Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Povestea unei erori

Povestea unei erori

Traducându‑l pe Friedrich Nietzsche (1844‑1900) în limba română, m‑am trezit dintr‑odată în faţa unui cuvânt atribuit de filosof lui Iisus – idiot, gest la care eu m‑am împăroşat pe loc. Eram pus în situaţia Sfântului şi Dreptului Simion din Biblie, unul dintre traducătorii Septuagintei, care n‑a putut să‑şi creadă ochilor că Maria, mama lui Christos, fecioară fiind, va da naştere unui copil într‑un mod nefiresc, ştergând, deci, cuvântul şi înlocuindu‑l cu femeie tânără. De trei ori a venit noaptea la el Arhanghelul până ce l‑a determinat să lase textul aşa cum a fost de la bun început şi i‑a profeţit că nu va muri până n‑o să vadă această mare minune (care s‑a şi petrecut după vreo trei sute de ani, când sfântul a trecut, în sfârşit, în lumea cealaltă, după naşterea lui Iisus).

Iar eu ce era să fac acum? Să admit că idiot are la Nietzsche şi alte sensuri decât acela de „imbecil”, cum este în DEX. Din fericire, am avut la îndemână Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (1983) de Valeriu Cristea (1937‑1999), în care protagonistul romanului Idiotul, prinţul Mîşkin, este prezentat ca având conştiinţa că el nu‑i un tâmpit, cum era socotit de mulţi indivizi din anturajul său. Un nebun nu face acest discernământ. Nietzsche l‑a caracterizat dostoievskian: „naiv”, „inocent”, „candid”, „sincer” şi l‑a atribuit deopotrivă şi lui Kant (1724‑1804), Bismarck (1815‑1898), legendarului Parsifal ş.a., culminând cu Iisus. Cioran (1911‑1995) l‑a văzut astfel pe Nietzsche, iar Ion Vartic (n. 1944) a scris o carte despre Cioran naiv şi sentimental. Aşa că termenul „naiv” nu trebuie privit ca o blasfemie, ci ca un epitet onorant pentru Iisus, care, prin candoarea sa, a crezut în mântuire şi s‑a dovedit o fiinţă prea bună, prea altruistă pentru această lume păcătoasă şi meschină.

Până în anul 2012 se ştia la noi că Nietzsche a citit, pe lângă alte cărţi scrise de Dostoievski (1821‑1881), şi romanul Idiotul. Am elaborat atunci un eseu despre relaţia dintre cei doi mari scriitori, pe care l‑am publicat în revista Reflex din Reşiţa, nr. 11 (2010), nr. 1‑6 (112‑117), ianuarie‑iunie, p. 36–41, reluat cu modificări în Contemporanul, 23 (2012), nr. 4 (721), aprilie. Între timp, doi sursologi, Antonio şi Jordi Morillas, colaboratori la anuarul Nietzsche‑Studien (în continuare NS), fondat în 1 ianuarie 1973 de Mazzino Montinari, Wolfgang Müller‑Lauter şi Heinz Wenzel în cadrul Editurii Walter de Gruyter din Berlin şi New York, au cercetat cu acribie lectura lui Nietzsche din scrierile lui Dostoievski şi şi‑au publicat rezultatele acestei cercetări în NS, nr. 41/ 2012, la secţiunea Contribuţii de sursologie, p. 344‑354, sub titlul Idiotul la Nietzsche şi Dostoievski. Povestea unei erori. Cu toate că am citit imediat şi cu maximum interes acest articol, vorbindu‑le şi altora cu entuziasm despre descoperirile celor doi, n‑am avut timp să şi scriu „povestea unei erori”. Noroc cu pandemia aceasta care m‑a zăvorât în Cabinetul Nietzsche, adică în micul meu turn de fildeş de la Belinţ, unde mă simt extrem de liber în cea mai frumoasă întemniţare. Acum, întrucât n‑am niciun motiv „să mă plâng că n‑am murit”, pot trece liniştit la expunerea (mai bine‑zis la traducerea destul de liberă a textului redactat în germană al lui Antonio şi Jordi Morillas, trimiţând notele de subsol în textul propriu‑zis şi eliminând doar câteva care îngreunează desfăşurarea povestirii). [S. D.]

 

  1. Introducere

 

Din capul locului autorii ne divulgă deznodământul demersului lor, constatând că, dacă până acum cercetarea filosofică şi filologică a influenţei operelor lui Dostoievski asupra gândirii lui Nietzsche s‑a manifestat mai ales în domeniul nihilismului şi creştinismului, studiul lor are în vedere influenţa scriitorului rus din perspectiva creştinismului şi a întemeietorului său, iar noţiunea de „idiot” nu se mai reduce la Dostoievski, ci îndeosebi la Dégénérescence et criminalité (1888) a fiziologului francez Charles Féré (1852‑1907).

Imaginea lui Christos în percepţia lui Nietzsche şi Dostoievski începe cu pasajul cunoscut din Anticristul (AC în continuare) § 29, carte terminată în noiembrie 1888, publicată abia în 1895, în care Nietzsche îl examinează pe Iisus al lui Ernest Renan (1823‑1892). Caracteristicile lui Renan „geniu” şi „erou” pentru omul Iisus sunt descrise de Nietzsche cu rezervă:

Să faci un erou din Iisus! – Şi ce răstălmăcire suferă chiar cuvântul „geniu”! Întreaga noastră concepţie despre „spirit”, o concepţie culturală, n‑are absolut nicio noimă în lumea în care trăieşte Iisus. Spre a vorbi cu rigoarea fiziologului, aici ar fi la locul său mai degrabă un cuvânt cu totul diferit: cuvântul idiot.” (Friedrich Nietzsche, Opere complete, vol. 7, ed. Hestia, Timişoara, 2013, p. 151, r. 23–27, în continuare: OC + nr. vol.)

În ceea ce priveşte faptul că Nietzsche întrebuinţează aici cuvântul „idiot” a fost interpretat în exegeza nietzscheană ca şi când el ar fi citit romanul Idiotul, deci i‑ar fi fost cunoscute operele pretins citite ale scriitorilor ruşi referitoare la reprezentarea lui Iisus şi a creştinismului său. Mai mult, până atunci nici povestea cuvântului „idiot” şi nici a receptării lui Dostoievski în opera lui Nietzsche n‑au fost pe deplin luate în seamă. Pasajul citat mai sus a fost complet, adică inclusiv întrebuinţarea „cuvântului idiot”, publicat pentru prima oară de Karl Schlechta (1904‑1985) în ediţia din 1955 a Anticristului său, apoi în 1969 de Giorgio Colli şi Mazzino Montinari în KGW (Kritische Gesamtausgabe Werke/ Ediţie critică integrală).

Şi totuşi, la început de secol XX, nietzscheenii au pus caracterizarea lui Iisus din AC în legătură cu Dostoievski. Germanistul, nietzscheanul şi filosoful francez Charles Andler (1866‑1933) afirmă în 1930 că Nietzsche ar fi citit Idiotul: „Romanul Idiotul i‑a sugerat lui Nietzsche o nouă imagine a primei comunităţi creştine”. Iar în 1931, pe baza datelor unei scrisori de la Heinrich Köselitz (1854‑1918), Josef Hofmiller (1872‑1933) arată, pentru prima oară, în articolul Nietzsche al lui Andler cuvintele care lipsesc din ediţiile AC publicate până atunci: „cuvântul idiot”. În 1937, teologul Ernst Benz (1907‑1978) remarcă în lucrarea sa Ideile lui Nietzsche despre istoria creştinismului că Nietzsche

şi‑a îmbogăţit cunoaşterea lui Dostoievski […] prin lectura Idiotului, ceea ce atestă realitatea „că punctul de vedere deosebit al lui Nietzsche din cercetarea sa referitoare la creştinism, punerea întrebării în mod psihologic, aprecierea Mântuitorului ca tip psihologic, interpretarea psihologică a atitudinii sufleteşti şi conservatoare a vieţii din mediul cristic primitiv, nemijlocit prin Dostoievski, este în permanenţă instructiv şi hotărâtor”.

În aceeaşi direcţie merge şi filosoful şi psihiatrul Karl Jaspers (1883‑1969) când afirmă în Nietzsche şi creştinismul:

Nietzsche îl consideră idiot în sensul în care Dostoievski îl numeşte idiot pe prinţul Mîşkin al său.

Deşi Nietzsche cunoaşte Vie de Jésus al lui Ernest Renan încă din 1885, adevărata preocupare cu această operă are loc abia în primăvara lui 1888. Jaspers continuă însă cu precauţie:

Dacă Nietzsche a citit Idiotul lui Dostoievski este îndoielnic. Prima traducere germană a apărut abia în 1889, aşadar n‑a putut fi cunoscută de Nietzsche. Dacă o traducere franceză a existat deja şi i‑a căzut în mâini, eu nu pot constata, nici dacă numai titlul Idiotul i‑a ajuns la urechi sau dacă e vorba, fără vreo cunoştinţă din partea lui Nietzsche, despre o coincidenţă miraculoasă.

E ştiut că Nietzsche a citit ediţia a 13‑a („revăzută şi augmentată”) a Vieţii lui Iisus publicată de Renan în 1867. Nietzsche a dat şi dă încă multă bătaie de cap sursologilor săi, fiindcă lucrează cu aşa‑zisele „citate ascunse” (expresii, sintagme ş.a. pe care el le consideră cunoscute de cititorii lui şi de cele mai multe ori nu le pune între ghilimele). O mostră (cu!) ghilimele de acest tip ne‑a scos‑o la iveală Antonio Morillas Esteban (acelaşi cu coautorul articolului de faţă din tandemul Antonio‑Jordi Morillas) în NS, nr. 35/2006, p. 298. El descoperă în Ştiinţa veselă 129 (în continuare: FW + §) următorul text:

Condiţiile lui Dumnezeu. – „Nici Dumnezeu nu poate exista fără oameni înţelepţi” – a spus Luther, şi pe bună dreptate; dar „Dumnezeu poate şi mai puţin să existe fără oameni neînţelepţi” – asta bunul Luther n‑a spus‑o!

Antonio ne trimite la Emerson (1803‑1882), ale cărui eseuri Nietzsche le‑a citit cu încântare în biblioteca lui. Iată fragmentul din eseul Natura (1844) din care putea să fi preluat şi Nietzsche:

Poetul, profetul, preţuieşte mai mult ceea ce spune decât orice interlocutor; de aceea şi rosteşte ceea ce are de rostit. Puternicul şi încrezutul Luther subliniază cu toată tăria că „Dumnezeu însuşi nu se poate dispensa de oameni înţelepţi”. Jacob Behmen şi George Fox îşi trădează egotismul prin intoleranţa tratatelor lor polemice, iar James Nayler (1618‑1660, la Antonio: Taylor) a consimţit odată să fie deificat precum Crist. (Ralph Waldo Emerson, Eseuri. Traduceri, Cuvânt‑înainte şi note de Leon D. Leviţchi, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p.162)

În FW (iulie‑august 1882), citatul putea fi preluat de Nietzsche direct de la Luther, nu numai de la Emerson sau Renan.

Alţi nietzscheeni, în frunte cu prietenul său teologul Franz Overbeck (1837‑1905), născut în Petersburg, cititor al scriitorilor ruşi, susţine că asupra imaginii cristice a lui Nietzsche nu s‑a exercitat nicio influenţă rusească serioasă. Iar în anii ’40 ai secolului 20 s‑au opus acestei teze şi maiorul arhivar Max Oehler (1875‑1945) de la Arhiva Nietzsche din Weimar, şi Martin Dibelius (1883‑1947), teolog academic german, autorul lucrării Tipul psihologic al Mântuitorului la Friedrich Nietzsche, care comentează (p. 68):

Sentinţele ştiinţifice greşite sunt un semn de idioţenie, atât cât ele trădează orbire în faţa realităţii.

Cu toate acestea, în cercetarea de mai târziu ideea a reapărut. A cauţionat‑o traducătorul lui Nietzsche în engleză Walter Kaufmann (1921‑1980), răspândind‑o în lumea filosofică, iar Wolfgang Gesemann (1925‑2014) în modernismul filologic.

 

  1. Interpretarea cuvântului „idiot”
  2. 1. Cuvântul „idiot” în texte nietzscheene

 

Cuvântul „idiot” apare pentru prima oară în 1873 într‑o treaptă premergătoare la a treia Consideraţie anacronică: Schopenhauer educator, şi anume în critica savantului, unde este folosită expresia „moralische idiotismen” (Postume 1873, 29[13], KSA 7, p. 630). Nietzsche preia aici o formulare din traducerea lui Goethe a dialogului Nepotul lui Rameau de Diderot (1830, cf. Giuliano Campioni, Postume din Goethe, în NS, nr. 37, 2008, p. 265 şi urm.) În FW 373, p. 625 apare cuvântul „idiotismus” (OC 4, 373, p. 441, r. 3: idioţie), într‑un sens similar ca mai târziu în AC: ca sinonim pentru boală, respectiv boală spirituală, nebunie. În primăvara lui 1887, Nietzsche aruncă într‑o notiţă tip Kant un Psychologischer Idiotismus!! (Postume 1887/88, 7[4], KSA 12, p. 267 şi urm.) Nietzsche se referă aici, pe de o parte, la o diferenţiere a lui Kant între „marile capete” ale ştiinţei şi geniile din Critica puterii de judecată (I. 47, AA V, p. 308‑310), pe de altă parte, la figura „judecătorului eretic” despre care vorbeşte Kant în Religia în interiorul graniţelor raţiunii simple (AA VI, p. 186). În Cazul Wagner, Epilog şi AC 51, Nietzsche vorbeşte în legătură cu critica făcută de el falsităţii in historicis (în chestiunile istorice) despre „idioţenia savantă”, resp. „idiotismul savant”. Cuvântul „idiot” apare, ce‑i drept, de mai multe ori, şi în textele şi scrisorile lui Nietzsche din anul 1888, un indice clar că o influenţă dostoievskiană directă nu există însă asupra lui. Acest lucru îl susţine mereu Renate Müller‑Buck:

Singurul psiholog de la care eu am învăţat ceva: Nietzsche îl citeşte pe Dostojewski, în:

Dostoevsky Studies. New Series 6 (2002), p. 98–118, aici p. 114.

Martin Dibelius ajunge după aceea la cuvântul „idiot” prin pasajele din AC 29, restabilind tema printr‑un contrast faţă de noţiunea atât de agreată de Nietzsche a „reuşiţilor”. Dibelius, în Der „psychologische Typus des Erlösers” bei Friedrich Nietzsche/ Tipul psihologic al Mântuitorului la Fr. Nietzsche (p. 69), observă

că întrebuinţarea cuvântului „idiot” despre un personaj istoric include critică, dar nu reprezintă o compătimire, mai mult, vrea să fie identificat ca un tip absolut neşovăitor: străinul de realitate, oamenii lepădându‑şi instinctele naturale.

Pe lângă deja pomenitul Kant (AC 46), Nietzsche îl indică şi pe Socrate (Amurgul idolilor: Problema lui Socrate 7) şi în special pe Bismarck (Postume 1888/89, 25 [13 şi urm.], KSA 13, 643 şi urm.), de asemenea pe Wagner, resp. pe wagnerieni (Cazul Wagner 5 şi Postume 1887/88, 11[314], KSA 13, 133/ KGW IX 7, W II 3, 67), fiindcă ei întruchipează decadenţa (décadence) şi vulgaritatea modernităţii (cf. Nietzsche contra Wagner: Unde am eu obiecţii şi Wagner un pericol 2). Şi Hohenzollerii au fost definiţi ca „idioţi” (Postume 1888/89, 25[6], KSA 13, 640–641, aşa cum îi scrie Nietzsche lui Heinrich Köselitz, 30 decembrie 1888, ciornă, nr. 1227, KGB III 5, 565 şi urm. Demn de remarcat, în sfârşit, cum am mai spus şi la început, este faptul că Nietzsche îl caracterizează şi pe Parsifal ca „idiot” (Postume 1888, 23[1], KSA 13, 599). A se vedea şi Post‑scriptum din Cazul Wagner, KSA 6, 43, unde Nietzsche remarcă în legătură cu capodopera Parsifal:

Ultima lui operă este, în această privinţă, cea mai mare capodoperă a sa. Parsifal îşi va păstra în veci rangul în arta seducţiei, ca manifestarea genială a seducţiei… Admir această operă, mi‑ar fi plăcut s‑o compun eu însumi; în lipsa acestei isprăvi, o înţeleg… Wagner n‑a fost niciodată mai inspirat decât la urmă. Rafinamentul în alianţa dintre frumuseţe şi boală merge până‑ntr‑acolo aici, încât umbreşte oarecum arta anterioară a lui Wagner: – care apare prea luminoasă, prea sănătoasă. Înţelegeţi asta? Sănătatea, luminozitatea acţionând ca o umbră? aproape ca un reproş?… Într‑atât suntem deja nişte proşti puri… Nicicând n‑a existat un maestru mai mare în miresme sufocante, hieratice – niciodată n‑a trăit un asemenea cunoscător al oricărui mic infinit, a tot ce tremură şi se exaltă, al tuturor feminismelor din glosarul de idiotisme al fericirii! (OC 7, p. 33, 18‑29)

Utilizarea nietzscheană a cuvântului „idiot” în lupta sa cu creştinismul necesită mai întâi să fie explicată cu ajutorul unui pasaj postum din primăvara lui 1888:

mişcarea cristică este o mişcare degenerescentă din elemente de desuetudine şi de deşeuri de tot felul: ea nu exprimă apusul unei rase, ea este chiar de la‑nceput o plăsmuire‑agregat dintr‑o creaţie [sic!] bolnavă adunându‑se şi căutându‑se… De aceea ea nu este naţională, nici constrânsă rasial: ea se adresează dezmoşteniţilor de pretutindeni,

ea are ranchiună din cauza a tot ce este reuşit şi stăpân, ea are nevoie de un simbol care să reprezinte blestemul asupra celor reuşiţi şi stăpâni….

ea este în opoziţie şi cu toată mişcarea spirituală, cu toată filosofia: ea se situează de partea idioţilor şi rosteşte un blestem asupra spiritului. Ranchiună faţă de cei înzestraţi, înţelepţi, nedependenţi spiritual: ea ghiceşte în ei ceea ce este reuşit, ceea ce este stăpân” (Postume 1888, 14[91], KSA 13, 267 şi urm. Fragment postum corectat după KGW IX 8, W II 5, 130)

Creştinismul este, prin urmare, religia decadenţei par excellence îndreptată împotriva valorilor ascendente ale vieţii. Se constituie, după Nietzsche în AC, „Partidul idioţilor”. Preoţii nu vor numai să reducă „psihologia fiecărui mare eveniment la formula idioţilor „ascultare sau neascultare faţă de Dumnezeu” (AC 26, KSA 6, 196), ci şi să celebreze un nou om religios, „aşa cum îl vrea Biserica”, adică „un décadent tipic” (AC 51, KSA 6, p. 230, r. 31–32, şi p. 231, r. 6; în OC 7, p.174, r. 32, şi 175, r.1). Aceste „forme epileptoide” au sarcina de a duce lupta împotriva celor reuşiţi şi a celor stăpâni. Ei încearcă prin asta

să‑şi pună la punct noua concepţie despre „desăvârşire”, o creatură palidă, sfrijită, fanatică la modul idioţesc, aşa‑zisa „sfinţenie”, – nimic altceva decât o serie de simptome proprii unui corp şubred, lipsit de nervi, iremediabil distrus!

Cu această dispoziţie a sfinţeniei, Creştinismul – arată Nietzsche (OC 7, 51, p. 174, 27–175, 8) – are nevoie de boală cam cum are lumea elenă nevoie de un excedent de sănătate – a face dintr‑un om un bolnav este adevărata intenţie ascunsă a întregului sistem bisericesc de proceduri izbăvitoare. Iar Biserica însăşi – nu‑i oare ea casa catolică de nebuni ca ultim ideal? – Pământul, în general, drept casă de nebuni? – Omul religios, aşa cum îl vrea Biserica, este un décadent tipic; momentul în care o criză religioasă pune stăpânire pe un popor este caracterizat de fiecare dată prin epidemii nervoase; „lumea lăuntrică” a omului religios seamănă până la confuzie cu „lumea lăuntrică” a surescitaţilor şi epuizaţilor; stările „supreme” pe care creştinismul ca valoare a tuturor valorilor le‑a suspendat deasupra omenirii sunt nişte forme epileptoide – Biserica a canonizat in maiorem dei honorem [lat. „întru mai marea mărire a lui Dumnezeu”, n. S.D. ] numai demenţi sau mari şarlatani… Mi‑am permis odată să definesc întregul training [engl. „antrenament, exersare”, n. S.D.] creştin de pocăinţă şi de mântuire (care se practică astăzi cel mai bine în Anglia) drept o folie circulaire [fr. „nebunie în circuit”, expresie preluată de Nietzsche de la Charles Féré, n. S.D.] produsă metodic, după cum e şi logic, pe un teren pregătit deja pentru asta, adică fundamental morbid. Nimeni nu are libertatea să devină creştin – nu eşti „convertit” la creştinism – trebuie să fii destul de bolnav pentru asta…

Toate noţiunile întrebuinţate în aceste pasaje îşi au originea în domeniul fiziologiei: „o mişcare degenerescentă”, „apusul unei rase”, „creaţie bolnavă”, „dezmoşteniţii de pretutindeni”, „boala”, „a îmbolnăvi”, „casa catolică de nebuni”. În acest context al unei descrieri fiziologice a creştinismului ies la suprafaţă cuvintele „idiot”, „sacru” şi „epileptic”.

Nietzsche îi caracterizează nu numai pe creştini, ci şi pe Iisus ca „idiot”. Pentru a delimita înţelesul expresiei în această corelaţie, trebuie să fie citat amănunţit fragmentul postum din primăvara lui 1888, 14[38], KSA 13, 237/ KGW IX 8, W II 5, 168.

Faţă de interpretarea lui Renan din Vie de Jésus/ Viaţa lui Iisus, Nietzsche scrie că Iisus [este] contrariul unui geniu, e un idiot. Se simte incapacitatea lui de a percepe o realitate. Iisus este în primul rând un idiot, fiindcă nu înţelege realitatea în care trăieşte. E un om care trăieşte în propria sa lume – „restul este străin de el”, zice Nietzsche. Iisus este, aşadar, înainte de toate, idiot într‑un sens etimologic. Această „viaţă în sine însăşi”, Iisus, în al doilea rând, o oglindeşte în nevoia de „virilitate”:

Faptul că instinctele bărbăteşti propriu‑zise – nu numai cele sexuale, ci şi ale luptei, ale mândriei, ale eroismului – nu sunt niciodată trezite în el, că el a rămas retardat şi copilăros la vârsta pubertăţii: aceasta ţine de tipul anumitor nevroze epilepsoide.

Cu această caracterizare fiziologică, Iisus se apropie, în al treilea rând, de descrierea ignoranţei sale:

Nici cea mai îndepărtată adiere de ştiinţă, gust, educaţie spirituală, de logică nu l‑a înfiorat pe acest sfânt idiot: atât de puţin l‑a atins viaţa.

Natura? Legile naturii? Nimeni nu i‑a divulgat că există o natură. El cunoaşte numai efecte morale: semn de cea mai joasă şi absurdă cultură.

Trebuie să reţinem:

El este idiot în sânul unui popor foarte inteligent… Numai că învăţăceii săi n‑au mai fost aşa – Pavel n‑a fost nicidecum un idiot! – de aceasta depinde istoria creştinismului. (KSA 13, p. 237)

Christos este, prin urmare, un idiot fiindcă‑i un om rămas străin de realitate, ignorant şi într‑o stare copilăroasă. De aceea Iisus n‑a vrut nicio teorie, ci mai mult să creeze o practică a vieţii, care, odată cu moartea sa, a atins punctul culminant: „În fond, n‑a existat decât un singur creştin, iar acela a murit pe cruce”, a spus Nietzsche. (AC 39)

 

2.2. Cuvântul „idiot” în Anticristul

 

Nietzsche descrie creştinismul ca „o formă a duşmăniei de moarte faţă de realitate, care n‑a fost depăşită până acum” (AC 27) şi pe fondatorul său ca pe „anarhistul sfânt”, care voia să poarte război cu „oamenii superiori” ai iudeilor, adică preoţii. Iisus, în împrejurările acestea, a fost înfăţişat în primul rând ca infractor politic „într‑o societate absurd de apolitică”.

În AC 28, Nietzsche declară că intenţionează să explice „problema de psihologie a Mântuitorului”. Aşa cum viaţa şi existenţa „lui Francisc d’Assisi se păstrează în legendele sale în pofida legendelor sale” (AC 29), Nietzsche crede că poate găsi în Evanghelii „tipul psihologic al Mântuitorului” căutat de el. În acest context survine numele „Ernest Renan” ca exemplu pentru asta, cum poate fi descifrată „din Evanghelii chiar istoria unui suflet”. Ca rezultat al examinării psihologice făcute de el, Renan a utilizat cuvintele „geniu” şi „erou” pentru Iisus, care, după Nietzsche, sunt „cele mai incongruente două concepte” care există. Nietzsche le respinge şi afirmă precaut, „cu rigoarea fiziologului”, că „aici ar fi la locul său mai degrabă un cuvânt cu totul diferit: cuvântul idiot”. (AC 29) (Aşa cum a arătat Antonio Morillas, confirmare din Ernest Renan, Vie de Jésus, în NS 35 (2006), p. 301, original din E. Renan, Histoire des origines du Christianisme. Livre premier. Vie de Jésus, Paris 1867, p. 465 şi urm.)

Aşa ca în notiţa deja citată 14[38] din primăvara lui 1888, Nietzsche îşi lămureşte şi în AC 29 concepţia Mântuitorului ca „idiot” din punct de vedere clar fiziologic:

Cunoaştem o stare de iritabilitate patologică a simţului tactil [Tastsinn] care se retrage atunci îngrozit din faţa oricărei atingeri, a oricărei apucări a unui obiect solid. Să ne transpunem un asemenea habitus fiziologic în ultima lui logică – drept ură instinctivă faţă de orice realitate.

Această „ură instinctivă faţă de orice realitate” este descrisă ca „urmare a unei extreme algezii şi excitabilităţi”, din care se explică „dogma mântuirii” ca o sublimă dezvoltare a hedonismului pe bază absolut morbidă” (AC 30). Această „bază morbidă” o găseşte Nietzsche în comunităţile cristice primitive, pe care el le compară cu lumea zugrăvită în romanele ruseşti:

Acea lume ciudată şi bolnavă în care ne introduc Evangheliile – o lume ca dintr‑un roman rusesc, în care drojdia societăţii, bolile de nervi şi idioţenia „infantilă” par că şi‑au dat întâlnire (AC 31).

În acest context apare apoi cunoscutul pasaj despre Dostoievski:

Am putea regreta că în preajma acestui décadent nemaipomenit de interesant n‑a trăit un Dostoievski, vreau să zic cineva care ştia să perceapă tocmai farmecul înduioşător al unui atare amestec de sublim, de patologic şi de pueril (AC 31).

Această atitudine copilăroasă, ignorantă şi decadentă, Nietzsche o atribuie fiziologiei, atunci când Iisus îşi accentuează direct înstrăinarea de viaţă şi realitate, prostia sa pură (AC 32). (Cf. Postume 1887/88, 11[368], KSA 13, p. 164, r. 25/ KGW IX 7, W II 3, p. 28. În acest fragment se găseşte pentru Iisus al lui Nietzsche cunoscuta caracterizare Christos ca „spirit liber”, care a dat prilejul unor cercetători să pretindă o „simpatie” a lui Nietzsche pentru Christos. Nietzsche, dimpotrivă, îl numeşte pe Iisus în sensul că el n‑ar avea nicio atitudine fermă faţă de realitate, fiindcă pentru el cel mai important lucru este doar „lăuntricul cel mai adânc”. Aceasta dovedeşte numai „oarecare toleranţă în exprimare”, nu o simpatie. Yannick Souladié, Anticristianism şi erezie, în: Ders. (éd.), Nietzsche – l’inversion des valeurs, Hildesheim ş.a., 2007, p. 107, afirmă că Nietzsche contrazice ceea ce spusese în Za I, Despre moartea liberă, când îl caracterizează pe Christos în AC ca „idiot”. Cu ocazia aceasta este de amintit că Nietzsche nu‑i un gânditor creştin şi că el abia în ultimul său an creativ 1888 a fost foarte conştient în ce menire filosofică a sa se află şi ce roluri joacă în această privinţă Iisus şi creştinismul.)

 

2.3. Charles Féré ca sursă pentru noţiunea de „idiot” a lui Nietzsche

 

Din prezentarea tipului de Mântuitor ca idiot în AC şi în postume reiese clar că Nietzsche îl înţelege eminamente fiziologic. Controversa lui cu Iisus are loc „cu rigoarea fiziologului”, nu cu aceea a psihologului. Felul de a vorbi fiziologic îşi are foarte bine temeiul în lectura lui Nietzsche din timpul redactării AC, nu însă în romanul Idiotul al lui Dostoievski. Nu el, ci Dégénérescence et criminalité a lui Charles Féré este sursa înţelegerii cuvântului „idiot” al lui Nietzsche. (Ch. Féré, Dégénérescence et criminalité. Essai physiologique, Paris 1888, biblioteca Nietzsche. Pentru Féré şi Nietzsche, v. Hans Erich Lampl, Ex oblivione: Das Féré‑Palimpsest, in: NS 15 (1986), p. 225–249, şi Bettina Wahrig‑Schmidt, Irgendwie, jedenfalls physiologisch. Fr. Nietzsche, Alexandre Herzog (fils) und Ch. Féré 1888, in: NS 17 (1988), p. 434–465. Nietzsche a citit şi cartea lui Féré Sensation et mouvement, Paris 1887.) Opera Dégénérescence… a fost un volum al lui Nietzsche încorporat în propria‑i bibliotecă, zelos prelucrat şi bogat notat”, care a avut o puternică influenţă asupra lui, „nu numai pentru vocabular, ci şi pentru propria‑i înţelegere a simptomaticii şi atiologiei degenerării”. Féré scrie acolo:

Au bas de l’echelle des dégénérés on trouve l’idiot, qui avec une déchéance psychique plus profonde présente des caractères somatique des plus inférieurs des criminels, ceux qui on été condamnés à mort pour l’atrocité de leurs forfaits et qui peuvent être considérés comme des idiots moraux. [În partea de jos a scării degeneraţilor se află idiotul, care, printr‑o decădere psihică mai profundă, prezintă caractere somatice la fel de limpezi, vrednice de a fi puse în paralel cu caracterele somatice ale celor mai retardaţi dintre criminali, aceia care au fost condamnaţi la moarte pentru atrocitatea nelegiuirilor lor şi care puteau fi consideraţi nişte idioţi morali.]

Faptul că Nietzsche nu recurge la cuvântul „idiot” în sensul lui Dostoievski, ci în cel al lui Féré, şi anume ca denumire pentru aceia care se găsesc „în partea de jos a scării degeneraţilor”, devine clar dacă au fost înţelese corect afirmaţiile fiziologice referitoare la creştinism şi la Iisus. Nietzsche utilizează cuvântul „idiot” în acelaşi context ca pe „dégénérescence”. Odată cu noţiunea fiziologică tradusă de el în germană „Degenerescenz”, caracterizează, în afară de creştinism, şi arta wagneriană şi Grecia, pe care „décadentul” Socrate a scos‑o în relief. Pe baza notiţei citate deja mai sus 14[91], din primăvara lui 1888, a şi fost văzut cum Nietzsche a descris creştinismul ca „o mişcare degenerescentă din elemente de desuetudine şi de deşeuri de tot felul”. În postumele din această perioadă se mai găseşte însă un alt fragment (Postume 1888, 14[113], KSA 13, 290 şi urm./ KGW IX 8, WII 5, p. 107), în care Nietzsche se răfuieşte cu noţiunile „viciu” şi „virtute” şi cu „omul cumsecade”. Critica „omului cumsecade”, aşa cum îl voia creştinismul, îl conduce pe Nietzsche acolo la afirmaţia:

Noi nu ştim astăzi să mai gândim degenerescenţa morală separat de cea fiziologică […] O lege generală, aşa cum a propovăduit‑o creştinismul, „omul e rău”, ar fi îndreptăţită, dacă el ar fi îndreptăţit să ia tipul de degenerat ca tip normal al omului. Dar lucrul acesta este probabil o exagerare. În mod sigur, legea are un drept peste tot acolo unde efectiv creştinismul prosperă şi este într‑o stare bună: căci prin aceasta este probat un teren morbid, o zonă pentru degenerescenţă.

Incapacitatea lui Iisus de a se împiedica pe sine însuşi („El nu se împotriveşte, nu‑şi apără dreptatea, nu face niciun pas care să‑ndepărteze de el răul extrem, ba mai mult, îl provoacă…” AC 35) este descrisă deja în Amurgul idolilor ca, „pur şi simplu, o altă formă de degenerescenţă” (Morala ca denaturare 2). (În Postume se află următoarea definiţie: „Incapacitatea de luptă: aceasta‑i degenerescenţa [Postume 1888, 15[37], KSA 13, p. 431. Cf. Féré, Degenerescenţă şi criminalité, p. 92: „Mais ce n’est pas seulement sous ces formes que se manifestent l’impuissance à la lutte.”/ „Dar acest lucru nu‑i numai sub aceste forme care‑şi manifestă incapacitatea de luptă.”) Şi în AC 32, Nietzsche scrie cu privire la „naivitatea copilărească” a lui Iisus: „Cazul pubertăţii întârziate şi nedesăvârşite în organism, ca fenomen degenerativ secundar, este familiar cel puţin fiziologilor”. Degenerescenţa este în acest context un terminus technicus al lui Nietzsche, ca să descrie boala şi denaturarea cristică. Aşa cum a demonstrat Bettina Wahrig‑Schmidt, critica creştinismului este un exemplu pentru controversa lui Nietzsche cu propovăduirea degenerescenţei lui Féré. Nietzsche utilizează fiziologia pentru a‑şi combate adversarul. Disensiunile „sănătos/ bolnav”, „frumos/ urât” şi „putere/ slăbiciune” arată că fiziologia păstrează pentru el ultimul cuvânt faţă de filosofie, resp. religie. Prin aceasta, „decadenţa pe care Nietzsche a cunoscut‑o şi a studiat‑o ca fenomen literar, acceptă tot mai puternic caracterul realităţii corporale, chiar când se manifestă în opoziţie cu literatura, filosofia sau religia”. În sensul acesta, fiziologia devine pentru Nietzsche ultimul sfârşit „pentru posibilitatea criticii şi pentru criteriul adevărului în lupta sa filosofică, resp. religioasă împotriva creştinismului şi a decadenţei produse de el. (B. Wahrig‑Schmidt: „Chiar dacă noţiunea de «fiziologie» s‑a ivit pe neaşteptate la Nietzsche deja în anul 1872, ea joacă un rol decisiv în ultima sa perioadă de creaţie.» A se vedea Marea politică, Postume 1888/89, KSA 13, 25 [1], p. 637–647.) În acest context întrebuinţează el cuvântul „idiot”. Gregory Moore are dreptate când spune că Nietzsche îl descrie „pe Iisus ca pe un idiot – un idiot degenerat în sensul riguros al cuvântului”. Cunoscutul pasaj nu lasă niciun dubiu în această privinţă – Nietzsche avea sub ochi lectura proprie a lui Féré când el redacta AC. Abia în felul acesta cuvântul „idiot” îşi dobândeşte întreaga importanţă filosofică, resp. fiziologică, ce trebuie radical separată de ceea ce îi dă Dostoievski. La rus, Christos nu este persoană degenerată fiziologic. Acolo unde Nietzsche descrie prin cuvântul „idiot” ceva negativ fiziologic, scriitorul rus vede perfecţiune dumnezeiască; cuvântul „idiot” are la rândul său, la Dostoievski, o foarte specifică formulare.

 

  1. Încheiere

 

Utilizarea cuvântului „idiot” în Anticristul lui Nietzsche nu‑şi are sursa, în urma acestui fapt, într‑o lectură a romanului Idiotul; teza susţinută de Charles Andler şi Ernst Benz a unei influenţe dostoievskiene asupra concepţiei Iisus a lui Nietzsche trebuie respinsă. Că Nietzsche îl numeşte pe Iisus „idiot” şi apoi îl citează pe Dostoievski împotriva lui Renan nu înseamnă deja că Nietzsche a citit Idiotul lui Dostoievski. E greu de crezut că o persoană aşa de entuziasmată ca Nietzsche de descoperirile sale ar fi trecut acest lucru sub tăcere, mai cu seamă că el aminteşte explicit altă lectură dostoievskiană în operele sau scrisorile sale. Nici nu trebuie să fi cunoscut romanul Idiotul, pentru ca Dostoievski să caracterizeze ca „cineva care ştia să perceapă tocmai farmecul înduioşător al unui atare amestec de sublim, de patologic şi de pueril” (AC 31). Lumea Evangheliilor este prezentată „nu numai în romanul Idiotul, o putem uşor afla în alte «cinci mari romane»”, cum constată Viktor Dudkin, Dostoievski – Nietzsche (problema celoveka), p. 95 (traducere proprie). Şi într‑adevăr, Nietzsche l‑a citit pe Dostoievski în Însemnări din subterană, Amintiri din casa morţii, Umiliţi şi obidiţi şi Demonii (Bési) [Dintre acestea depun mărturie excerpte], ca şi câteva povestiri (Hangiţa, Un pom de Crăciun şi o nuntă, Nopţi albe, Crăciunul şi Hoţul cinstit). În toate aceste texte, concepţia cristică despre lume a lui Dostoievski este clar detectabilă pentru cititor (v. Postume 1887/88, 11[331]–[351], KSA 13, 141–153/ KGW IX 7, W II 3, 40‑51.) Pentru o lectură posibilă a romanului Idiotul lipseşte orice indice despre simpla întrebuinţare a cuvântului „idiot”. Pentru lectura dostoievskiană a lui Nietzsche, v. Antonio und Jordi Morillas, Bases filologicas para una comparacion entre F. M. Dostoievskij y F. Nietzsche, in: Estudios Nietzsche 11 (2011), p. 163–190. Lumea în care trăia Iisus şi pe care Nietzsche o compara cu „un roman rusesc”, nu trebuia s‑o determine dintr‑un singur roman, ci putea s‑o ştie din oricare alt roman dostoievskian care‑i era cunoscut. Trăsăturile fiziologice prin care Nietzsche îl justifică pe Iisus Christos putea, prin urmare, să le vadă în general, nu numai „în portretul lui Mîşkin”, ci „în tipurile specifice eroilor lui Dostoievski”.

Din „aceleaşi cuvinte”, aici din utilizarea cuvântului „idiot”, încă nu poţi trage concluzii „asupra unei echivalenţe a noţiunilor”. Noţiunea de idiot a lui Dostoievski este clar deosebită de cea a lui Nietzsche, care l‑a înţeles fiziologic altfel decât celălalt, iar sursa pentru această înţelegere a idiotismului ca urmare a degenerescenţei fiziologice este teoria acelei dégénérescence dezvoltate de Charles Féré în Dégénérescence et criminalité, aşa cum o arată limpezile înţelegeri abstracte ale ambilor autori. În acest sens, Nietzsche ar fi avut de găsit „în lectura lucrărilor fiziologice numai confirmarea a ceea ce dinamica reflecţiilor sale ar fi trebuit şi aşa să aibă un efect” (Wahrig‑Schmidt, op. cit., p. 445).

Text stabilit şi tradus din germană de Simion Dănilă

Antonio şi Jordi Morillas

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest