Contemporanul » Ancheta Conte » Cât de mult se mai citeşte?

Cât de mult se mai citeşte?

Ce însemna această lectură suplimentară, de specialitate complementară, putem afla din următoarea întâmplare desfăşurată între anii 1891‑1892 la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti…

Cartea şi pasiunea de a citi au ajutat la dezvoltarea variatelor specializări, care au împins societatea umană înainte: de la legislatori la comercianţi şi negustori; de la medici şi jurişti la arhitecţi şi liberi profesionişti. Mii de profesii au apărut şi evoluat în istorie datorită cărţii şi dorinţei de citi, scrie, studia.

Până nu demult, oamenii simpli erau adesea epistolari, ţineau chiar şi câte un jurnal cu însemnări mai mult sau mai puţin detaliate. Alţii, aflaţi în situaţii mai speciale, chiar dacă nu aveau şcoli înalte, au descris cu mare grijă şi detalieri surprinzătoare precipitările din peisaj, cum ar fi, de exemplu, un teatru de război.

Lectura suplimentară era întâlnită într‑o adevărată cutumă şcolară. Şezătorile literare din licee erau orgnizate de elevii ultimului an pentru colegii lor mai mici. Unul dintre elevii ultimului an primea sub responsabilitatea sa, pentru întregul an şcolar, un grup de elevi din primul an de liceu. Întâlnirea era săptămânală, în afara şcolii, dar numai în cadrul acesteia, de obicei, în ziua de sâmbătă. Erau recomandate lecturi literare sau legate de specialitatea liceului, sau prezentat un autor contemporan, iar elevul din palierul superior discuta apoi cu fiecare dintre membrii echipei rezultatele lecturii. Desigur, exista de la distanţă supravegherea unui pedagog. Totul se desfăşura cu acordul structurii de învăţământ, iar rezultalele şcolare erau, apoi, vizibile. Se dezvolta, în primul rând, deprinderea lecturilor suplimentare, dar şi o coeziune de grup în interiorul generaţiei.

Lectura suplimentară nu se afla numai sub recomandările anturajului sau ale şcolii. Majoritatea adolescenţilor din mediul urban, dintre anii 1848 şi 1948, au folosit‑o pentru completarea informaţiilor sau, mai ales, pentru dezvoltatea unor abilităţi colaterale şcolii. Ce însemna această lectură suplimentară, de specialitate complementară, putem afla din următoarea întâmplare desfăşurată între anii 1891‑1892 la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. În clasa a VII‑a a liceului amintit a venit într‑o inspecţie inopinată Alexandru Odobescu, în vremea aceea directorul Şcolii Normale Superioare. Întâmplarea a făcut să nimerească la lecţia de antichităţi clasice. Când a intrat în clasă Odobescu, o mare panică i‑a cuprins pe profesor şi elevii săi. La insistenţa lui Odobescu, ca un elev să fie interogat asupra lecţiei care se preda, clasa a răspuns în cor: „Rainer”. Aflându‑se la o oră în care se vorbea de arhitectura clasică, Odobescu l‑a întrebat, dacă ar putea spune, în ce consistă superioritatea stilului arhitectonic clasic asupra stilului gotic. Elevul Rainer – care la acea vreme citise în original pe Schopenhauer şi îl şi cita – a răspuns că superioritatea stilului arhitectonic grecesc asupra celui gotic, ale cărui construcţii se avântă spre cer, parcă neţinând seamă de suport, rezidă în armonia dintre coloanele de sprijin şi suprastructură. Odobescu a fost impresionat că un elev de liceu face astfel de lecturi în afara programului. Profesorul, asupra căruia s‑au răsfrânt laudele aduse elevului său, a fost măgulit la culme. Acest elev de liceu a fost întemeietorul şcolii bucureştene de antropologie. Este vorba de savantul Francisc Iosif Rainer, profesor de anatomie la Facultatea de Medicină din Iaşi şi mai apoi Bucureşti, un apropiat colaborator al sociologului Dimitrie Gusti din timpul campaniilor acestuia de la Nereju, Fundu Moldovei şi Drăguş.

Lectura suplimentară înseamnă foarte multă muncă, chiar o disciplină a lecturii, un efort amintit şi de Mircea Eliade în jurnalul său, despre cum încerca cu fiecare noapte să citească cu cinci minute mai mult, pentru a restrânge pe cât cu putinţă ceasurile de somn în favoarea lecturii.

Adolescenţii de odinioară învăţau să‑şi construiască o bibliotecă. Nu începeau cu cărţile de şcoală, ci descopereau mai întâi biblioteca părinţilor. Biblioteca personală deriva din aceasta, dar căpăta o particularitate oferită de tipurile de lectură preferate în timpul liceului. Erau cărţi complementare şcolii cel mai adesea, iar în perioada studenţiei comandau în străinătate titluri de ultimă oră, care soseau prin poştă. Ce însemna pentru un tânăr şi apoi un adult împlinit profesional constituirea unei biblioteci? Ne răspunde savantul Victor Săhleanu: „Cititorul îşi alege cartea din librării sau şi‑o comandă: în felul acesta el contribuie activ la construirea ambianţei sale intelectuale, la influenţarea sa de către carte, la transformarea sa – într‑un sens nu întotdeauna prevăzut”.

Pe parcursul vieţii sale, un reprezentant al clasei mijlocii cu o profesie academică precum Francisc Iosif Rainer sau Mina Minovici, Dimitrie Gusti ajungeau la o bibliotecă personală cu peste zece mii de volume care acopereau şi domenii colaterale profesiei, precum matematica sau tratate de legislaţie. În general, licenţiaţii erau foarte preocupaţi de lumea în care trăiau şi de întreaga desfăşurare de forţe din peisaj. Voiau să cunoască cel puţin vecinătăţile apropiate domeniului lor de interes ştiinţific, posibilele apropieri cu alte specializări. De aceea lectura lor era foarte variată, de la beletristică la tratate de lingvistică. Aici stă ascunsă interdisciplinaritatea. Iar aceasta se construieşte numai cu ajutorul lecturilor suplimentare şi rezistă prin forţa analizelor comparative.

Nu putem spune că în zilele noastre a dispărut fenomenul lecturilor suplimentare la nivel individual. Avem foarte mulţi tineri care au performanţe datorită lor. Ceea ce a dispărut este coeziunea din interiorul şcolii dintre cei mai mari şi novici în privinţa activităţilor culturale, precum şezătorile de odinioară. Deşi am putea spune că astfel de „şezători” s‑au mutat pe reţelele de socializare de pe internet, totuşi, ele ar trebui să se petreacă şi în şcoală. Aşa cum este foarte important contactul direct cu filele unei cărţi, tot aşa, socializarea trebuie să aibă şi consistenţa întâlnirilor active, deschise dincolo de vizual şi afectiv.

Cititul şi deschiderea către alte culturi dezvoltă deprinderea conexiunilor pentru a găsi soluţii şi practica antidoturi problemelor epocii tale. Problemele au fost aceleaşi în decursul istoriei, iar cunoaşterea a fost depozitată cu ajutorul scrisului.

Cititul şi scrisul forţează gândirea, dezvoltă abilităţi şi conferă acţiunilor îndrăzneală şi siguranţă în faţa împrejurărilor potrivnice datorită cunoştinţelor.

Majoritatea ilustraţiilor de epocă, indiferent de parcursul ei istoric, au ca accesoriu cartea. Adesea chiar şi în portretele clasice ale demnitarilor şi liberilor profesionişti, cartea este ţinută în mână, uneori deschisă. În cazul doamnelor, dacă evantaiul sau gestul degajat prevalează asupra cărţii, aceasta se află undeva în fundal sau alături, pe o masă de scris. Fotografia a preluat şi ea acest accesoriu cotidian şi l‑a purtat chiar şi în perioada ei de maximă înflorire.

Despre cât de mult se citeşte astăzi avem multe posibilităţi care se pot proba statistic. Elevii însă „se visează vedete”, spun unii autori, chiar în proporţie de 36,5%. Vedetele la care ei visează, evident, nu prea au citit la viaţa lor, iar în ultimii ani, cu atât mai puţin. Drept urmare, „un procent mare din elevi cred că şcoala nu oferă modele sau nu este interesată de modelele elevului”. Mai mult, „68,9 % din liceeni spun că şcoala nu are legătură cu viaţa reală sau nu oferă informaţii utile şi că nu este centrată pe nevoile lor. 20,6% din cei care dau drept model omul de afaceri cred că pot ajunge în această postură şi fără a face şcoală, iar din cei care şi‑au ales ca model omul politic, 10% cred că nu au nevoie de carte”[1].

Pentru a descoperi un răspuns măcar în parte, să coborâm un pic în istorie. La începutul secolului XX, aproape fiecare şcoală sătească avea o bibliotecă. Cele urbane, le aveau de mai multă vreme chiar. După câteva decenii de la organizarea lor s‑au dorit rezultate. Care au fost ele, cât de mult şi‑au dorit elevii „lecturi recreative?” Fenomenul a fost foarte bine surprins la 1907 de institutorul C. Danielescu din satul Zăvideni, judeţul Vâlcea, cu atât mai mult cu cât reperele răspunsului sunt încă actuale: „Până acum au avut rezultate bune, dar nu se citesc decât cărţile de poveşti, anecdote populare şi poezii, monoloage, ori dialoguri distractive; aceasta ne indică deci drumul de ales, pe care am putea instrui poporul. Ne trebuie în această privinţă cărţi populare sub formă de poveşti”.

Alte radiografii privind direcţia cititului în mediul popular la 1900: „Slabe, deoarece săteanului nu‑i prea place să citească, nici nu‑i pătruns de utilitatea unor asemenea cărţi, de aceea nici nu vine să împrumute cărţi din bibliotecă. El mai degrabă preferă a vorbi cu vecinul despre plugărie, decât să citească o carte de agricultură (G. Năstăsescu, satul Pueşti, judeţul Tutova)”. „De bibliotecă nu se folosesc decât numai acei ce sunt cărturari. Cărţile ştiinţifice nu se citesc, pentru că nu se pot înţelege. Scrierile populare, istorioare, nuvele, anecdote etc., ar conveni mai bine” ne spune C. Ciobanu, din satul Jupâneşti‑Gorj.

Teodorescu din oraşul Roman subliniază slabul apetit al românului pentru cultură: „Pentru sătean, bibliotecile n‑au dat încă rezultate, pe simplul motiv că săteanul nostru ştiutor de carte nu are gustul cititului, cum de altfel nu are nici orăşeanul”[2]. Această remarcă se apropie de o realitate interbelică subliniată de memorialistul Constantin Beldie: „O întrebare pusă de mine, prin 1940, elevilor mei din clasa a 8‑a a Liceului „Aurel Vlaicu” (echivalentul clasei a XII‑a de azi, n.m.), mi‑a arătat că nu citeau nici o revistă literară şi nu ştia nimeni unde este Academia Română”[3]. Oare câţi dintre elevii liceelor de azi citesc reviste literare sau cunosc sediul instituţiei sus menţionate?

Undeva, în anii puterii populare, unde şade ascunsă naşterea non‑valorilor agresive de astăzi, aflăm o povestire interesantă despre cum funcţiona sistemul nonvalorizant, chiar şi în interiorul unei şcoli. Povesteşte etnologul Ioana Popescu: „Presupun că bibliotecile şcolilor erau mai bogate sau mai sărace în funcţie de cartier sau de renume. Ştiu însă că nu se puteau împrumuta cărţi care nu făceau parte din lecturile indicate de programă. Unul din băieţii mei s‑a dus în clasa a doua la biblioteca şcolii ca să ceară un anume roman de Jules Verne. Bibliotecara l‑a îndrumat să citească Scufiţa Roşie. Pentru că băiatul o citise, i s‑au recomandat basmele lui Ispirescu, dar le citise, a fost îndumat către Amintiri din copilărie, pe care însă le citise şi a recunoscut că nu înţelesese mare lucru. Oricum, la insistenţele lui pentru Jules Verne, bibliotecara l‑a dus la director şi a fost ameninţat cu scăderea notei la purtare pentru obrăznicie. Eu am primit o convocare scrisă să mă prezint la şcoală şi am fost certată că nu ştiu să‑mi educ copiii în spiritul dragostei pentru valorile ţării şi pentru conducătorii ei”[4].

O astfel de politică pedagogică îşi avea antecedentele istorice, care au hrănit o masă de „insuficienţi culturali”, din care, în anii puterii populare, s‑au ridicat mulţi „specialişti”, în domenii unde nu aveau nici cea mai mică vocaţie. Astfel s‑a „format” probabil şi bibliotecara amintită mai sus. Astfel de antecedente s‑ar putea însuma într‑un posibil adevăr dureros descris în interbelic de „scepticul şi dezabuzatul director al unei fiţuici săptămânale, cu intenţii nedesluşite şi cu abonamente cerşite: Danubiul: «n‑ai înţeles până acum, din cât ai trăit că rumânului nu‑i trebuieşte editură şi cultură, fiindcă n‑are ce face cu ele? Lui îi trebuie băutură, mâncare şi trai bun!»”[5]
N.D. Cocea a radiografiat fenomenul: „Vorbăria e totul. Cartea nu există. Neavând timp să citească sau incapabil să citească, bucureşteanul trăieşte în veacul acesta, al douăzecilea, incomparabil mai bine materialiceşte decât negrul din mijlocul Africii aidoma la fel însă dacă judecăm lucrurile pe măsura sufletului şi a inteligenţei. O convorbire cu un bucureştean e un adevărat supliciu. Nimic nu‑i interesează. Nici muzică, nici ştiinţă, nici poezie, nici probleme sociale, nici măcar politica. Ca să întreţii o discuţie cât de cât aproximativă trebuie să te menţii riguros în domeniul bârfelilor şi al anecdotelor, sau să povesteşti cu de‑amănuntul scenariul ultimului film, peripeţiile ultimului poker, ecouri de la ultimul chef, ce învârteli ai mai pus la cale sau pe ce fetişcană ţi‑ai pus ochii. Mâncarea, băutura, femeia, iată sfânta trinitate, unica preocupare, printre micile traficuri, nenumăratele gheliruri şi grijile mai mărunte ale existenţei, a blagoslovitului nostru bucureştean. De la patriarh până la cel din urmă conţopist care‑şi scoate cu chibritul negreala de sub unghii şi cască de i se rup fălcile îndărătul ghişeelor publice, nimeni n‑are alt ideal”[6].

 

Note:
[1] Ana‑Maria Vieru, Liceeni români se visează vedete, Evenimentul Zilei, nr. 4040, 23 martie 2005, p. 7.
[2] Ancheta învăţământului secundar, op. cit., pp. 404‑407.
[3] Constantin Beldie, Memorii [Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900‑1950)], Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 76.
[4] Anii ’80 şi bucureştenii, op. cit., p. 59.
[5] Constantin Beldie, op. cit., p. 87.
[6] N.D. Cocea, Pentru un petec de negreaţă, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1993, p. 215.

Adrian Majuru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Majuru

Adrian Majuru, istoric, eseist, scriitor și editor roman. S-a născut la București, în data de 19 decembrie 1968. Absolvent al Liceului „Zoia Komsodemianskaya” (astăzi Colegiul Național Școala Centrală, 1989) și al Facultății de Istorie a Universității București. (1997) Debut editorial [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest