Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Academia Română, după Armata Română şi Biserică”

„Academia Română, după Armata Română şi Biserică”

Nevoia de identitate
 

Contemporanul. Ideea Europeană: Domnule Dan Dungaciu, în cercetările pe care le face Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu al Academiei Române, în colaborare cu Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, aţi măsurat pentru prima dată nivelul de încredere de care se bucură, la ora actuală, Academia Română. Ce concluzii se pot trage în urma acestor măsurători?

Dan Dungaciu: Într‑adevăr, din 2018, într‑o cercetare dedicată percepţiei asupra Centenarului românilor, am introdus pentru prima dată şi Academia Română în lista instituţiilor referitor la care le ceream respondenţilor să‑şi exprime opinia. Spre surpriza noastră, şi a multora de altfel, în cercetările Centrului de cercetări sociologice LARICS (CCSL), Academia Română se află de atunci încoace, sistematic, pe locul al treilea în încrederea românilor, după Armata Română şi Biserică. În ultima cercetare realizată de noi, mă refer aici la Barometrul vieţii religioase din 2021, prezentat în decembrie anul trecut, Academia Română are un grad de încredere de 60%, după Armată (67%) şi Biserică (62%). Prin urmare, e deja un trend solid, care ne spune multe despre structura societăţii româneşti…

Cum aşezaţi în pagina realităţii rezultatele acestui sondaj, să recunoaştem, impresionante?

Faptul că primele trei locuri la nivel de încredere sunt ocupate de Biserică, Armată şi Academia Română ne vorbeşte despre o nevoie profundă, acută, de stabilitate, de identitate, de repere ferme într‑o lume în continuă schimbare şi în relaţie cu care nu îţi poţi găsi ancore în instituţiile, generic spus, „moderne”, „politice”. Sigur, faptul că încă românii îşi caută ancorele în aceste instituţii poate fi un semnal de alarmă pentru unii, dar nu e vina acestor instituţii: e vina instituţiilor care astăzi nu performează, cel puţin la nivel de percepţie publică, nu livrează încredere, nu sunt capabile să transmită mesajul pe care foarte mulţi români îl aşteaptă. Nu e vorba despre un mesaj strict politic, e vorba despre un mesaj „existenţial”, de securitate, în sensul cel mai larg…

Academia Română e o instituţie de un înalt prestigiu, despre care românii nu ştiu foarte bine cum funcţionează, poate că nici nu‑i interesează, tehnic vorbind. E limpede însă că Academia Română e un reper, un tezaur axiologic, asociat cu lucruri pe care, din păcate, cetăţeanul nu le găseşte nicăieri altundeva în spaţiul public: istorie, tradiţie, valori consacrate, deci verificate în timp, repere morale… Despre aceasta e vorba. La fel trebuie să gândim şi despre Armată sau Biserică.

Discutăm prea puţin despre această realitate sociologică, crezând că dacă nu vorbim despre ea… dispare. E fals. Unii critică ierarhia din sondaje, spunând că într‑o ţară modernă nu e normal ca Armata şi Biserica să fie atât de importante. Poate că aşa e, dar întrebarea fundamentală nu este de ce aceste instituţii au un nivel atât de mare de încredere, ci de ce alte instituţii nu‑l au? Acesta ar trebui să fie subiectul de discuţie. Discuţiile despre societatea românescă, despre rezilienţă, trebuie să atingă acest palier. Rezilienţa nu înseamnă doar o chestie birocratică şi tehnică. A dori să prezervi ceea ce ai – adică rezilienţă! – înseamnă că merită acest lucru şi că ai o relaţie emoţională. Rezilienţa e şi o chestiune de suflet. Vedeţi ce întâmplă la ucraineni… Ei probează acum, pe viu, dramatic, că „rezilienţa” unei societăţi nu se poate apăra dacă nu este şi un angajament moral major faţă de ea, care să ajungă până la sacrificiul suprem…

Domnule director Dan Dungaciu, apropo de evoluţiile recente. Dvs. coordonaţi Laboratorul de analiză a războiului informaţional şi comunicare strategică (LARICS), deschis în cadrul ISPRI şi lansat, în 2017, în Aula Academiei Române. În această calitate, ce credeţi că se întâmplă în societatea românească apropo de zvonuri, ştiri false, care ne marchează şi influenţează unele vieţi, mai ales în ultima vreme.

Ne confruntăm cu adevărate provocări din acest punct de vedere; se cuvine însă să facem nişte precizări. Una dintre ideile care se află de multe ori în fundalul analizelor dedicate propagandei sau războiului informaţional este prezumţia de omnipotenţă a acestora. Totul e propagandă, dezinformarea poate face totul! Acest mod de gândire este complet greşit, pentru că ne afectează dramatic şi soluţiile pe care le‑am putea găsi. Concret. Sociologii lucrează cu ceea ce se numeşte „teorema lui Thomas”. Aceasta spune că „un fapt fals, perceput ca real, devine real prin consecinţe”. Aplicarea cea mai cunoscută a acestei teoreme este atacul împotriva unei bănci sau a unui sistem financiar‑bancar. O suită de zvonuri legate de o bancă aflată în faliment, deşi nu este, odată crezut de public (perceput ca real), duce la acţiunea depunătorilor de a‑şi retrage bani, concomitent şi intempestiv, din bănci. Ca rezultat, banca falimentează (faptul fals devine real prin consecinţe). Acest exemplu, precum şi multe altele, alimentează ideea că propaganda şi zvonurile false pot influenţa irepresibil şi decisiv viaţa socială pe toate palierele acesteia. În realitate, nu e chiar aşa. Iar eroarea care stă la baza acestui mod de gândire se poate vedea şi în exemplul anterior: pentru ca zvonul iniţial (banca este în faliment sau incapacitate de plată) să fie perceput ca real, trebuie să fi existat deja, în rândurile membrilor unei societăţi, neîncredere şi sentimentul precarităţii sistemului financiar‑bancar şi, deci, al băncii respective. Într‑un stat în care încrederea în acest sistem este profundă şi justificată, o asemenea campanie de zvonuri are şanse extrem de mici să ducă la rezulte de genul celor descrise mai sus. Este, altminteri spus, nevoie de o criză anterioară, la nivelul încrederii sociale, care să genereze consecinţele sugerate adineaori. Înainte de criza propriu‑zisă – falimentul băncii – trebuie să existe o altă criză, mai puţin vizibilă, dar esenţială: criza de încredere în instituţiile acelei societăţi.

Mai concret, una este să lansezi un asemenea zvon despre prăbuşirea unei bănci în societăţi ca, de pildă, Republica Moldova sau România anilor ’90, alta e să lansezi asemenea campanie în… Elveţia. Evident că în Elveţia şansele de reuşită a unei campanii de dezinformare sunt aproape de zero pentru un motiv simplu: oamenii au încredere în sistemul lor financiar bancar, incomparabil mai mare decât în alte părţi. Deci, este vorba, mai tot timpul, de încredere.

Ceea ce trebuie să cercetăm, inclusiv în România, este gradul de încredere socială în instituţiile unui stat sau a unei entităţi mai ample (UE, NATO etc.). Când acesta, gradul de încredere adică, este solid, şansele de reuşită a acţiunilor de destabilizare din partea unui inamic extern printr‑o acţiune de manipulare sau atac mediatic sunt reduse. Când societatea respectivă se află deja în criză, când rănile sunt deschise, când nivelul de încredere în instituţii şi politicieni (în „Sistem”) se prăbuşeşte, atunci intervenţia externă are şanse indiscutabile să modifice profilul unei societăţi. În afara acestei crize iniţiale, intervenţia externă va atinge doar un procent irelevant şi nereprezentativ din populaţie (statele moderne sunt destul de mari ca să găseşti în ele o sută de susţinători pentru orice!), dar nu poate distruge sau modifica profilul social.

Primul nivel ţine de analiza sociologică, al doilea de analiza operaţiunilor de manipulare şi dezinformare.

 

Harta încrederii în instituţiile statului

 

E limpede că unii români nu mai au încredere în instituţiile statului.

Nouă ne lipseşte atenţia la prima parte a chestiuni, adică a hărţii încrederii în instituţiile româneşti, în stat. De ce românii sunt într‑o stare de nervozitate acută şi reacţionează la orice senzori? De ce nu pot fi liniştiţi de stat? Simplu. E vorba despre o criză de încredere în instituţii mult mai profundă, care nu e de ieri, nici de azi. De aici nevoia unei dezbateri naţionale ample: Cum am gestionat aceste aspect până acum în crizele succesive? Prin ce mesaje?

Să nu uităm că românii au intrat în această criză a războiului de la graniţă după alte două crize, criza pandemică şi criza energetică… Cum le‑a gestionat statul pe cele anterioare? Şi dacă nu le‑a gestionat bine, ce garanţii au românii că autorităţile o vor face bine acum, în cea de‑a treia criză?

Este exclusiv cazul României?

Nici vorbă! Doar că dimensiunea neîncrederii aici e mai mare. În Europa, chiar America, lucrurile stau relativ la fel. Un singur exemplu. A acredita ideea că Rusia a modificat înainte de război totul prin manipulare şi că UE se va destrăma din pricina asta înseamnă a face o greşeală majoră. Sigur că Rusia încearcă aşa ceva – dezinformarea e în firea ei! –, dar, dacă va reuşi, nu va fi doar pentru că încearcă, ci şi pentru că bate la uşi deschise. În acest caz propaganda rusească are, cum spun sociologii, efecte de întărire. Un singur exemplu: toată lumea în Europa ştie că Frontul Naţional a fost finanţat de Moscova. Au aflat între timp şi francezii, cu certitudine. Văd că acum e finanţat de bănci ungare… Un lucru trebuie înţeles: electoratul francez nu a votat‑o pe Le Pen, pentru că a fost finanţată de ruşi, ci ruşii au finanţat‑o şi invitat‑o la Kremlin pentru că era votată de francezi… Ceea ce e cu totul altceva.

Sarcina principală a liderilor români nu este doar lupta cu propaganda rusă, fundamentală şi ea, desigur, ci şi sporirea încrederii cetăţenilor în stat şi în proiectul de modernizare şi europenizare a acestui stat. De aici trebuie să plece totul. Nu poţi pune căruţa (lupta cu propaganda) înaintea boilor (lupta cu lipsa de încredere).

În acest context, care trebuie să fie, după părerea Dvs., menirea şi opţiunea Academiei Române? Repet, din perspectiva cercetărilor pe care le faceţi. Se discută, de pildă, că Academia Română ar salutar să fie mai implicată în societate, alţii spun că se cuvine să fie exclusiv o instituţie de consacrare…

Evident că vorbesc exclusiv din această perspectivă, a cercetărilor şi analizelor noastre… În numele Academiei Române poate vorbi doar ea, nu altcineva. Problema majoră este că, indiferent ce ar dori Academia Română, percepţia publică nu este că Academia Română e doar o instituţie de consacrare. Prin urmare, nu poate fi doar for de consacrare nici dacă ar vrea… Percepţia celorlalţi este de altă natură. Aşteaptă reacţii de la Academia Română, analize, evaluări, implicare, poziţii… Asta e realitatea. Prin urmare, fie că ne place sau nu, modul în care ceilalţi – actori din societatea civilă, guvern etc. – se uită la Academia Română îi va modela profilul şi „menirea”, ca să zic aşa.

În al doilea rând, părinţii fondatori ai Academiei Române n‑au gândit‑o, încă de la început, doar ca un for de consacrare… În proiectul de statut din 1866, la înfiinţare, membrii urmau să reprezinte toate regiunile româneşti, chiar dacă nu erau parte a României la acea vreme… Aşa cum „Unirea cea Mică” – acest eveniment istoric fundamental – a pus bazele proiectului naţional major din 1918, la înfiinţare, Academia Română s‑a constituit ca parte a aceluiaşi proiect. Academia Română a fost de la început o instituţie a proiectului, nu a unui proiect politic partizan, partinic, ci a unui proiect supra‑politic, naţional şi modernizator, în acelaşi timp. Aceasta este explicaţia că membrii fondatori urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii: şapte membri din Vechiul Regat, trei din Transilvania, trei din Basarabia, doi din Bucovina, doi din Banat, doi din Macedonia.

 

Capacitatea de a identifica „prietenii” şi „adversarii”

 

Domnule profesor Dan Dungaciu, nu pot să nu vă întreb şi despre evoluţiile dramatice din imediata noastră vecinătate. E un război de neimaginat al Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei… Cum să înţelegem, cum să citim prezentul şi, mai ales, ce poate urma?

James Baker, secretarul de stat american care a gestionat contextul prăbuşirii URSS şi a reunificării germane din 3 octombrie 1990, inclusiv a extinderii NATO şi UE pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane, nota, în memoriile sale – apropo de succesul diplomatic uriaş al Vestului: „În fiecare mare victorie se află depuse seminţele problemelor ulterioare”. După mai bine de 30 de ani de la implozia URSS şi victoria Occidentului în Războiul Rece, acele probleme ţâşnesc acum, sub ochii noştri, la suprafaţă. Negocierea începută la finele anului 2021 dintre Statele Unite şi Rusia a fost generată de o realitate obiectivă, şi a fost de salutat, căci masa diplomatică trebuie să fie locul unde se pot obţine rezultate rezonabile, acceptate de ambele părţi. Din păcate, negocierile au eşuat, iar Federaţia Rusă a arătat că preferă, în locul dialogului, războiul. Şi neverosimilul s‑a produs: în anul 2022, suntem martorii invaziei militare a unui stat european, suveran şi independent. Rusia şi regimul Putin sunt singurii vinovaţi de această tragedie.

Cred că, indiferent de rezultatul acestui război fierbinte, o confruntare între Occident şi Federaţia Rusă, de tip Război Rece, similară cu cel care s‑a încheiat acum 30 de ani, pare că se redeschide violent. Cât va dura, nu ştim, şi nici formele specifice; ştim doar că provocarea este evidentă. Federaţia Rusă a invadat un stat recunoscut de ONU, fără motiv şi fără nicio justificare credibilă, ameninţând, în plus, Occidentul cu arma nucleară.

Istoria primului Război Rece este deja scrisă. Victorioasă a fost tabăra occidentală, pentru că ea a avut, pe termen lung, supremaţia morală, supremaţia economică şi supremaţia tehnologică. Dar, dincolo de aceasta, a mai avut ceva: conştiinţa de sine şi de grup, capacitatea de a identifica limpede şi fără echivoc cine este „prietenul” şi cine este „adversarul”. Pe baza acestei asumări limpezi, şi pe rezilienţa occidentală bazată pe superioritatea menţionată mai sus, Vestul a triumfat atunci împotriva „Imperiului Răului” şi a domintat net următorii 30 de ani. Această conştiinţă comună şi capacitatea de a identifica „prietenii” şi „adversarii” ne‑a lipsit însă după căderea URSS, când am crezut că „Istoria s‑a sfârşit” şi „adversarii” ne vor deveni, treptat, „prieteni”. Nu a fost aşa. Războiul din Ucraina ne arată limpede că abordarea Occidentului (UE şi NATO) faţă de Federaţia Rusă nu a fost cea mai judicioasă. La o scară mai mare, în 2005, un adjunct de secretar de stat din America, Robert Zoellick, credea că, ţinută aproape, implicată în toate organizaţiile mondiale, ademenită prin comerţ şi investiţii, China va deveni „responsible stakeholder”. În timp, s‑a dovedit că abordarea a fost un eşec, China a prosperat vertiginos în ultimii ani, iar relaţia cu Occidentul a devenit în acest moment, la nivelul UE, de „rivalitate sistemică” („an economic competitor and a systemic rival”). Aşa s‑a petrecut şi cu Federaţia Rusă. Decenii de cochetare cu Moscova, lipsa unei abordări globale, coerente şi unitare, nu au produs o viziune europeană coerentă, ci atitudini disparate faţă de Federaţia Rusă, de la activismul francez îngăduitor („Europa de la Atlantic la Urali”), la geopolitica economică a Germaniei sau conjuncturismul – la limita trădării – al Ungariei. Trăim astăzi un moment istoric din acest punct de vedere, în care Vestul unit (SUA, UE, NATO), catalizat de rezistenţa eroică a Ucrainei şi de exemplul preşedintelui său, Vladimir Zelenski, acţionează coerent şi unitar. Asistăm la un veritabil „Make Europe great again!”

Să înţeleg că, la ora actuală, se poate vorbi deja de un conflict de lungă durată?

Cred că da, căci indiferent de rezultatele imediate ale acestui război şi indiferent de sancţiunile aplicate, Federaţia Rusă („regimul Putin”) nu va sucomba, strivită de propria greutate, imediat. Va urma o perioadă în care europenii vor trebui să rămână în continuare uniţi, indiferent de costurile eventualelor retorsiuni economice ale Federaţiei Ruse, care ne vor afecta, în măsuri diferite, pe toţi. Testul acesta de rezilienţă euroatlantică trebuie dat şi trecut, căci numai aşa victoria proiectului occidental, inclusiv în termeni de valori, poate fi asigurată în această confruntare care merge dincolo de soarta Ucrainei.

Geografia Războiului Rece a avut punctele sale de tensiune, dar a fost stabilizată într‑un mod reciproc acceptabil prin Actul final de la Helsinki din 1975. Astăzi, acest tip de documente sunt călcate în picioare. Cum se va redesena geografia securităţii de aici înainte? Aceasta este întrebarea. Căci invazia rusă asupra Ucrainei deschide o zonă vastă de destabilizare şi insecuritate, din Estonia până în Turcia, din Polonia până în România. Atât timp cât va dura, prezenţa ameninţătoare a Rusiei va fi percepută de Ucraina şi de vecinii Ucrainei ca provocatoare şi inacceptabilă şi, pentru unii, ca o ameninţare directă la adresa propriei securităţi. Pe fondul acestei dinamici schimbătoare, cum bine s‑a observat, ordinea în Europa va trebui concepută de aici înainte, în primul rând, în termeni militari. O asemenea evoluţie – Security‑First approach – riscă să minimalizeze instituţiile nemilitare precum UE, în detrimentul celor care furnizează securitate militară.

Vor fi consecinţe strategic majore… Ideea „autonomiei strategice” europene iese din scenă, cel puţin pe termen scurt şi mediu. Dacă în vreme de pace, sau cu războiul petrecut undeva departe, dincolo de frontierele noastre, problematica securităţii militare era un subiect mai degrabă abstract, acum acesta a devenit real. Consecinţele sunt multiple, căci devin acum esenţiale instanţele „purtătoare de armă”, deci capabile să protejeze. Mai concret, America sau NATO capătă prevalenţă, în detrimetul unor instituţii redutabile pe timp de pace, performante economic şi în termen de „soft power”, precum Uniunea Europeană. Acestea din urmă nu‑şi pierd relevanţa, dar nu mai pot acţiona singure. Aşa cum, de aici înainte, influenţa Berlinului nu mai este suficientă (Germania nu este o putere militară), ci e nevoie şi de Franţa sau Marea Britanie, ca puteri militare şi nucleare, pentru a completa vocea şi prestaţia europenilor. Şi este nevoie, în primul rând, ca America să rămână angajată în Europa.

În acest context, ţările din estul Europei devin tot mai importante din punct de vedere geopolitic? Şi nu numai…

În ceea ce priveşte flancul estic, acesta va deveni, da, şi mai important. Ideea de „One flank, one enemy, one army” trebuie să devină esenţială. Flancul Estic, în primul rând sudul flancului estic (regiunea Mării Negre), trebuie asigurat corespunzător în urma evoluţiilor militare la care asistăm, iar vechile „înţelegeri”, inclusiv acorduri între NATO şi Federaţia Rusă vor trebui reevaluate. Este, probabil, nevoie de baze militare permanente în regiune, pentru a asigura cu adevărat ceea ce militarii numesc „descurajare”. Invazia rusească în Ucraina este un semnal că prezenţa militară efectivă a aliaţilor pe flancul estic trebuie reevaluată şi aşezată pe baze permanente.

Cum se raportează românii la acest război? Aveţi cercetări în acest sens?

Deocamdată nu, dar le pregătim. Avem doar ştiri din media, nu ştiu cât de relevante şi cred că nu se pot face extrapolări. Dar, pe lângă îngrijorarea profundă a românilor, mai sunt şi alte aspecte pozitive şi care nu pot fi trecute cu vederea. Un cuvânt special trebuie transmis românilor de la frontiera cu Ucraina care, fără imbold „de la centru” şi, uneori, fără sprijin, şi‑au unit eforturile şi resursele pentru a reacţiona prompt la drama ucrainenilor aflaţi sub ameninţarea războiului. Refugiaţii au găsit în România căldura şi umanitatea de care aveau nevoie. Cuvântul de ordine a fost unul singur – omenia –, în numele căreia românii s‑au mobilizat exemplar. Cinste lor, cinste tuturor actorilor economici sau civici care au pornit această superbă bătălie în numele omeniei, al respectului, al dragostei faţă de aproapele nostru. Românii au dat o lecţie de creştinism autentic zilele acestea, lecţie care nu a trecut niciunde neobservată.

Românii din Ucraina devin, în aceste momente, mai mult decât co‑naţionali. Cei peste 400.000 de români care trăiesc în ţara vecină nu sunt doar fraţii noştri, ci şi un veritabil cordon de legătură indestructibil între Bucureşti şi Kiev, dintre România şi Ucraina. În aceste momente, în care legăturile cu bravii cetăţeni ai Ucrainei sporesc vertiginos, prezenţa românilor de acolo este un atu în plus pentru Bucureşti şi Kiev, aşa cum este şi prezenţa minorităţii ucrainene din România; şi această legătură profundă trebuie exprimată şi exploatată mai profund de aici înainte.

 

Securitatea celui de‑al doilea stat românesc: Basarabia

 

… Şi Basarabia, domnule profesor Dan Dungaciu?… Ce facem cu acest pământ românesc, cum îl protejăm în acest seism geopolitic global?

O altă temă readusă în discuţie de această invazie este Republica Moldova. Chestiunea este, pentru România, nu doar cea mai importantă problemă de politică externă, ci şi o miză majoră a proiectului naţional. Evenimentele recente au arătat că, din nefericire, cu excepţia integrării în NATO, nu există în acest spaţiu vreo soluţie de securitate reală. Aşa-zisa „neutralitate” a Republicii Moldova (cu prezenţa ilegală a trupelor ruseşti pe teritoriul acesteia) nu e garantată de nimeni şi, pe fond, rămâne inoperantă. În actualele condiţii, când problema securităţii se pune într‑un mod imperios, România ar trebui să pornească o dezbatere naţională, împreună cu voci civice sau politice de dincolo de Prut, despre cum se poate asigura mai eficace securitatea celui de‑al doilea stat românesc.

O ultimă întrebare. Cum se raportează cercetările sociologice pe care le faceţi la spaţiul politic? Pot fi utilizate şi în acest sens?

Noi facem barometrele noastre dedicate securităţii, sănătăţii publice, vieţii religioase, energiei etc., pe care le punem pe masa tuturor, transparent, complet apolitic şi fără legătură cu vreun partid. Orice asociere a acestor cercetări sau a institutului pe care îl conduc cu vreo activitate politică prezentă sau viitoare este complet nefondată. În ceea ce mă priveşte, am mai spus şi repet asta, nu mă interesează să intru în niciun partid politic, indiferent că sunt partide care există la ora actuală – PNL, PSD, AUR etc. – sau eventual partide care se vor înfiinţa în viitor. Nici nu mă gândesc să accept vreo eventuală candidatură la vreo funcţie publică din partea oricărei formaţiuni politice. Prin urmare, ca institut al Academiei Române, continuăm să facem ce am făcut şi până acum: să cercetăm, să punem la dispoziţie date, analize, articole de specialitate şi volume de referinţă.

Domnule director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române Dan Dungaciu, vă multumesc.

Mulţumesc şi eu.

Martie 2022
■ Sociolog, geopolitician, profesor universitar

Dan Dungaciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest