticheta Laforgue, Prevert, Marin Sorescu. Utopia unei umanităţi perfectibile urmează comentariului autodiminutiv al unui „pămpălău metafizic” despre utopia divină illo tempore, acea creaţie avortată pe care Dumnezeu şi-⁠ar fi dovedit-⁠o perfectă. Iubitor de paradoxuri ca şi maeştrii şcolii sale, autorul afirmă că existenţa lui Dumnezeu este doar efectul negării sale de către Nietzsche şi compania, altminteri scenariul biblic fiind total nesustenabil. Eşecul istoriei teocratice (al celor două Testamente, de la Geneză la Judecata de Apoi) îl desemnează pe om ca unic responsabil al autogenezei şi perfectibilităţii sale. Greu destin, sugerează autorul, pentru descendenţii ciobanului mioritic, dispuşi să ia totul à la légère.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now