Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Datorez totul României…” (II)

„Datorez totul României…” (II)

„Unul dintre visurile mele…”

 

În 2014 aţi participat la concursul Enescu, pe care l‑aţi câştigat. Sunteţi singurul spaniol care a câştigat acest renumit concurs până acum. Cum aţi decis să participaţi şi cum aţi trăit această experienţă?

Totul a început în ianuarie 2002, când marele pianist român Radu Lupu a venit să cânte un recital la Carnegie Hall din New York. Am locuit şi am studiat la New York între 1999 şi 2014, adică între 17 şi 32 de ani, iar în 2002 aveam 20 de ani. Nu am lipsit la niciun recital de pian la Carnegie Hall. Pe vremea aceea, eram în al treilea an de facultate la Manhattan School of Music, la cursul pianistei ruse Nina Svetlanova, care studiase la Moscova cu acelaşi profesor ca Radu Lupu: Heinrich Neuhaus. Pentru prima dată aveam ocazia să îl ascult pe Lupu în direct şi aşteptarea mea era aproape electrizantă. În plus, tocmai murise bunicul meu din partea mamei, iar în New York abia trecusem prin haosul din 11 septembrie, deci eram foarte susceptibil la orice impresie umană sau artistică.

În acea zi am fost absolut fascinat, emoţionat, nu numai de arta lui Lupu, de magia sunetului său, de expresivitatea şi impetuozitatea interpretării sale, dar şi de felul în care a cântat una dintre piesele concertului: enigmatica şi necunoscuta Sonată nr. 1 pentru pian de George Enescu. Eu, la acea vreme, aveam foarte puţine referinţe despre Enescu. Am cântat unele dintre operele sale, puţin reprezentantive, de cameră, cum ar fi Legenda pentru trompetă şi pian sau Cantabile et Presto pentru flaut şi pian. Dar nimic special nu mi‑a atras atenţia în aceste lucrări sau cel puţin nu m‑a făcut să mă gândesc că era posibil ca acelaşi compozitor să fi compus opere de factura, originalitatea şi scriitura pianistică a Sonatei pe care tocmai o ascultase.

Înnebunit, a doua zi m‑am dus la biblioteca de la Manhattan School of Music şi am luat acasă o grămadă de partituri: cele două Sonate pentru pian, Pièces Impromptues pentru pian, Suite Op. 10 pentru pian, Octetul pentru coarde, opera Oedip, cele două Cvartete pentru coarde, cele două Cvartete pentru coarde şi pian, cele trei Sonate pentru vioară şi pian, cele două Sonate pentru pian

Şi astfel, în 2002, am început un parcurs de studiu şi explorare a operei sale, care a culminat cu Primul premiu, obţinut doisprezece ani mai târziu, în Concursul internaţional de pian „George Enescu” din Bucureşti. După premiere, cursul natural al lucrurilor m‑a dus la înregistrarea operei complete pentru pian a compozitorului. Înregistrarea a fost făcută în foarte puţine sesiuni, la Palau de la Música din Valencia şi la James şi Nancy Gaertner Performing Arts Center din Texas, în SUA. Învăţarea unei muzici atât de dense şi dificile a fost un proces asiduu, dat fiind că am consultat toate manuscrisele, puse la dispoziţie cu multă amabilitate de Muzeul George Enescu din Bucureşti, pentru această ocazie.

Am decis să particip la concurs în principal datorită fascinaţiei mele pentru Enescu, Celibidache, Lipatti, Haskil, Lupu şi pentru literatura română (mai ales pentru Eminescu, Cioran şi Eliade, la acea vreme). Mi se părea un loc străvechi, magic şi plin de tradiţii muzicale profunde.

De asemenea, a fost unul dintre visurile mele să cânt la Ateneul Român. În experienţa concursului există şi o poveste foarte curioasă. Petrecusem ani în şir studiind înregistrările marii pianiste românce Maria Fotino (1913‑1996), a cărei înregistrare de la Pearl Records o găsisem într‑un magazin de antichităţi din New York. Am fost fascinat de felul său magic de a cânta, în special – dar nu numai – muzica pentru pian a lui Enescu. Fotino provenea dintr‑o familie de muzicieni. Se simţea în felul său de a cânta la pian. Tatăl său a fost profesor de trombon la Conservatorul din Bucureşti, iar mama sa dădea lecţii de pian. Cei doi fraţi ai săi, Vasile şi Ion, au fost doi mari muzicieni, violonist şi violoncelist, iar sora ei Ekaterina, studenta legendarului Alfred Cortot, a fost o recunoscută profesoară de pian.

Maria Fotino a studiat cu trei mari maeştri ai instrumentului: Florica Musicescu (profesoara lui Dinu Lipatti), Edwin Fischer şi, curios, cu pianistul spaniol Santiago De Riera. Santiago de Riera a fost profesor de pian la Conservatorul din Paris, dar ceea ce nu mulţi ştiu este că a vorbit limba română aproape ca un nativ, predând timp de aproape două decenii, înainte de Primul Război Mondial, la Conservatorul din Bucureşti. Până în prezent, Santiago De Riera a fost singurul muzician spaniol care a predat la Conservatorul din Bucureşti. Mai mult, Riera a fost studentul marelui George Matthias (1826‑1910), unul dintre puţinii discipoli adevăraţi ai lui Chopin.

Ei bine, pentru pregătirea concursului, m‑am cufundat în înregistrările operelor lui Enescu pe care le făcuse Maria Fotino. În interiorul albumului, am găsit numele persoanei care l‑a produs, un anume Mircea Fotino, care, am presupus eu, era probabil o rudă. După multe cercetări, am reuşit să aflu că Mircea Fotino era nepotul Mariei şi că era de zeci de ani profesor de biologie moleculară la Universitatea din Colorado. Am decis să‑i scriu un mesaj, aproape ca un mesaj într‑o sticlă, spunându‑i despre marea mea admiraţie pentru mătuşa lui. În mesaj am lăsat numărul meu de telefon, iar domnul Fotino m‑a sunat imediat, bucurându‑se de interesul meu. El a fost cel care m‑a pus atunci în contact cu una dintre puţinele studente rămase în viaţă ale Mariei Fotino, Oana Rădulescu‑Velcovici. Foarte curând, Oana Rădulescu şi soţul ei, Corneliu Rădulescu (un alt mare pianist, al cărui tată fusese arhitectul unei bune părţi din Bucureşti, precum şi al casei Lipatti de la Fundăţeanca), au devenit unii dintre cei mai buni prieteni ai mei, ceea ce, fără îndoială, a contribuit să mă simt în largul meu la concurs şi în oraş.

De asemenea, o altă anecdotă curioasă este că, în timpul şederii mele la Bucureşti, am închiriat, fără să ştiu, un apartament de pe strada George Enescu, într‑un apartament în care Enescu locuise câţiva ani buni în Bucureşti. Nu am ştiut asta până nu am ajuns la apartament, spre marea mea surprindere.

 

Legăturile cu Enescu

 

Spuneaţi că aţi înregistrat opera completă pentru pian a lui George Enescu ca o consecinţă firească a Premiului Enescu şi a îndelungatului studiul asiduu al întregii sale operei. Ce vă leagă atât de profund de Enescu şi de muzica sa?

Legăturile mele cu Enescu şi opera sa sunt multe, complexe şi de natură foarte diferită.

În primul rând, sunt un fervent admirator şi ambasador perseverent al muzicii sale. Îmi place muzica lui Enescu în multe dintre aspectele sale – aspecte care reprezintă tradiţii prezente des în repertoriul meu şi cu care păstrez puternice afinităţi temperamentale: în aspectul impresionist, în cel folcloric, în originalitatea formelor sale şi în modul său idiomatic şi virtuos de tratare a instrumentului. În plus, atât prima întâlnire cu muzica sa, cât şi momentul Premiului au fost repere în biografia mea personală apărute în circumstanţe foarte dificile în care sensibilitatea mea era uşor impresionabilă. În acest sens, îl simt pe Enescu ca pe un fel de leitmotiv al existenţei mele. Chiar şi în perioada concursului, după cum spuneam, fără să ştiu nimic de la început şi fără să planific, am ajuns să stau într‑un apartament din Bucureşti unde a locuit el ani de zile – o fericită coincidenţă.

Şi nu în ultimul rând, sunt foarte mândru că sunt singurul spaniol câştigător al Premiului Enescu, în lista căruia se regăsesc unii dintre idolii mei, cum ar fi Elisabeth Leonskaja, sau Radu Lupu însuşi, pe care l‑am auzit în acea magică lună ianuarie a anului 2002.

Fără îndoială, muzica lui Enescu nu este suficient de bine cunoscută şi, atunci când este cunoscută, se percepe într‑o viziune distorsionată a operei şi a stilului său compoziţional. Este cunoscut uneori drept tipicul compozitor de Morceaux de Déchiffrage de la Conservatorul din Paris sau drept compozitor de Morceaux de Concours al instituţiei menţionate, citându‑se piese precum Legenda pentru trompetă, Konzerstück pentru viola sau Cantabile et Presto pentru flaut, toate lucrări pe care Enescu le‑a scris, fără îndoială, din nevoi financiare şi care nu au nicio legătură cu producţia sa. A‑l cunoaşte pe Enescu prin aceste piese ar fi ca şi cum l‑ai cunoaşte pe Schubert din caietul său de exerciţii de contrapunct. Un adevărat delir.

De fapt, Enescu ocupă o poziţie similară cu marii creatori ai secolului XX, precum Stravinsky, Bartók, Debussy, Ravel sau Szymanowski. A fost un geniu cu o creativitate extrem de fertilă, ce a reunit cele mai bune virtuţi ale tradiţiilor franceze şi germane, ale folclorului românesc şi ale modernismului timpului său, în special de genul celui reprezentat în muzica lui Stravinsky. A fost un proces lung, cum ar fi, de exemplu, intrarea într‑o lume nouă, cu învăţarea limbii oamenilor care o populează, a obiceiurilor, a idiosincraziilor, a ritmurilor, a accentelor, a preferinţelor, a dorinţelor acestora … Enescu este un univers absolut complet.

Mai întâi am citit multe despre el, biografii în diferite limbi, toate scrisorile sale, cărţi de analiză a lucrărilor sale, articole, teze de doctorat etc. Apoi am vizitat multe dintre locurile emblematice ale vieţii sale şi am luat legătura cu muzicieni care cunosc foarte bine opera lui.

Apoi am început să interpretez operele sale în public, în Franţa, în Spania, în Statele Unite, în România … În acelaşi timp, îi studiam manuscrisele, unul câte unul, şi ascultam toată moştenirea fonografică pe care a lăsat‑o ca dirijor, violonist şi pianist, pe lângă înregistrări ale diferiţilor muzicieni cântând opera sa. Apoi, înarmându‑mă cu mult curaj şi concentrare, am început să înregistrez.

 

O nouă şcoală de muzică

 

Participaţi ca solist la multe concerte în România. Aveţi şi alte proiecte legate de cultura muzicală românească? Aţi inclus în repertoriul dumneavoastră opera altor muzicieni români?

Unul dintre visurile mele este, fără îndoială, să înregistrez muzica pentru pian compusă de Jora, Lipatti, Constantinescu şi Silvestri. Cred că aceşti patru compozitori sunt mari maeştri, fundamentali în secolul XX. Adesea îi includ pe aceşti autori în concertele mele.

Recent aţi pus bazele unui nou proiect educaţional pentru formare muzicală la Madrid care va debuta în septembrie 2020: sunteţi director artistic la Musical Arts Madrid. De ce consideraţi acest lucru necesar în contextul actual şi ce oferă noua instituţie creată? Aţi inclus muzicieni români în acest proiect?

Proiectul noii şcoli de muzică, creată în perioada de izolare impusă de pandemie, se bazează pe o viziune inovatoare asupra educaţiei muzicale în care profesorii sunt muzicieni activi în orchestre precum Royal Concertgebouw din Amsterdam, Orchestra Filarmonică din Rotterdam, Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra de la Radio France, Staatskapelle Berlin etc. şi sunt, de asemenea, câştigători de premii importante, având numeroase înregistrări la case de discuri precum Deutsche Grammophone sau Naxos. Aceştia îşi vor împărtăşi experienţa cu studenţii, desfăşurând, împreună cu ei, o intensă activitate concertistică.

Obiectivul şcolii este de a crea ateliere, seminarii, propuneri variate de masterclass şi include mai multe itinerarii educaţionale. Curriculum‑ul de studii universitare reglementate, de obicei încorsetat şi rigid, va fi îmbogăţit de libertatea oferită de activităţile nereglementate, care nu necesită omologări şi diverse proceduri birocratice care, de multe ori, penalizează calitatea pedagogică, ceea ce ne va permite să avem ca profesori mari profesionişti recunoscuţi la nivel internaţional.

Interpretarea, compoziţia şi improvizaţia vor face parte din programa studenţilor instruiţi la Musical Arts din Madrid cu scopul de a dilua acele limite educaţionale pentru a face muzică dintr‑o perspectivă care să ofere o pregătire mai amplă care să promoveze abilităţile şi tehnicile artistice ale studenţilor. În programul de Înaltă Specializare, alte instrumente precum promovarea şi marketingul, relaţiile cu managerii şi programatorii sau idearea, dezvoltarea şi implementarea proiectelor creative pe piaţa muncii vor ajuta viitorul muzician să aibă o concepţie globală şi un control mai mare asupra carierei sale artistice.

Metodologia pe care se bazează este eminamente practică, deoarece vor fi dezvoltate abilităţi interpretative specifice, vor fi predate masterclass‑uri de către artişti consacraţi şi va exista o implicare extraordinară în muzica de cameră, care este activitatea principală pe care şi‑o propune acest parcurs educaţional. Cu colaborarea profesorilor, care vor lucra în echipă cu studenţii, vor fi promovate abilităţile necesare pentru a deveni muzicieni compleţi, având înaltele competenţe necesare în context profesional.

În acest sens, Musical Arts Madrid va avea un compozitor rezident anual care va fi ales de către Comitetul artistic. Centrul îşi va începe activitatea cu Hermes Luaces (Madrid, 1975), ale cărui opere au fost premiate şi interpretate în Europa, Asia şi America de numeroase orchestre şi grupuri, care va compune diverse piese ce vor fi interpretate de studenţi şi profesori în noi ansambluri ce se vor forma. Unul dintre concertele de muzică de cameră ce se vor organiza de‑a lungul anului va fi dedicat muzicii acestui compozitor rezident.

Programul de educaţie reglementată din cadrul Musical Arts oferă studenţilor un program educaţional pentru studenţi cu studii superioare. Este reglementat în cadrul educaţional european şi presupune 60 de credite (ECTS‑ Sistemul european de acumulare şi transfer al creditelor de studii) pe an universitar şi 240 de credite în total pentru toate itinerariile instrumentale. În acest proiect au fost cooptaţi trei mari muzicieni români: violoniştii Liviu Prunaru, Alexandru Tomescu şi Ioana Cristina Goicea.

 

Un moment foarte bun

 

Am trecut în acest an printr‑o perioadă foarte dificilă, cauzată de pandemie, chiar mai mult pentru muzicieni, care au fost ţinuţi departe de scenă. Cum aţi trăit acest moment şi care sunt următoarele proiecte?

A fost un moment de reflecţie. Următoarele mele proiecte sunt premiera Concertului meu pentru pian şi orchestră, înregistrarea Concertului pentru pian al lui Dvořák, a Concertelor pentru pian ale lui Bartók şi a Concertelor pentru pian de Liszt, precum şi scrierea unei cărţi despre tehnica pianului.

Pe termen lung, care sunt visurile dumneavoastră ca muzician?

După câţiva ani dificili, trăiesc acum un moment foarte bun, în care cred că mi‑am găsit propria voce artistică şi în care mă bucur de o bună siguranţă tehnică, rezultatul multor ani de muncă, ceea ce îmi permite să primesc şi să înfrunt cu bucurie multiplele oportunităţi ce mi se oferă în ultima perioadă. Cred că mi‑am conturat deja preferinţele în privinţa repertoriului, şi, mai mult decât atât, ştiu că vreau să cânt tot mai mult repertoriu spaniol.

Desigur, căutarea mea va continua, încercând mereu să îmbunătăţesc şi să ating niveluri din ce în ce mai înalte de excelenţă şi fiind suficient de critic cu mine însumi pentru a putea avansa, dar fără a pierde pasiunea şi bucuria de a cânta. Îmi doresc foarte mult să împărtăşesc viziunea mea personală despre muzică şi pian cu diferite tipuri de public.

În general, pe termen lung aş dori ca viaţa mea muzicală să fie împărţită între a improviza, a compune, a concerta, a dirija, a scrie şi a înregistra.

Traducere din limba spaniolă de Maria Floarea Pop

■ Pianist, compozitor, profesor

Josu de Solaun

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest