Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Explicându‑ne trecerea care este viaţa…”

„Explicându‑ne trecerea care este viaţa…”

Forma ideatică se întrupează

 

Mihaela Helmis: Oare dacă despre un om se spune că e de atâtea ori om câte limbi vorbeşte, artistul vizual, artistul plastic este tot de atâtea ori om prin câte materiale se exprimă? Dvs. cum vedeţi lucrurile astea?

Mircia Dumitrescu: Pentru mine materialul nu prea există, contează ceea ce doresc să comunic. Deci, materialul vine pe planul doi. Mă interesează să lipesc ceea ce aş vrea să comunic de o formă ideatică şi ea se întrupează. Poate e condiţia mea de grafician, întrucât am desenat multe cărţi, am ilustrat multe cărţi. M‑am detaşat de moda de a impune stilul tău cărţii. M‑am gândit că ilustratorul nu e salutar să‑şi arate forma, stilul lui, şi să fie recunoscut. Eu am încercat – ca şi un alt prieten al meu, Ion State – să mă pierd în transmiterea ideii şi a cărţii ilustrate. De altfel, se poate vedea foarte simplu că ilustraţiile mele sunt total diferite de la Panait Istrati la Eminescu, la Creangă, la Ovidiu. E limpede că toate acestea parcă nu le‑aş fi făcut eu. Cu toate că structura, în esenţă, rămâne, condiţia artistului există, se pierde ceva… Sunt împotriva unor desenatori care se ilustrează pe ei ca şi cum s‑ar afla în regie. Aţi văzut că sunt foarte mulţi care se repetă, nu sunt atenţi la ce spune textul, ci mai degrabă sunt atenţi la ideile lor. Cred că este o minciună la mijloc, o trădare în relaţia cu textul. Materialul pe care‑l folosesc e deschis şi vine în întâmpinarea subiectului. La Creangă am lucrat în gravură în lemn, în două culori; de aceea am şi primit Premiul pentru gravură la Leipzig. Pe Ovidiu l‑am făcut în metal, într‑o tehnică specială, care seamănă cu un basorelief, aşa încât să amintească sarcofagele romane. Deci, fiecare temă mă face să revin la textul original, materialul este impus de modul de a trata şi exprima cu adevărat opera. De aceea, materialul pentru mine nu este esenţial decât în funcţie de ceea ce doresc să exprim, fiind un martor, un receptor al mesajului transmis de text; el mă scoate în relief şi pe mine.

 

Oameni şi sfinţi

 

Insist cu această întrebare pentru că într‑un fel a părut că în parcursul dvs. artistic forma de exprimare, dacă nu chiar materialul, ar putea să însemne nişte delimitări. Gravura, acuarela, sculptura, sculptura în lemn, sculptura în metal sunt nişte etape pe care noi poate le percepem greşit, iar dvs. poate le folosiţi în fiecare zi pe toate.

Nu despre asta este vorba. Eu ca mod de formare sunt un artist care evoluează adunând. Nu evoluez prin salturi. Ca un om care învaţă alfabetul, după alfabet trebuie să învăţ să fac propoziţii, după propoziţii fac fraze, poate după aceea fac romane. Spun acest lucru pentru că în gravurile mele am ajuns să mă apropii într‑un fel de construcţia romanului lui Breban: e aparent stufoasă, e greu de citit, dar rămân în figurativ. Dar aşa trebuie: omul să stea mai mult să citească paginile. În sculptură, de exemplu, lucrurile se împing spre partea lor simbolică şi ajung să folosesc construcţia lui Nichita în sensul că debutează într‑un lucru care pare simplu, banal. Aşa cum ar fi poezia, de pildă. „Venise în vizită la mine cu un rucsac în care sunt femei mult retezate, ţinute mult la fum, deci, afumate, mi le‑a adus pentru mâncat”, apoi continuă poetul şi, spre final, spune, ca‑ntr‑o ţipuritură: „Apoi ne fură rău şi aruncarăm ciozvârtele cu poftă mult mâncate”. Dintr‑odată te apropie de tragedia existenţei şi încheie apoteotic: „Pupând în ploaie dulcele noroi”. Vedeţi? Simplu. Şi sculptura mea pleacă în explicaţia unei parabole sau a unei existenţe care evoluează, dar oricum drumul este tot timpul spre moarte. Ceea ce nu înseamnă că sunt trist, nu mă gândesc niciodată la ea, decât literar vorbind. Aici are dreptate Vladimir Jankélévitch: moartea totdeauna e a altuia, nu e a mea; eu caut s‑o ocolesc, să nu mă gândesc la ea. Am făcut şi fac aceste expoziţii, una după alta, cu lucrări noi, cum e şi cea de la Cotroceni, pe care am dedicat‑o spaţiului românesc, Oameni şi sfinţi, unde se regăsesc oameni simpli, oameni fără morminte, cum sunt oamenii astăzi în satele noastre părăsite. Îmi sunt foarte apropiaţi aceşti oameni, pentru că şi familia mea – spre deosebire de marile familii româneşti – familia noastră de intelectuali de ţară are mormintele împrăştiate cam peste tot. E greu să le aduni într‑un cimitir sau într‑un cavou: bunicul e mort la Susmart, prizonier în 1918, abia relativ recent am primit certificatul de deces şi e înmormântat în Franţa. Tata e pe dealul Crivăţului, străbunica la Căscioare, bunica în Bucureşti, mama într‑un alt loc ş.a.m.d. Şi în această împrăştiere, are dreptate Nichita când spune pentru toţi ai noştri: „Pământ de oase – pământ bun de mâncare”.

Cele patru expoziţii din anul 2021 am vrut să le fac exact în amintirea membrilor familiei mele, în semn de recunoştinţă pentru existenţa mea actuală. Spun acest lucru pentru că expoziţia de la Cotroceni e dedicată bunicii mele, expoziţia de la Academia Română am dedicat‑o Mamei mele. De altfel, soţia mea m‑a ajutat să fac, după o schiţă a mea, o tapiserie excepţională, de care sunt mândru. Resimt şi un soi de invidie (profesional vorbind). Cu această ocazie am publicat şi cartea tatălui meu, care a făcut literele şi filosofia. E o carte monografică despre satul lui, Crivăţ. Iar expoziţia de la Muzeul Naţional Brukenthal de la Sibiu o dedic profesorului meu Eugen Schileru şi lui Nichita Stănescu. E normal. În fine, expoziţia pe care o voi deschide la Muzeul Naţional de Artă, din octombrie până în februarie, o dedic familiei mele.

 

Patru expoziţii simultan

 

E într‑un fel atâta prea‑plin, sunt atâtea paliere ale creaţiei, încât, aşa simt, nu v‑aţi putut aduna sau sintetiza într‑o singură sală. E nevoie de capitole. Şi iată, aţi găsit această formulă în acest an important pentru dvs. Veniţi în întâmpinarea publicului. Şi expoziţia de la Cotroceni are un anume aer, îl regăsim cumva şi aici, la Biblioteca Academiei Române, şi poate că vom regăsi acelaşi aer, n‑are cum să fie altfel, peste tot. Pentru că peste tot la fel de importantă este atmosfera în care gravura spaţială rămâne să fie, cred, ceea ce vă individualizează cel mai autentic în artele vizuale româneşti.

Vă mulţumesc mult că v‑a plăcut sculptura. Vedeţi, totul curge în sensul evoluţiei, în sensul că desenul m‑a împins să văd mai mult din tot ce există dincolo de obiectul pe care‑l văd iniţial. Trebuia să cuprind acel dincolo. Sculptura mea se apropie în principiu tot de bidimensional; nu încerc să fac o mână în mână, ci la un moment dat o întrerup şi fac pasaje de trecere. Lucrurile acestea au fost remarcate, eu făcându‑le de drag de la început, din expoziţiile din ’73, când domnul Frunzetti m‑a lăudat, iar eu n‑am putut să‑i mulţumesc personal. De aceea le‑am şi numit nu sculptură, ci gravuri spaţiale. După expoziţia din 1973, am expus foarte puţin. Din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu aveam materiale, şi în rândul al doilea, pentru că am aşteptat să mă pot prezenta cu o haină nouă, ca să zic aşa. De altfel, atât Nichita, cât şi domnul Breban au insistat enorm să fac o expoziţie, ei ştiind tot ce am eu în atelier. Dar, cu toată ruşinea, am refuzat. De data asta, cred că i‑am mulţumit pe amândoi, pentru că vin cu patru expoziţii simultan. Nu este un orgoliu la mijloc. E un omagiu adus, aici şi acum, lui Nichita şi domnului Breban. Mai ales lor le fac acest omagiu, pentru că au avut încredere în mine!

Le depăşiţi, cred, aşteptările, aşa cum depăşiţi aşteptările tuturor.

Nu la asta m‑am gândit. Toate sunt lucrări noi, axate pe teme esenţiale. Vedeţi, m‑am săturat de instalaţiile care se fac în tot felul de expoziţii, cu mici şopârle, cu film, cu video… E nevoie de o respirare amplă şi trebuie ca tema să fie precisă. Vorbesc despre scriitori în egală măsură. Cărţile nu mai sunt adunări de poezii, sunt… construcţii. Exact cum spunea Nichita. De fapt, trebuie să construieşti toată cartea pe stâlpii nevăzuţi ai unui concept, ai unei idei. Şi în momentul acela expoziţia poate să aibă forţă. Altfel, dacă aduni o mulţime de tablouri într‑o expunere, asta nu înseamnă că este expoziţie. Asta am vrut să demonstrez prin aceste expoziţii, că se aşază exact pe filonul pe care‑l lămurea Nichita.

 

„Aceşti oameni s‑au jucat cu moartea şi cu viaţa”

 

Intitulaţi expoziţia de la Biblioteca Academiei Române, din sala „Teodor Pallady”, Călătoria. Ne putem agăţa cumva de coada „potăii”, care stă în spatele oamenilor supradimensionaţi, şi ne veţi spune dvs. în ce fel să vă urmărim în parcursul acesta pe simeze, dar şi în spaţiul tridimensional, şi în jurul sălii…

Vedeţi ce se întâmplă? Lucrurile s‑au întărit în mintea mea şi s‑au limpezit, apropiindu‑mă de familia Minovici. Mi‑am dat seama că aceşti oameni s‑au jucat cu moartea… au cercetat‑o…

Sau cu viaţa…

Sau cu viaţa, da. Cu toţii erau medici, farmacişti, ingineri, oameni foarte serioşi, care voiau să trăiască şi să ne explice trecerea aceasta care este viaţa. De aceea am şi expus o masă care se transformă într‑un craniu. Dar am numit această combinaţie de obiecte sculpturale Scara lui Iacob. Este ca un traiect pe care‑l urmăm, de data aceasta pe orizontală, nu spre cer, pentru că finalul nu este trist. Începutul e al femeii care are doi copii în braţe, iar ea e sisifiană. Noi mergem, în continuare, prin naşterile noastre, ca o fiinţă în care ne continuăm, nu ştim încă unde, nu ştim pentru ce. Dar să fim bucuroşi! Cel puţin eu sunt bucuros că am putut trăi şi am putut să văd, să ajung să văd oameni în spaţiu, să văd cu telescoapele stelele… Sunt bucuros că am întâlnit oameni minunaţi în timpul vieţii, sper să mai întâlnesc şi să ne bucurăm unul de altul.

Este spectaculos să ne aşezăm alături de dvs. în ceea ce este grafica, în ceea ce este gravura, şi să alăturăm acestor arte – drujba.

E un joc aici. Să vă spun ce se întâmplă: eu sunt un foarte bun gravor. Dar sunt foarte leneş, mai exact, mă plictisesc lucrurile mecanice, de exemplu, să ascut dălţi. Aveam un coleg care stătea şi o zi întreagă să‑şi ascută o daltă. Pe mine mă plictiseşte. Am găsit acum cuţite japoneze, le cumperi lame, poţi să le pui în cuţit şi taie mult mai bine, oricât de mult aş şlefui eu o lamă. Drujba asta este problema lenei, pe care o au prietenii mei, lăudându‑mă sau mai degrabă persiflându‑mă că folosesc drujba. Drujba este ca un cuţit japonez; dar asta nu înseamnă că nu folosesc dălţile. Le folosesc serios, dar pentru rapiditatea gândirii mele, prefer să folosesc uneori un obiect mecanic care mă ajută mai mult.

Eu vă văd cumva într‑un gest demiurgic de fiecare dată, fiind co‑creatorul personajelor sau al lumii pe care ne‑o decupaţi astfel.

Exact. E foarte corect ce aţi spus, decupez. Este exact cum desenez pe hârtie. De aia am nevoie de rapiditate. Desenul despică o coală albă de hârtie şi culmea e că o singură linie deja îţi dă plinul, cu toate că nu vezi nimic acolo unde‑i plinul. Aşa se întâmplă şi în momentul în care începi să decupezi şi scoţi din lemn. Decupezi! Mie nu‑mi place lutul, tot adaugi, adaugi şi te joci cu el. Dincoace am aceste scule mecanice – ceea ce nu înseamnă că mă bazez doar pe ele. Dar, în conştiinţa publică, ei poftim, ajunge ecoul următor: ai ajuns să lucrezi cu drujba. Ceea ce nu mă deranjează…!

Să foloseşti drujba aşa cum ai folosi creionul, deja presupune o marcă, vă poartă marca şi cumva, mergând pe urmele semnăturilor dvs., trebuie să ajungem şi în punctul în care aţi găsit o soluţie tehnică şi v‑aţi legat şi de un alt mare poet, Mihai Eminescu. Să ne oprim puţin la momentul acela. În fond, era un legământ, era un testament pe care‑l lăsau marii oameni de cultură, iar dvs. aţi reuşit să le împliniţi gândul, să avem facsimilate, filă cu filă, manuscrisele eminesciene.

Să vă spun ce se întâmplă: sunt un om al cărţii. Şi au fost mulţi oameni care au vrut să facă, în timp, acest lucru. Doamna Ciubâncan, directoarea Monitorului oficial, un an de zile s‑a chinuit să găsească soluţia, pe un sistem al fotografierii, al scanării. Eu mi‑am dat seama de la început că nu se poate aşa. Am avut norocul să mă întâlnesc cu Petru Creţea, care descoperise nişte poezii noi, eu ştiind că a lucrat la volumele eminesciene. El mi‑a spus: nu ştii ce bogăţii se găsesc în aceste manuscrise! Tot el m‑a rugat să mă ocup de revista Manuscriptum, unde s‑au publicat poeziile respective. Atunci am priceput cum trebuiau facsimilate manuscrisele. Apoi domnul Eugen Simion mi‑a propus să lucrez cu tot ce se găsea în vestitul cufăr cu manuscrise eminesciene, aflat la Biblioteca Academiei Române. Ideea cu care m‑am dus la Monitorul oficial a făcut‑o pe doamna Ciubâncan să afirme de faţă cu specialiştii – „artiştii sunt nebuni, dar au dreptate” – şi atunci ne‑a sprijinit. Sunt bucuros că tehnica pe care am folosit‑o a fost cea prin care am putut să punem manuscrisele în ordine şi sunt fericit că eu, venit de la Căscioare, m‑am ocupat în felul acesta de Eminescu, folosind tehnici clasice de gravură şi tipar înalt, multiplicând astfel cele 45 de caiete eminesciene donate Academiei Române la 1902 de Titu Maiorescu şi împlinind visul unor cărturari ca, de pildă, Iorga, Călinescu şi Noica. E ştiut ce tentative de a multiplica prin fotocopiere a caietelor eminesciene s‑au înregistrat în prima jumătate a veacului trecut…

Şi sună aşa de cald alăturarea Eminescu, manuscrise, Căscioare, Mircia Dumitrescu şi cred că aici o să ne şi întoarcem la evoluţia dvs. Aveţi un nume care vă scoate din rând. De unde vine „i”‑ ul acesta din numele de botez?

Într‑un fel am doi naşi acum. Unul – sunt o greşeală notarială la Căscioare, pentru că m‑a trecut cu „i” în certificatul de naştere. Mi‑am ascuns mult timp numele, până când am ajuns cu Nichita, într‑o discuţie în care recunoşteam că arăt ca un infantil şi am 30 de ani, nu sunt oltean, dar sunt de la Olteniţa şi nici Mircea nu mă cheamă, mă cheamă Mircia… Şi zice, atunci, Nichita: – Dă‑mi buletinul! Şi atunci, brusc, s‑a uitat în buletin: „Ăsta‑i nume, domnule! Foloseşte‑l!”. Şi mi‑a scris şi dedicat poezii cu trei de „i”. Mirciiia… Culmea e că toată lumea accentuează „i”‑ ul. Nu mă deranjează. Acum îmi place că m‑a botezat Nichita.

E un fel special acesta de a vă sărbători, de a vă bucura că sunt atâtea capetele de drum care s‑au împlinit în opera dvs. şi care în anul acesta şi‑au găsit calea să ajungă la noi, fiecare în parte, într‑un ansamblu pe care, chiar dacă dvs. sunteţi împotriva instalaţiei, tot instalaţie devine, cu spaţii de data asta, care prind tot Bucureştiul şi toată ţara, cu Muzeul Naţional Brukenthal cu tot. E încă un fel de a vă sărbători la aniversare şi de a vă bucura, în continuare, de numele care a devenit renume. Mulţumim şi La mulţi ani!

Mulţumesc.
Iulie 2021

Număr ilustrat cu sculptură de Mircia Dumitrescu

Mihaela Helmis în dialog cu Mircia Dumitrescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mihaela Helmis

Mihaela Gabriela Helmis – jurnalist de vocație, s-a născut la Sibiu la 14 octombrie 1960. Absolventă a Liceului „Octavian Goga” din Sibiu, secția filologie-istorie (1979) și a Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București (1983, cu definitivat în 1987), a fost prezentă, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest