Din ultimul număr:
Contemporanul » Modele » Vernisajul expoziţiei „Călătoria“ a artistului Mircia Dumitrescu

Vernisajul expoziţiei „Călătoria“ a artistului Mircia Dumitrescu

Academia Română şi Biblioteca Academiei Române, în parteneriat cu Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi Muzeul Naţional al Literaturii Române, organizează evenimentul expoziţional dedicat aniversării artistului plastic Mircia Dumitrescu, membru corespondent al Academiei Române.

Expoziţia, intitulată „Călătoria“, a fost vernisată marţi, 29 iunie 2021, în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române. Au luat cuvântul acad. Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, acad. Nicolae Breban, scriitor, acad. Niculae Noica, director general al Bibliotecii Academiei Române, şi prof. univ. Mircia Dumitrescu. Evenimentul a fost moderat de acad. Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Academiei Române şi preşedintele Secţie de arte, arhitectură şi audiovizual.

Cu acest prilej a fost lansat volumul III al albumului Mircia Dumitrescu, editat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Vernisajul a început cu un microrecital susţinut de Ion Bogdan Ştefănescu, la flaut, şi de studenţii Salomeea‑Lois Bodea, Carina Geanina Boanţă şi Mihai Vaida.

Expoziţia cuprinde lucrări de gravură, desen, sculptură şi tapiserie realizate în ultimii cinci ani şi grupate în cicluri compoziţionale bine definite. Artistul Mircia Dumitrescu invită publicul la o experienţă vizuală inedită, spectaculoasă, monumentală prin viziune şi construcţie, cu o expresivitate artistică impresionantă. Organizată în an aniversar, expoziţia este dedicată memoriei părinţilor artistului, Bălaşa şi Atanase. Expoziţia e deschisă în perioada 29 iunie – 1 august 2021, în Sala „Theodor Pallady“ a Bibliotecii Academiei Române, şi poate fi vizitată de luni până vineri, între orele 10.00‑14.00, conform programului de funcţionare a bibliotecii. În timpul vernisajului, a fost lansat volumul al treilea al albumului Mircia Dumitrescu. Desen/ Gravură/ Sculptură, apărut recent sub auspiciile Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. La această oră, în lucru se află volumul IV.

De asemenea, în cadrul Anului Mircia Dumitrescu, are loc Retrospectiva Mircia Dumitrescu la Muzeul Naţional Cotroceni, în Spaţiile Medievale, retrospectivă intitulată Peisaj românesc cu oameni şi sfinţi (10 iunie – 4 iulie 2021) şi inclusă, conform Agerpres, „în circuitul de vizitare” prilejuit „de programul european Noaptea muzeelor”.

În data de 9 iulie 2021, Mircia Dumitrescu vernisează la Muzeul Naţional Brukenthal expoziţia Tehnici în dialog; curator – Alexandru Constantin Chituţă. Seria amplă de expoziţii va fi încununată în octombrie 2021, când marele artist va avea încă o expoziţie personală la Muzeul Naţional de Artă, care se va desfăşura sub genericul Perspective. Fiecare dintre cele patru expoziţii aniversare de anvergură conţine lucrări inedite de sculptură, gravură şi pictură, create recent în atelierul său de la Muzeul Naţional al Literaturii Române. ,,Arta e foarte mare, dar lucrarea e personală. Ca artist, eşti martor al lumii tale, al sentimentelor şi al experienţelor pe care le transpui în lucrare. Eşti un creuzet în care, dacă eşti corect cu tine, tu trebuie să îţi răspunzi la problemele ce trec prin mintea şi sufletul tău. În momentul acela, se naşte şi lucrarea. Nu ştii dacă e bună decât în momentul în care tu crezi că ai răspuns, prin intermediul ei, unor probleme, unor nelinişti”, mărturisea Mircia Dumitrescu în cadrul proiectului Portret de artist, lansat de Muzeul Naţional Cotroceni în anul 2020.

Născut la 3 iulie 1941, în comuna Căscioarele, judeţul Ilfov, Mircia Dumitrescu, grafician şi sculptor, este recunoscut drept unul dintre cei mai reprezentativi artişti plastici români contemporani. Doctor în arte vizuale cu lucrarea Invenţia oculocentrică sau ispitirea Sfântului Antonie, Mircia Dumitrescu este profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, şef al catedrei de grafică în perioada 1990‑2008, unde a format şi încurajat generaţii de graficieni tineri. În anul 2005 colaborează cu Academia Română, asigurând viziunea grafică a editării manuscriselor eminesciene, sub coordonarea acad. Eugen Simion, pentru care a propus o formulă inovatoare de tipărire.

Prieten al multor scriitori români, manifestând o afinitate specială cu literatura, Mircia Dumitrescu a primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria „literatură“, conferit de Preşedinţia României în 2007, după ce, în 2002, primise aceeaşi distincţie la categoria „arte plastice“. În luna aprilie 2013 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în cadrul Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual.
Biroul de comunicare al Academiei Române

 

Spectaculosul artist

 

Ion Bogdan Ştefănescu: Eusebiu Ştefănescu a avut un fel cu totul special în a se ocupa de şlefuirea mea, înlesnindu‑mi accesul încă de la o vârstă imberbă la întâlnirile sale cu personalităţi care fac parte din patrimoniul nostru cultural. Practic, cu lejeritatea artistului performant şi foarte bine educat, mi‑a oferit o şcoală diferită, într‑o perioadă în care încă boema noastră culturală avea forţă. Aşa se face că în cele din urmă am primit în dar o inestimabilă moştenire: prietenia sa cu Mircia Dumitrescu, spectaculosul artist pe care‑l sărbătorim pe tot parcursul acestui an. Aflat la a patra tinereţe, maestrul demonstrează o vitalitate artistică nemaiîntâlnită în peisajul nostru cultural: patru expoziţii distincte, cu lucrări care pur şi simplu uimesc, ne taie respiraţia. Tot ce atinge Mircia Dumitrescu, fie pânză, lemn sau metal, se transformă în valoare pură. De aceea încerc să stau cât mai mult în preajma sa, cu speranţa că poate într‑o zi mă va atinge şi pe mine.

Voi încerca să‑i realizez maestrului un portret prin sunete. Nu întâmplător am ales muzica lui Mozart. Întotdeauna au existat artişti care ne‑au demonstrat prin ceea ce au realizat că deţin prefixul lui Dumnezeu. Dar mai există o categorie extrem de rară, din care şi Mozart, şi Mircia Dumitrescu fac parte: cei care au fir direct cu Dumnezeu.

Pentru realizarea acestui portret am apelat la trei dintre studenţii mei: Salomeea Bodea, Carina Boanţă şi Mihai Vaida. Împreună vom interpreta câteva arii desprinse din celebrele opere „Flautul fermecat” şi „Don Giovanni” .

Ave Mircia din Căscioarele/ prin of‑ul ca o lamă de stilet/ ciopleşti şi apa, şi misterele/ trezindu‑l şi pe Tales din Milet. Şi pentru că domnul Suciu, aici de faţă, a insistat cu cerul şi pământul ca neapărat să rostesc şi un cuvânt măcar în maghiară, am să‑i spun ceea ce soţia sa, Anne Orban, îi spune de‑o viaţă: „Szeretlek, Mircia”.

Nicolae Noica: Vă mulţumim că aţi venit în acest amfiteatru al lui Ion Heliade Rădulescu. Biblioteca Academiei este încântată să organizeze o expoziţie a unui mare artist, domnul Mircia Dumitrescu. Vreau să vă spun – se cuvine să‑l aplaudăm – că peste câteva zile, în luna iulie, Mircia Dumitrescu împlineşte o onorabilă vârstă pe care mulţi am vrea să o atingem. Domnul Mircia Dumitrescu ne‑a făcut plăcerea de a organiza această expoziţie, ne‑a sugerat câteva idei deosebite pentru bibliotecă şi sper că în vizita pe care o veţi face, în continuare, la expoziţie, să constataţi câteva lucruri noi. Eu, în necunoştinţa mea, am fost impresionat de acele scrisori remarcabile pe care i le‑a scris Nichita Stănescu şi de modul în care sunt prezentate. Îi doresc mulţi ani şi să‑l sărbătorim la 100 de ani. Iar noi promitem că o să fim prezenţi cu toţii.

 

Un ctitor al învăţământului gravurii

 

Răzvan Theodorescu: Îmi face o plăcere deosebită, la cei 80 de ani pe care‑i va atinge, să‑i spun pentru moment că eu i‑am atins şi este foarte plăcut după aceea…

Întâmplarea face că am fost, suntem colegi de secţie a Academiei Române – Secţia de Arhitectură, Arte şi Audiovizual. Am fost colegi la Universitatea Naţională de Arte. Şi aş spune că suntem colegi de idei. Mircia Dumitrescu este din punctul de vedere al istoriei artei contemporane româneşti un artist prodigios. Când s‑a pus problema intrării în Academia Română a unui artist vizual, numele din zona graficii, numele lui Mircia Dumitrescu s‑a impus imediat. Aşa cum adineauri aţi avut prilejul să vedeţi un profesor cu elevii săi – mă refer, de bună seamă, la profesorul Ion Bogdan Ştefănescu şi studenţii lui –, trebuie să vă spun că Mircia Dumitrescu are mulţi elevi care sunt astăzi artişti consacraţi şi profesori ai universităţii noastre; ei vorbesc întotdeauna despre Mircia ca despre un ctitor al învăţământului gravurii, şi ştiu ce spun, pentru că am cunoscut şi generaţia vârstnică, interbelică, profesori al căror elev a fost Mircia Dumitrescu.

Mircia ot Căscioarele a plecat din acest stat dunărean, pe care‑l cunosc bine; în tinereţea mea îndepărtată am scos la iveală o biserică de secol al XVI‑lea în satul domniei sale, oameni simpli, fruşti, dar de mare deschidere din toate punctele de vedere, iar poveştile din Căscioare sunt celebre. Mircia şi‑a urmat drumul la facultate, a devenit gravorul numărul unu al catedrei de arte grafice şi, cum spuneam, are numeroşi elevi.

Numai că, pe la vreo 60 de ani, dacă fac bine socoteala, poate chiar mai mult, Mircia ne‑a apărut cu o noutate care pe mulţi ne‑a uluit: sculptura în lemn. Sculptura în lemn a lui Mircia, care morfologic are numeroase legături cu arta grafică, sculptura lui în lemn este absolut remarcabilă. Şi a mai avut norocul Mircia, tot pe la şaizeci şi ceva de ani, să întâlnească un om al literaturii, nu mă gândesc la Nichita, cu care a avut o prietenie despre care se va vorbi, mă gândesc la marele scriitor, care este colegul nostru, Nicolae Breban. Apoi mă gândesc la marele conducător de Muzeu Naţional al Literaturii Române, care este Ioan Cristescu şi care a făcut din Muzeul de pe Calea Griviţei un adevărat Muzeu „Mircia Dumitrescu”. Dacă vreţi să‑i cunoaşteţi opera, vizitaţi acest Muzeu făcut de Ioan Cristescu, pentru plăcerea ochiului dvs. şi pentru a înţelege ceva ce este tot mai rar în cultura noastră: prietenia între nişte oameni de cultură. Prietenia lui Ioan Cristescu cu Mircia Dumitrescu este exemplară din acest punct de vedere. Şi, bineînţeles, nu poate lipsi femeia: doamna Anna Orban, care este însoţitoarea carierei lui Mircia Dumitrescu – ea însăşi o artistă de primă mână, care a luat nu de mult Premiul Academiei şi chiar în expoziţia actuală, din sala Pallady, puteţi să vedeţi ceva valoros din colaborarea lor.

Mircia ot Căscioarele este în acelaşi timp cel care nu‑i uită pe strămoşii săi. Poate vă amintiţi de acel album închinat românilor morţi în Alsacia şi în Lorena, ale căror morminte Mircia le‑a redescoperit pur şi simplu şi ne‑a lăsat un întreg album cu nişte gravuri absolut impresionante. Tot în această expoziţie vedeţi chipul Mamei sale, căreia îi este închinată această expoziţie. Este pur şi simplu o privire expresivă a unei femei dintr‑un sat românesc şi care, într‑un fel, este un spirit tutelar în acel loc.

Despre Mircia Dumitrescu pot să vorbească, aşa cum ştiu numai ei să vorbească, doi umanişti, doi umanişti colegi ai lui Mircia. Unul este prietenul nostru şi preşedintele nostru, Ioan‑Aurel Pop, celălalt este Nicolae Breban.

 

Puterea de a crea. Un templu al memoriei

 

Ioan‑Aurel Pop: Ne‑am reunit într‑o ceremonie. Mie îmi place mereu să spun că popoarele civilizate au simţul ceremoniilor bine cumpătate. Fireşte că eu, nefiind artist şi nici istoric sau critic de artă, n‑am să vă vorbesc despre arta maestrului Mircia Dumitrescu. A făcut‑o domnul academician Răzvan Theodorescu. O va face domnul academician Nicolae Breban. Mulţi dintre dvs. aţi şi făcut‑o deja. Un artist căruia i‑a închinat versuri şi i‑a scris scrisori Nichita nu poate fi unul de ici, de colo. Pentru că Nichita avea geniu şi în depistarea talentelor, şi în preţuirea lor, chiar dacă a avut mulţi prieteni. N‑am să vă pot vorbi despre universul artistic al maestrului, pentru că el e prezent aici, pe coridoarele acestei venerabile instituţii, în sala de expoziţii. Şi chiar dacă unii din dvs. nu i‑aţi văzut poate alte expoziţii pe viu, fiindcă a fost un om zgârcit cu sine şi mai ales nu l‑a împins orgoliul personal al oricărui artist să‑şi expună operele des, ne dăm seama şi vă daţi seama din ceea ce e aici ce poate să însemne acest univers.

Eu am rămas impresionat de lărgimea spiritului cultural al lui Mircia Dumitrescu. Şi îngăduiţi‑mă să zăbovesc o clipă asupra unei cărţi pe care a pomenit‑o aici domnul academician Theodorescu şi care e aproape de sufletul meu, pentru că se intitulează Războiul cel mare 1914‑1918. Calvarul prizonierilor români în Alsacia, Lorena şi nordul Franţei. Mircia Dumitrescu, cu acest spirit despre care vă vorbesc, ştie să fie şi istoric din când în când. Din această carte extraordinară, neaşteptată din partea domniei sale, am aflat că din ianuarie 1917 până în decembrie 1918 în Alsacia şi Lorena au murit 2344 de prizonieri români căzuţi în mâinile autorităţilor germane. Mânat de curiozitate şi de un dor specific pentru rădăcini, Mircia Dumitrescu s‑a dus acolo să‑şi caute bunicul. Întâmplarea fericită face că l‑a găsit. Mircia a găsit acolo, pe pământurile de azi ale Franţei, pe pământurile de dispută istorică între Franţa şi Germania, urmele acestor oameni stinşi pentru ţară în Războiul cel mare pentru dezrobirea neamului. I‑a găsit cu nume, câteodată fără nume; numele unora erau cunoscute într‑o oarecare măsură, dar maestrul le‑a scos la lumină printr‑un volum care e mai mult decât un omagiu, e un templu al memoriei, ilustrat cum numai domnia sa ştie să ilustreze, impresionat fiind, de astă dată, de aceşti oameni care zac departe de patria lor. Mircia Dumitrescu ştie şi ne spune în carte că prin sacrificiul lor ei, aceşti 2344 de români, au clădit o ţară nu acolo, în Alsacia şi Lorena, ci la Dunăre şi la Carpaţi, la Nistru şi la Tisa, cum prevedea Eminescu încă din secolul al XIX‑lea: o patrie de la întâlnirea Occidentului cu Orientul, o patrie unde apa Ozanei e „limpede ca cristalul”, unde glăsuiau „pădurile de argint”, unde „jale duce Mureşul şi duc tustrele Crişuri”, unde doina din când în când mai „unduieşte dorul” şi unde horele „se învârtesc în ritm nebunesc de Ciuleandră”.

Acest adevăr l‑am înţeles eu din cartea maestrului Mircia Dumitrescu. Acest volum face mai mult decât zece tratate de istorie scrise de savanţi erudiţi. De aceea, îmi face plăcere să‑i aduc, aici, omagiul meu, care se vrea să fie făcut într‑un limbaj artistic, dar e foarte palid în raport cu ceea ce domnia sa face prin picturi, prin desene, prin grafică, prin sculpturi mai recent. Îl felicit. Îi mulţumesc că din când în când mă mai cheamă să mediez disputele amicale pe care le are cu prietenul său, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române, pomenit aici, pentru că, din când în când, sigur că şi prieteniile au nevoie de mediere. Eu intervin ca arbitru, cum se făcea în Evul Mediu, mai atenuez din aceste conflicte care întotdeauna se sfârşesc cu o vorbă bună şi cu un pahar de vin „limpede ca cristalul”.

Îi doresc maestrului, în continuare, să ducă mai departe acest mesaj, să aibă puterea să creeze, să aibă şi puterea să mai ciocnească câte un pahar, aşa cum fac oamenii buni în vremuri bune. La mulţi ani!

 

Amploarea geniului său

 

Nicolae Breban: Vă mulţumim că aţi venit lângă noi, la Academia Română, să‑l salutăm şi să‑l îmbrăţişăm pe Mircia Dumitrescu, despre care, iată, s‑au spus lucruri atât de interesante, de originale. E şi un prilej de a ne revedea în această catastrofă mondială, numită pandemie, pe care noi, cei care încă mai trăim, trebuie să o abordăm, s‑o susţinem, să o acceptăm, să încercăm să ieşim din ea cât de cât drepţi, cât de cât aceiaşi… Cât de cât aceiaşi.

Au amintit de câteva ori, aici, prietenii mei Răzvan Theodorescu şi Ioan‑Aurel Pop, preşedintele nostru, de ideea de prietenie care înconjoară, străbate şi îl susţine nu numai pe Mircia Dumitrescu, ci şi întreaga sa operă, legându‑ne, încă o dată, de Nichita Stănescu. Într‑adevăr, tot Nichita, prietenul meu de o viaţă şi de destin, Nichita ne‑a unit şi ne uneşte şi astăzi, aici şi acolo, în ceea ce numesc eu „atelierul lui Nichita”. De fapt, nu era un atelier, erau două cămăruţe pe care omul care m‑a ajutat să public unul din cele mai greu de publicat romane ale mele, Bunavestire, tovarăşul Ion Burtică, i‑a dat lui Nichita acele două camere. Când am fost la Burtică în câteva rânduri, el m‑a şi întrebat: „Cum se simte Nichita?”. Nichita, căruia el a avut plăcerea să‑i ofere acest mic apartament. E un aspect de care Nichita nu s‑a îngrijit niciodată.

Când l‑am cunoscut pe Nichita, în 1958, era un mic funcţionar, redactor doi, de fapt, corector la Gazeta literară – organul teribil al partidului în cultura română. Când l‑am cunoscut, am făcut primele nopţi împreună, cu câteva sticle de vin ţărănesc, pe care‑l aduceam eu din Obor. Atunci eu eram fericitul posesor al unei camere. Ne‑am apropiat. Din când în când, bineînţeles că el locuia la mine; locuia şi în alte părţi. Îl interesa prea puţin dacă are sau nu un acoperiş deasupra capului, manifestând ceea ce foarte mulţi mari artişti au, ceea ce foarte puţini dintre noi, oamenii comuni, nu avem: o nepăsare faţă de necesităţile numite stringente.

Mai tânărul Mircia Dumitrescu stătea, de obicei, într‑un colţ al acelui mic living nichitian, unde noi eram aşezaţi în jurul unei mese la un pahar de vin. Culmea, Mircia avea un bloc în care desena. Cred că viaţa de artist a lui Mircia începe cu ideea de portret. Chiar şi în aceasta noi suntem foarte apropiaţi; şi eu, în arta mea, pun un accent foarte mare pe portret, pe ceea ce noi, în roman, numim tipologie, pe arta personajului, pe arta aceasta ciudată, fantastică, a încercării de a prinde figura cuiva, căutând să înţelegem nu numai acea persoană, să‑i înţelegem resorturile şi gândurile, ci să ne înţelegem şi pe noi înşine. Poate, poate, poate…, după un îndelung periplu prin existenţă, să înţelegem şi ideea de destin prin intermediul portretului.

Sigur, de la bun început l‑am întâlnit pe graficianul Mircia Dumitrescu. Multă vreme el s‑a ascuns în această postură de grafician. De aceea, cum spunea Răzvan Theodorescu adineauri, el a uimit multă lume, când a explodat acum vreo 10‑15‑20 de ani în atâtea forme ale creaţiei vizuale: în gravură – e formidabilă această artă, e uriaşă! – pe care a lansat‑o primul, printre alţii, marele Rembrandt. O artă care se face pe metal, pe marmură, pe lemn, pe piatră şi în care – şi până astăzi – Mircia este un maestru desăvârşit.

Apoi a existat această dublură a gravurii: grafica de carte, în care Mircia ne‑a uimit. Mi‑a făcut şi mie câteva coperte de carte; a făcut multe coperte şi ne‑a sprijinit astfel apariţiile editoriale. De altfel, când m‑am întors din ultimul meu exil de la Paris, în ’90, şi am preluat revista Contemporanul, fiind în faţa unui protest al celor vreo patruzeci de redactori care voiau să privatizeze revista, Mircia m‑a sprijinit, a venit la mine acasă şi – pe covorul persan ţesut de mama şi de bunica mea – am făcut primele machete ale revistei Contemporanul, căreia i‑am adăugat subtitlul Ideea europeană, pentru a echilibra partea de stânga, de la Iaşi. Contemporanul a fost înfiinţat de Sofia Nădejde şi de câţiva… foarte activi propagandişti de stânga. Atunci eu am pus, în mod ostentativ, ca subtitlu, denumirea revistei marelui filosof Rădulescu‑Motru, pentru a echilibra lucrurile şi pentru a arăta puţin profetic, măcar în publicistică, faptul că soarta noastră este spre valorile vestului, ale acelui Vest în care noi şi, mai ales, actorii şi autorii artei vizuale, au redescoperit lumea, vestul acela şi sudul Europei unde s‑a creat această uriaşă mişcare numită Renaştere, de care prietenul meu, prietenul nostru, Mircia, cu toată fiinţa sa, este foarte apropiat.

Deci, după gravură, grafică de carte şi grafică pur şi simplu, el a trecut la acuarelă. Încă o zonă care m‑a impresionat, deşi n‑am bănuit că voi fi impresionat, mie îmi plăcea, ca oricărui romancier, sculptura, şi m‑am apropiat de Renaştere prin maeştrii lui Michelangelo, prin Sanzio, Donatello şi, mai ales, prin Buonarroti. Mircia m‑a obligat, aproape, prin arta lui formidabilă, să descopăr acuarela. Şi apoi, spre uimirea noastră a tuturor, Mircia a pătruns în sculptură – sculptura în lemn. Sculptura în lemn Mircia o face inspirându‑se şi apropiindu‑se de arta expresionistă germană, care a apărut formidabil după Primul Război Mondial, şi creează în sculptura sa, mai ales, şi în pictura sa. Ultima faţă a acestui semi‑zeu care este Mircia Dumitrescu este pictura. Şi în pictura sa, şi în sculptura sa am descoperit ceea ce numesc eu „grotescul” – o dimensiune fundamentală a expresionismului, inclusiv a celui german. Grotescul, expresionismul le‑am cultivat şi eu în romanul meu de tinereţe: Animale bolnave, care are o latură puternic expresionistă.

Eu mă bucur că Mircia are un fel de reţinere, un soi de modestie, o spaimă de lume, spaimă de a se dezgoli; eu am acest termen a dezgoli, care mie mi se pare că arată forţa cuiva de a‑şi arăta sinele cu tot ceea ce conţine, uneori, nu total meritoriu sau spectaculos pentru persoana care‑l conţine. Deci, multă vreme Mircia Dumitrescu a rezistat insistenţelor noastre, ale prietenilor săi, de a se arăta public în toată forţa şi amploarea geniului său.

 

Stâlp al culturii naţionale

 

Dar iată că în ultimii 10‑15 ani Mircia a păşit în lume; şi‑a câştigat o altă tinereţe, o altă maturitate. Şi‑a amplificat, a desăvârşit şi şi‑a exacerbat personalitatea, dezvăluindu‑ne cum arată evoluţia unui mare artist.

Îi mulţumesc pentru prietenia pe care mi‑o acordă de atâtea decenii. Îi mulţumesc şi domnului director al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Ioan Cristescu, pentru inspiraţia de a‑i oferi un spaţiu atât de generos, profesionist, în clădirea în care lucrează amândoi. E frumos că un editor şi un dascăl al teatrului românesc, cum e domnul Cristescu, s‑a asociat şi s‑a lipit – cum mă lipesc şi eu – de fiinţa vie şi fermecătoare a lui Mircia Dumitrescu. Evident, nu pot să închei fără să o amintesc pe cea care i‑a dăruit un băiat, un fiu – Tibor – pe care am avut onoarea, împreună cu soţia mea, Cristina, să‑i fim naşi. E vorba de Anne, care, cum spunea Mircia, a preluat o parte din tradiţia de ţesătoare a Mamei sale, specialistă în design.

Mircia dragă, noi toţi, de vreun an şi trei luni, am descoperit din nou substantivul sănătate. Şi, interesant, nu ne mai facem decât rar tot felul de urări, ci spunem tot timpul, pur şi simplu, sănătate! De curând, i‑am spus cuiva care mă serveşte de ani de zile: – Îţi urez sănătate, restul te priveşte! Pe noi ne priveşte ce facem în rest. Mulţumim pentru faptul că Mircia are curajul, cum ne‑a promis, să ne dezvăluie alte feţe ale artei şi ale forţei creaţiei sale. Felicit Academia Română că a primit un asemenea spirit şi cultivă un asemene stâlp al culturii noastre naţionale. Sunt mândru şi foarte bucuros că sunt prietenul lui.

Sănătate, Mircia!

Răzvan Theodorescu: Ca să preiau unele cuvinte ale lui Nicolae Breban, Academia Română este încântată că a inaugurat Anul Mircia Dumitrescu. Vă anunţăm că în toamna acestui an Muzeul Naţional de Artă al României va organiza o mare expoziţie Mircia Dumitrescu, la care sunteţi invitaţi.

Mircia, La mulţi ani!

Anul Mircia Dumitrescu • 80

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest