Clubul Ideea Europeană

Nicolae Breban: Rolul spiritual al romanului românesc

Eveniment ■ În preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri
Palatul Patriarhiei ■ Ziua Unirii Principatelor

Sper că Europa în viitor va avea un alt punct de atenţie, de gravitaţie decât punctul economic şi financiar, sper că va fi o Europă a naţiunilor, cum o visa Friedrich Nietzsche: Das eine Europa – Europa Unită într-⁠o comunitate care să nu-⁠şi piardă particularitatea, istoria, credinţa şi neamul

Sunt extrem de onorat şi de emoţionat de această alăturare a două mari instituţii ale naţiunii şi statului român, instituţii organice amândouă, pentru că au un scop comun – unitatea şi legitimitatea acestui neam – Biserica Ortodoxă Română şi Academia Română. Se unesc, aici, două principii fundamentale, cel de credinţă şi cel de vocaţie. Credinţa creştină, credinţa pe care o slujeşte de secole această mare Biserică Naţională, stâlp al neamului nostru, Biserica Ortodoxă Română, eu o văd, în primul rand, ca o credinţă, ca o certitudine a mântuirii individuale, a originii divine a lui Iisus şi a învăţăturilor creştine şi a cutumelor, a tradiţiilor Sfinţilor Părinţi, dar o văd şi ca o credinţă a acestui neam.

Am fost prea umiliţi, prea loviţi, prea nebăgaţi în seamă, noi cei care visam odată să fim împreună de o parte şi de alta a Carpaţilor, la nord de Dunăre, noi care printr-⁠un miracol am păstrat acest idiom latin, după latina vulgata, noi ce eram uniţi doar de felul în care vorbeam. Vă daţi seama de câtă luptă a fost nevoie ca să devenim lucizi şi mândri în cele câteva secole în care ne-⁠am rupt de grafia şi de limba slavonă, de grecii care ne-⁠au stăpânit câteva secole aici în sudul României, sau de austro-⁠ungarii noştri din Ardeal, sau de turcii, de tătarii şi de ruşii care năvăleau peste satele, peste bisericile şi peste copiii moldovenilor.

Vocaţia noastră la Academie este şi ea un fel de credinţă. Vocaţia cred că este forma cea mai înaltă a unui destin, capacitatea unui individ de a se dedica total, plenar şi uneori într-⁠un dispreţ desăvârşit faţă de toate atracţiile şi necesităţile fireşti umane, pentru a îndeplini un scop care serveşte colectivităţii, neamului.

Voi vorbi pe scurt despre rolul spiritual al romanului românesc – pentru că eu servesc de şaizeci de ani această specie literară – şi în ideea Unirii Principatelor, care a fost prima piatră de temelie a ceea ce urma să fie frumosul, mândrul şi încă o dată luptătorul stat român, încă odată prins şi astăzi după atâtea talazuri ale istoriei şi ale politicii europene, prins încă odată într-⁠o aparentă, cred eu, incertitudine a identităţii sale.

Romanul este şi el o instituţie europeană uriaşă, fondată pe la 1830-⁠1840 de un francez, Honoré de Balzac şi de un rus, Contele Tolstoi. Ei doi, aceşti titani ai romanului, au scos această specie literară dintr-⁠o zonă secundă şi au instalat-⁠o pe un altar foarte înalt până astăzi, ceea ce numim alt roman, ceea ce înţeleg eu, mai ales prin roman, capacitatea de construcţie, de asamblare a unor elemente heteroclite şi crearea, mai ales, de tipologie, crearea unor personaje emblematice, puternice, care prin ele însele îşi certifică existenţa.

Noi, românii, târziu am ajuns totuşi să ctitorim un roman. După Primul Război, fiul învăţătorului din satul Maieru, de lângă Năsăud, Liviu Rebreanu, a reuşit după o tinereţe aventuroasă să încropească, să sudeze, să creeze prima construcţie epică ce stă până astăzi în picioare, Ion. Acest roman a fost unul dintre stâlpii literaturii viitoare române, care a avut între cele două războaie o înflorire formidabilă şi o galerie enor­mă de personalităţi. Dar în literatura lui Rebreanu se găsesc cel puţin două elemente, să le zicem aşa, spirituale. Este acea scenă formidabilă pe care unii îşi permit să o ironizeze, momentul în care Ion sărută pământul. Şi noi, ardelenii, în acest gest vedem şi o altă semnificaţie, nu numai iubirea, nevoia, dorul de pământ al lui Coşbuc şi Rebreanu şi a altora, dar vedem şi sărutul pământului românesc, care pentru acest Ion era, ca şi pentru noi toţi, un vis, un ideal. Vedeţi, un cuvânt care astăzi nu se mai foloseşte, un cuvânt extrem de important în viaţa unui individ şi a unei naţiuni.

A doua formă de spiritualitate la Rebreanu este, bineînţeles, în Pădurea spânzuraţilor, în drama lui Apostol Bologa, care a ilustrat într-⁠un fel drama fratelui său Emil, cel care a fugit din Imperiu. A vrut să fugă din Imperiu ca să ajungă la fraţii săi români şi a fost spânzurat. Noi şi astăzi fugim mereu din imperii. Este o fugă continuă, imperiile nu ne slăbesc, ba din dreapta, ba din stânga, nu ne găsim nici astăzi stabilitatea pe care o visau întemeietorii noştri.

În Moldova, stâlpul romanului a fost bădiţa Mihail Sadoveanu, un om de o imensă prolificitate epică care probabil este cel mai mare scriitor – Eminescu este alături de el – cel mai mare prozator român, pentru că a reuşit în toată opera sa să îmbine formele orizontale, de descriere a societăţii, a tipologiei, dar şi cele verticale, ale istoriei. La Sadoveanu vedem mai ales elementul istoric, cu Ştefăniţă Vodă, şi toată istoria luptelor şi a psihologiei răzeşilor, pe care s-⁠au sprijinit Ştefan şi ceilalţi domnitori, şi capacitatea de pictură, cum se spunea altădată în şcoli, de pictură a acestui relief naţional şi istoric, formidabil de armonios şi teribil de bogat. Bogăţia pământului nostru românesc este astăzi ca o fantomă, pentru că foarte multe corporaţii şi foarte multe interese din altă parte vin la noi, atrase şi incitate tocmai de această bogăţie a subsolului şi a solului. Bădiţa Mihai Sadoveanu a descris, a cântat, ca şi marele nostru Eminescu, pe care nu-⁠l pomenesc aici. Sigur, e şi el atacat, cum este atacată Academia, cum este atacată Biserica noastră şi Eminescu a fost atacat. Or, ce înseamnă, de fapt, o valoare istorică, când este acerb atacată? Nu este şi asta un semn al valorii? Atacul continuu asupra aceluiaşi punct înseamnă că acel punct este un moment de rezistenţă, care unora li se pare absurd, altora li se pare depăşit.

Noi, bătrânii, suntem, acum, cu toţii, mai mult sau mai puţin veterani ai unei idei: noi credem în necesitatea unei naţiuni. Şi eu cred, sper şi o spun în textele mele ultime, sper că Europa, în viitor, va avea un alt punct de atenţie, de gravitaţie decât punctul economic şi financiar, sper că va fi o Europă a naţiunilor, cum o visa Friedrich Nietzsche: Das eine Europa – Europa Unită într-⁠o comunitate care să nu-⁠şi piardă particularitatea, istoria, credinţa şi neamul.

■ Conferinţă ţinută în cadrul Sesiunii de
comunicări ştiinţifice organizată de
Patriarhia Română şi Academia Română
cu prilejul Zilei Unirii Principatelor

Total 7 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button