Contemporanul. Ideea europeană azi (VIII). După treizeci de ani
Contemporanul. Ideea europeană este una dintre coloanele peste care se bolteşte cultura română. De câte ori mă simt descumpănit sub năvala parcă de neoprit a barbariilor, îi deschid paginile şi mă las alinat de foşnetul lor, binefăcător ca acela al foilor unei cărţi de rugă…
Contemporanul. Ideea europeană aniversează 30 de ani. Fondată la Iaşi, Contemporanul are 139 de ani de la înfiinţare, iar Ideea europeană (1919‑2019) şi‑a sărbătorit centenarul.
Ce reprezintă pentru dvs. Contemporanul. Ideea europeană? Ce loc îi revine în peisajul revistelor de cultură naţionale?
Aura Christi
Rezistenţa prin Vocaţie.
„Viaţa e un lucru serios”
Contemporanul. Ideea europeană înseamnă valoare naţională, vechime, unul dintre vârfurile culturii române, prestigiu, profesionalism, spirit european, deschidere, caracter viu, uneori contradictoriu, consecvenţă cu propriile idealuri. De fapt, caracterul înseamnă consecvenţa cu propriile idealuri! Care sunt aceste idealuri? Rămân mereu aceleaşi, revăzute, recreate din alt unghi inclusiv de cei care nu ostenesc să le catalogheze pripit drept depăşite. A trece la capitolul depăşite adevăruri şi valori care au fondat naţiuni şi imperii culturale – printre care e şi imperiul major al culturii române – este echivalentul lunecării spre zodia barbariei. A nega trecutul glorios al naţiunii tale înseamnă a‑ţi tăia creanga de sub picioare, discreditându‑te. Respectul faţă de tradiţia naţională şi istorie, respectul faţă de înaintaşi, cunoaşterea, respectarea patrimoniului naţional cultural şi asumarea acestuia, credinţa, familia, tabla legilor… Acestea sunt coordonatele esenţiale fără care e de neconceput un om – fie el european sau extra‑european – un destin, o viaţă. Respectând tradiţia, familia, credinţa, istoria, îţi recunoşti demnitatea atunci când vorbim despre o persoană, iar atunci când ne referim la o naţiune, ne gândim la demnitatea acestui organism viu, cu o conştiinţă, un suflet, un trecut admirabile. Unele spirite puţin cam pripite şi neaşteptat de superficiale sunt de părerea că devii european dacă renunţi la istorie, identitate, tradiţie, credinţă, familie. Noi credem exact invers: ca să fii, să rămâi european e de bun‑simţ să‑ţi cunoşti trecutul, tradiţia, familia, credinţa. Noi păstrăm această credinţă de secole. În ADN‑ul nostru cultural, în ADN‑ul nostru identitar scrie „ce e val, ca valul trece…”. Iar cei care au neobrăzarea de a contesta ADN‑ul nostru cultural, ca valul vor trece pentru că nu sunt decât val…
Contemporanul. Ideea europeană sau tribul Conte, după cum obişnuim să‑l răsfăţăm, înseamnă o echipă de profesionişti ai scrisului. E o mână de peste cincizeci de colaboratori din întreaga lume (România, SUA, Republica Populară Chineză, Federaţia Rusă, Italia, Spania, Macedonia, Franţa, Suedia, Austria ş.a.), vârfuri de neignorat în domeniul culturii. La Conte poţi să scrii orice, aproape, condiţia e să scrii de la excelent în sus; de la un nivel încolo, nu mai ştii dacă scrisul ţi‑a dăruit şi ţi‑a format libertatea sau ai devenit cu adevărat liber, scriind. Glumesc afirmând acest adevăr, foarte puţin însă. Cert e că, scriind cu regularitate, îţi păstrezi libertatea. Interesant şi straniu mi se pare faptul că thomasmannianul Settembrini leagă ombilical noţiunea de libertate de legea iubirii; legea dragostei îi spune acest maestru ce nu oboseşte a‑l disputa cu volubilul Naphta pe novicele Hans Castorp.
La Conte, unde există, firesc, o cenzură profesională greu de tăgăduit, niciodată, nimeni nu mi‑a intervenit pe text. Şi e un dar acesta, căci vorbeşte despre libertatea de exprimare. Lucrând la această revistă care face parte din patrimoniul cultural naţional românesc, mi s‑a format, s‑a strunjit fraza, ritmul şi acea melodie afundă a scrisului, urcând la suprafaţă din rărunchi şi fiind recognoscibilă, pentru mine, în primul rând, recognoscibilă. Aici am redescoperit la timp – şi‑l redescopăr, mereu, din alt unghi, într‑o singurătate construită, în perioade privilegiate (când mi se dă forţa de a fugi mâncând pământul de totul, aproape!) – caracterul sacru al scrisului şi, în primul rând, sacralitatea absolută a Poeziei, care prin intensitatea‑i incandescentă urcă, urcă, urcă buimăcitor, revărsându‑şi abundentele ape subterane – ca un ocean pe ale cărui maluri trupul de carne rămâne departe – într‑un soi de misticism imposibil de prins în definiţii, chenare, enciclopedii, dicţionare, şpalturi. Un misticism straniu, ameţitor, subversiv – ca o mantie imperială, colorată într‑un roşu grena şi mov regal, ce‑ţi acoperă trupul de abur al sufletului! –, pentru că vine dinspre terenurile inefabile ale fiinţei ce respiră, în acele zone afunde, absolute, aerul unei lumi ideale, „lumea de vis a ideilor eterne”, îi spune Carl Gustav Jung, şi creează un tip de tensiune supra‑umană. Şi, totodată, o neconcordanţă flagrantă cu aproape tot ce vezi şi auzi, când te menţii pe linia de plutire, împăcând printr‑un miracol de neînţeles ghemurile de contrarii dintre lumile în care tu, om viu, cu suflet, trup, minte, respiri, exişti, visezi, ciuguleşti din când în când, gândind la lumi, vorba poetului, despre care majoritatea covârşitoare crede, uimitor, stupefiant, că nu există, în timp ce pentru tine, pentru sufletul tău acestea sunt copleşitor de prezente, palpabile, aproape! Şi credinţa ta – a unui om, care nu e decât un pumn de humă, peste care s‑a suflat o boare – în acea lume ideală rămâne a fi vitală, imposibil de zdruncinat, în primul rând, în ciuda eurilor tale, în ale căror braţe de abur te odihneşti de cea care eşti când tu eşti tu însăţi; euri splendid de mărunte, ranchiunoase, încolţite de exasperare, de heriniile zădărniciei sau de alte bestii nu mai puţin seducătoare…
Aici, în miezul tribului Conte, m‑am trezit dincolo de voinţa mea în toiul unor războaie literare, rugându‑mă să ies din iureşul acestora cu demnitatea, respectul faţă de mine însămi şi onoarea intacte. Aici am gustat cu asupra de măsură din aerul atelierelor literare, construite după modelul celor renascentiste, despre care vorbeşte până văzduhul capătă o ciudat de intensă vibraţie romancierul Nicolae Breban, flancat de prietenii din eterna‑i tinereţe: Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Vasile Gorduz ş.a. Aici am cunoscut câţiva mari scriitori – şi e suficient, cred, să‑i numesc pe Nicolae Breban, Nicolae Balotă, Ion Ianoşi, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Dumitru Radu Popescu, Eugen Uricaru, Augustin Buzura – unii dintre ei deveniţi prieteni. Aici am visat şi visăm, în continuare – lucrând‑o zi de zi – o unitate a culturii române, pe care şi‑au dorit‑o cu intensitate Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade şi alte spirite auguste. Cred că diferenţele dintre ardelenii cu propensiunea lor spre latinitate, basarabenii cu pasiunea lor pentru Dostoievski şi Tolstoi şi regăţenii aplecaţi peste cultura franceză – clasificarea îi aparţine lui Mircea Vulcănescu – se apropie oarecum, înmuindu‑se, acceptându‑se reciproc şi topindu‑se într‑un singur caracter naţional, de o diversitate constructivă, identitar temeinic structurată.
Revista se construieşte din mers. Fiecare dintre noi, membrii tribului Conte, are câte un regat cât o pagină. Ce impresionează de fiecare dată? Cultul prieteniei. Cultul lucrului bine făcut. Căldura sufletească. Parolismul. Punctualitatea. Solidaritatea. Un soi de rezistenţă prin iubire. Prietenia ca ritual, reluat, mereu, cu emoţie şi recunoştinţă. Cu entuziasm. Da, prietenii de la Conte, unii dintre ei – pentru a reveni la originea cuvântului entuziasm – sunt locuiţi de Zeu. Suntem într‑o călătorie a cărei durată rămâne necunoscută, adunaţi, bucuroşi, împreună, ca prietenii în jurul unui foc uriaş, aprins într‑o pădure deasă, cuprinsă de întuneric. Unii dintre ei cred că eu îi readun, îi sudez într‑un singur organism, respectându‑le şi iubindu‑le fiecăruia dintre ei identitatea, diferenţa, caracterul, opera. Încercând să o punem în valoare. Eu sunt convinsă de faptul că ei, membrii tribului Conte, nu rareori, mă readuc la limanul care sunt eu pentru mine însămi. Ori de câte ori mă bătea gândul să plec, să renunţ – se ştie că despre modul în care ţinem în viaţă revista în condiţii neprielnice culturii (ezit să spun ostile, deşi…) aş putea scrie o carte –, era suficient să citesc paginile trimise pentru sumarul numărului în lucru, ca din dorinţa de a evada praful şi pulberea să se aleagă. Evident, după ce preţ de cinci minute mi se făcea ruşine pentru încercarea de a şterge putina englezeşte; e un domeniu la care mă pricep mai mult decât sper inclusiv atunci când îmi aduc aminte de unele sfaturi ale lui Cehov, Anton Pavlovici, destinate unui scriitor. Sugerează Anton Pavlovici următoarele, pentru început: de cum se naşte un copil, e îmbăiat, îngrijit, răsfăţat, şi, dacă după ce se dezmeticeşte, sugerează cumva faptul că vrea să devină scriitor, e neapărat să i se tragă o bătaie ca la carte. De bună seamă, ca să‑i vină mintea – atâta câtă o are – la loc. Dacă nici atunci, Doamne, păzeşte, nu‑i trece dorinţa de a deveni scriitor, i se explică – insistă medicul‑scriitor – cu duhul blândeţii totul. Iar dacă nici duhul blândeţii nu are efectul scontat, atunci nesăbuitul e trecut în catastif la capitolul pierdut, căci odată ce‑ai fost contaminat de maladia scrisului, rămâi în vecii vecilor nevindecat. Chiar şi atunci când glumeşte, Anton Pavlovici Cehov se cuvine tratat cu maximă seriozitate. Exact aşa se cuvine tratat Tolstoi, Lev Nikolaievici, Magul de la Iasnaia Poliana obişnuind să murmure în barba‑i de un alb covârşitor: viaţa e un lucru serios. Felul autorului piesei Livada cu vişini de a face glume înseamnă, de fapt, a vorbi cu gravitate despre adevăruri ultimative, adoptând registrul glumeţ. Sau invers; nu mai ţin minte exact.
Vasile Muscă
Contemporanul. Ideea europeană
În peisajul relativ bogat al revistelor noastre de cultura de azi, Contemporanul. Ideea europeană ocupă un prestigios loc care nu îi poate fi contestat, întrucât prezintă o indiscutabil solidă întemeiere valorică. Condus de una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale culturii noastre actuale, academicianul Nicolae Breban, un mare scriitor dublat de un intelectual cu un orizont spiritual care şi‑a arătat deschiderea largă pentru întreg fenomenul cultural european în toate domeniile sale, de la literatură la filosofie, la teologie, la istorie, revista şi‑a cucerit un bine meritat prestigiu şi respect chiar şi din partea celor care nu‑i împărtăşesc în întregime ideologia culturală.
Contemporanul… de azi s‑a născut din unirea a două tradiţii din cele mai nobile ale presei noastre culturale. Este vorba de Contemporanul, de o venerabilă vârstă apărut la Iaşi între 1881‑1891 sub conducerea lui Ioan Nădejde, şi Vasile G. Morţun şi Ideea europeană, scoasă după Primul Război Mondial, în 1919, la Bucureşti sub îndrumarea filosofului C. Rădulescu-Motru. Intră în discuţie două idei majore, de forţă ale culturii noastre moderne: ideea europeană şi ideea naţională. Mai întâi, să luăm ideea europeană. Când, după victoria în Primul Război Mondial, românii au reuşit să înfăptuiască visul lor secular al unităţii lor într‑o singură Ţară, România dodoloaţă, cum o numea Lucian Blaga, imperativul europenizării acţiona deosebit de actual pentru toate generaţiile de atunci şi de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor; o declară deschis Generaţia Unirii în Ardeal, în frunte cu D.D. Roşca şi Lucian Blaga, dar şi dincolo de munţi, C. Rădulescu-Motru prin revista Ideea europeană. Se manifestă aceeaşi dorinţă comună de a intra în concertul select al culturii europene ale cărei exigenţe sunt în vigoare şi astăzi, poate chiar la o intensitate sporită, numai cu observaţia că în perioada de splendidă înflorire cultural interbelică România şi‑a confirmat vocaţia europeană la cel mai înalt nivel. Inventariind tipul de influenţe externe care s‑au răsfrânt asupra culturii române în Trilogia culturii, Lucian Blaga le cataloghează în catalitice şi modelatoare (fii ca tine şi sporeşte‑te – fii ca mine). În ambele lor variante au un efect binefăcător asupra dezvoltării cultural naţionale, care nu poate fi negat.
Ideea europeană trebuie însă ţinută într‑un echilibru drept cu ideea naţională, şi chiar apărată împotriva presiunilor excesive ce ameninţă să piardă culoarea naţională a culturii româneşti. În preromantismul european de formulă Sturm und Drang, un Herder şi tovarăşii săi au susţinut pecetea naţională de neşters a oricărei culturi, ea crescând din solul unui sentiment naţional. În cultura română acest rol l‑a îndeplinit cu succes Titu Maiorescu, George Călinescu (identificând în persoana acestuia pe primul teoretician al specificului naţional). În perioada interbelică problematica aceasta, indiferent de viziunea filosofică generală a filosofului respectiv, de la E. Cioran, C. Noica, M. Eliade la C. Rădulescu-Motru, M. Florian, T. Vianu, ideea naţională se transformă într‑o adevărată obsesie. În fond, şi Lucian Blaga s‑a aplecat asupra mecanismelor de funcţionare ale culturii româneşti cu atâta pătrundere şi răbdare pentru a‑i descifra specificul naţional. Rivalitatea celor două idei – Ideea europeană şi Ideea naţională (românească) – în spaţiul culturii noastre menţin şi azi în discuţie problema deschisă la începuturile modernităţii noastre în secolul al XIX‑lea.
Pentru mine Contemporanul reprezintă mai întâi o amintire preţioasă. Îl citeam uneori încă din anii de liceu, dar mai ales destul de regulat în anii studenţiei clujene, începând cu 1962. Mă atrăgea şi atunci, ca acum, prestigiul colaboratorilor, personalităţi de prim rang ale culturii româneşti. George Călinescu făcea prin Cronica optimistului eforturi vizibile, strălucind de geniu, de a se concilia cu lumea care încerca să se constituie, în ciuda tuturor durităţilor sale. O tabletă bine meşteşugită întreţinea număr de număr Geo Bogza, care abia reuşea să‑şi ascundă nemulţumirile şi tristeţea. Ar merita reeditate, la fel ca şi Cronicile optimistului ale lui Călinescu, ca expresii ale unei epoci care în plan istoric general a constituit un răsunător eşec. Când şi când apăreau numele de incontestabil prestigiu ale lui Tudor Vianu şi Mihai Ralea, amândoi, dar mai ales ultimul, un om de cultură de proporţii copleşitoare, aproape uitat astăzi. Nu lipseau nici marii lingvişti: Alexandru Graur cu rubrica sa de limbă română, dar şi Alexandru Rosetti. Când, rând pe rând, cei trei, T. Vianu, M. Ralea şi G. Călinescu, au murit, Contemporanul le‑a dedicat fiecăruia un număr omagial. Pe cel închinat lui Tudor Vianu, când a murit în mai 1964, îl mai păstrez şi azi în colecţiile mele. Conţinea pe prima pagină o minunată tabletă, o capodoperă de limbă românească, un mesaj pe care Tudor Arghezi îl trimitea dincolo de lume marelui critic şi istoric literar, care cu câteva zile înainte editase ultima sa carte antumă, Arghezi, poet al omului. Un text copleşitor al genialului poet impresionant prin puritatea şi sinceritatea trăirii. Urmăream Contemporanul din sala de reviste a Bibliotecii Centrale a Universităţii Clujene. Mai degrabă, totuşi, întâmplătoare, fără a urmări ceva anume, acele lecturi din Contemporanul mi‑au insuflat respectul pentru marea cultură, convingerea că un popor trăieşte şi rămâne în istorie prin cultura sa, au contribuit la formarea şi educarea gustului meu literar. Azi, mă mândresc cu calitatea de colaborator al acestei minunate reviste de cultură.
Prestigiul şi simpatia de care se bucură Contemporanul se explică şi prin bunele relaţii de colaborare pe care le întreţine cu cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării, Academia Română. Este vorba de o colaborare care porneşte nu din motive conjuncturale, accidentale, ci dintr‑o afinitate dată de preocuparea comună pentru destinul culturii noastre. Străduinţa de a ţine într‑un echilibru just ideea naţională şi ideea europeană beneficiază prin buna înţelegere a celor două de o eficientă susţinere. Academia Română îşi asumă dificila sarcină de a ţine în cumpănă corectă naţionalismul şi europenismul culturii noastre fără ca vreuna să obstrucţioneze pe cealaltă. În paginiile Contemporanului îşi găsesc expresie toate manifestările mai importante ale vieţii noastre culturale şi academice, simpozioane, comunicări, aniversări şi comemorări. Semnături prestigioase ale unor membri ai Academiei Române contribuie permanent la nivelul ridicat al materialelor publicate de Contemporanul. Anul 2018 şi anul 2019, prin caracterul lor aniversar, au trezit o puernică emulaţie spirituală şi culturală. Dar Contemporanul, la fel ca Academia Română nu au pierdut nici un moment din vedere că refugiul într‑un naţionalism desuet, anchilozat în vechi poziţii comuniste, refractar noului nu poate ţine pasul cu mersul lumii de azi, de a purta un dialog viu cu ea.
Mesajul revistei Antiteze, la jubileul revistei Contemporanul. Ideea europeană
În devenirea literelor româneşti, revista Contemporanul. Ideea europeană reprezintă un puternic pilon de susţinere şi de rezistenţă, întocmind – alături de Convorbiri literare, Viaţa Românească şi România literară – careul legendar, de mare autoritate şi altitudine, al publicisticii noastre culturale. Privind în istoria ei, nu se poate să nu evocăm sorgintea ieşeană (seria iniţială: 1881‑1891), ca alternativă de stânga în viaţa curentelor de gândire democratice de la noi, la care a aderat o bună parte din intelectualitatea creatoare autohtonă, proiectul iniţiat în urmă cu aproape trei decenii adăugând inspirat filonul modernităţii europeniste, datorat lui C. Rădulescu‑Motru şi periodicului acestuia, înfiinţat în 1919. A fost şi a rămas o revistă deschisă, de atitudine novatoare, dar şi de spectacol al ideilor, mai ales după 1961, la succesul căreia şi‑au dat concursul marile spirite academice ale vremii. De la Contemporanul lui Morţun‑Nădejde la Contemporanul lui George Ivaşcu şi de la acesta la Contemporanul. Ideea europeană al lui Nicolae Breban se întinde până spre zilele noastre o tradiţie orgolioasă, oglindind viaţa publică în toată complexitatea ei, dar mai ales dorinţa de a da curs spiritului polemic, sincronizării cu mişcarea ideilor din lume, comunicarea cu sensibilitatea dominantă a epocii şi cu unda vizionară ce animă progresul uman. Sunteţi consecvenţi cu poziţionarea propusă în spaţiul dedicat ştiinţei şi artelor, promovaţi valorile naţionale şi cultura autentică, afirmaţi spiritul critic, sunteţi un model de echilibru şi pasiune editorială.
Vă felicităm şi urăm întregii echipe redacţionale Contemporanul. Ideea europeană să fie la înălţimea misiunii culturale asumate, ducând mai departe vocaţia umanist‑academică a revistei, spre a înfrunta cu reuşite pe măsură provocările şi dificultăţile noului mileniu. La mulţi ani!
Cristian Livescu, Director editor al revistei Antiteze, Piatra Neamţ, sept. 2019
Crişu Dascălu
O dignitate din ce în ce mai greu de descoperit
Nu sunt un jurnalist profesionist, ci unul ocazional, dar tocmai de aceea mult mai selectiv decât alţi confraţi adunaţi sub stindardul lui „ubi bene, ibi patria”. Contemporanul. Ideea europeană este pentru mine un cămin de a cărui caldă ospitalitate mă bucur, ori de câte ori restriştile care se abat peste noi îmi aduc pana mai aproape de călimară.
Faptul că a ajuns la aceste vârste neverosimile într‑un spaţiu căzut sub zodia efemerului îi conferă alura unui învingător. În deosebire de civilizaţie, care străbate îndârjit peste veacuri cu mădularele de lut ale unor înjghebări ce nu apar decât pentru a dispărea, cultura este dăinuitoare prin productele ei îmbrăcate, chiar de la naştere, cu o armură nepăsătoare la ruginişul uitării. Contemporanul. Ideea europeană este una dintre coloanele peste care se bolteşte cultura română.
De câte ori mă simt descumpănit sub năvala parcă de neoprit a barbariilor, îi deschid paginile şi mă las alinat de foşnetul lor, binefăcător ca acela al foilor unei cărţi de rugă.
O oază într‑un deşert.
O revistă care apare fără prejudecăţi, dar şi fără inhibiţii, străbătută de o dignitate din ce în ce mai greu de descoperit la noi.
O revistă care, stând sub pavăza bunului‑simţ ce pulsează din marea tradiţie a lumii, descurajează atât orgoliile vane, cât şi modestia iezuită.
O revistă care şi‑a făcut din apărarea culturii noastre vii un strigăt de luptă.
O revistă ce se numără printre tot mai rarele periodice în care mai poate fi citit cuvântul naţiune şi derivatele sale.
O oază izbăvitoare, la care pot să ajungă toţi cei osândiţi să străbată deşertul.
Roxana Pavnotescu
O bucurie
Există foarte puţine reviste de calitate care şi‑au păstrat tradiţia şi au subzistat vremurilor şi regimurilor. Contemporanul este una dintre ele. Datând din 1881, s‑a format şi dezvoltat mereu sub egida unor remarcabili scriitori şi oameni de cultură. Şi a continuat să menţină aceeaşi structură, cu aceeaşi aspiraţie, din 1881 până în prezent: de a crea o imagine a unei Românii moderne într‑un context european. A deschide o astfel de revistă, fie şi pe internet, este o bucurie! O revistă foarte bătrână şi în acelaşi timp foarte tânără nu poate să moară – ne spune mitul „tinereţii fără bătrâneţe”, ea ar trebui să aibă un spaţiu al ei (mitic), rezervat în conştiinţa colectivă (susţinut ca atare!). Vreau să cred că problema este doar financiară, sunt atâţia oameni foarte bogaţi în România care ar trebui cumva angrenaţi să sprijine mai mult cultura.
Luiza Barcan
Un spaţiu al libertăţii de expresie
Revista Contemporanul. Ideea europeană nu este publicaţia unde mi‑au apărut primele cronici plastice, dar eu o consider revista în care am debutat, de fapt. Nu era puţin lucru pentru un începător în ale criticii de artă, de altfel destul de contondent, să fie găzduit de una dintre cele mai vechi şi mai prestigioase reviste din spaţiul cultural românesc. Se întâmpla în 1997 şi de atunci, cu unele întreruperi, ce mi se datorează în totalitate, am scris mereu, aici, ce am vrut şi cum am vrut, fără nici un fel de constrângere ideologică ori de altă natură. Am scris mai întâi cronică plastică, iar mai târziu am publicat şi interviuri, eseuri pe alte teme decât cele legate de artele vizuale, am scris chiar articole de tip protest, cu evident caracter social şi politic. Sunt convinsă că revista Contemporanul era la acea vreme, cum cred că este şi astăzi, singura care şi‑ar fi asumat să publice articole atât de tranşante. Pentru mine această publicaţie este un fel de „Acasă”, unde pot reveni mereu fără să găsesc uşa închisă. Pe de altă parte, ea mai înseamnă şi altceva: un spaţiu al diversităţii de opinii, o „agora”, metaforic vorbind, desigur, o gură reală de oxigen pentru toţi cei care, asemenea mie, şi‑au pierdut speranţa într‑o normalizare a lumii în care trăim.
Revista Contemporanul. Ideea europeană este un spaţiu al libertăţii de expresie şi tocmai de aceea cred că locul ei în peisajul revistelor de cultură naţionale este unul de primă însemnătate. Nu ştiu dacă, în afară de această publicaţie, mai există o alta care să nu constrângă cu nimic exprimarea convingerilor şi a opiniilor colaboratorilor ei. Dar revista Contemporanul. Ideea europeană mai reprezintă ceva vital, aş putea spune, pentru cultura noastră: o alternativă la revistele de cultură politizate excesiv, care nu permit în spaţiul lor decât accesul celor care se supun direcţiei impuse. Reprezintă o alternativă la publicaţiile care „cântă” pe partitura puterii politice a momentului, pentru a se bucura astfel de beneficii şi privilegii. Revista Contemporanul. Ideea europeană a reuşit, totuşi, să supravieţuiască, chiar dacă cei care o coordonează nu şi‑au curbat niciodată coloana vertebrală şi nu s‑au supus nici unei puteri politice. Sunt bucuroasă să scriu într‑o publicaţie de cultură care n‑a făcut campanie electorală pentru nici un viitor preşedinte al ţării, care n‑a publicat panegirice şi care şi‑a asumat să fie în răspăr cu puterea, oricare ar fi fost ea. Pentru că, în opinia mea, adevăratul intelectual, adevăratul formator de opinie, se află mereu în opoziţie.
Bogdan Creţu
„Revista lui Breban”
Am urmărit, încă de la apariţia ei, revista Contemporanul. Ideea europeană. Eram elev de liceu, băteam librăriile şi anticariatele Constanţei, cumpăram reviste culturale cu snopul şi, străin de mahalaua pseudo‑literară politizată, care se lăfăia în prea multe dintre periodicele care uitaseră să rămână preponderent culturale, găsisem aici un spaţiu sobru, riguros, o revistă densă, în care chiar aveai ce citi. Cred că aici am parcurs pentru prima oară fragmente din Genealogia moralei de Nietzsche, ceea ce poate părea foarte straniu, demodat, vetust pentru un lector grăbit de azi. În loc de tabloidizarea literaturii, găseai aici pagini din mari filosofi, eseişti. Şi mai găseai eseurile polemice, vitaliste ale marelui prozator Nicolae Breban despre „riscul în cultură”. Contemporanul a fost de la bun început o revistă croită după chipul directorului ei, Nicolae Breban. A fost mereu şi a rămas până azi, pentru cei mai mulţi, „revista lui Breban”. Şi acesta a fost principalul motiv pentru care am citit‑o. Şi principalul motiv pentru care am început o colaborare care, iată, are deja 10 ani. Din cei 30 de ani postdecembrişti, 10 sunt şi ai mei. Şi ai prieteniei şi ai încrederii.
Am citit, ani la rând, editorialele lui Breban, intitulate Riscul în cultură şi adunate în 1997 într‑o carte care‑mi stă la îndemână şi azi. Plasate în zăpăceala anilor ’90, când altele erau urgenţele, când scriitorul român descoperise ceea ce credea a fi libertatea, adică accesul la spaţiul public, acele texte păreau şi poate chiar erau, spre cinstea lor, „inactuale”. Breban făcea, de fapt, pledoaria îngropării în vocaţie, ca formă majoră a libertăţii. Pentru un tânăr stângaci şi speriat de pulsiunile paranoide ale propriului ideal literar, cum eram eu atunci (şi, ca mine, poate alte câteva mii), textele din acest serial au atârnat greu. Citeam editorialele din săptămânalele de tradiţie ale vieţii literare şi nu găseam decât patimă şi fiere, multă energie irosită pe teme mici (politica e prin definiţie printre cele mai perisabile domenii, care rar definesc o epocă; imaginile perioadelor se conturează, în primul rând, cultural: înainte să fie epoca familiei de Medici, secolele XV‑XVI sunt ale lui Brunelleschi, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Botticelli, Donatello şi atâţia alţi mari artişti). Breban predica, dintr‑un amvon tot mai ignorat, din păcate, despre marile valori (primul editorial, în care fixa programul noii reviste, spunea clar că unicul criteriu de selecţie a textelor va fi valoarea – probabil cel mai vandalizat concept în ultimele decenii), despre datoria scriitorului de a rămâne în cadrul poate nu spectaculos, dar sigur al meseriei sale. Cu preţul care se cere plătit: „Ratarea. Boala. Ridicolul. Infernul îndoielii. Singurătatea cea mai activă…” În fine, „ratarea ca formă de realizare”. Găseam un quijotism contagios în acele texte, o exaltare care răspundea tensiunii mele tinereşti care îşi căuta un ideal în cultură, în literatură.
Tot în paginile revistei din acei atât de tulburi şi confuzi ani ’90, am citit textele în care Nicolae Breban readucea în discuţie o temă devenită, încă de pe atunci, secundară, părăsită de mulţi dintre scriitorii şi criticii care luptaseră pentru ea în condiţii dificile, în timpul comunismului şi considerată perimată mai ales azi: valoarea estetică. Era programul generaţiei lui Nichita Stănescu şi Nicolae Breban, a lui Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, devenită subit inactuală, când intelectualul intrase sub fascinaţia politicii. (Azi esteticul este batjocorit pentru că intelectualii branşaţi la reţelele academice occidentale au redescoperit mirajul ideologiilor, de varii culori). Or, nu Breban era rigid, cum s‑a afirmat nu o dată, blocat într‑un punct fix, când lumea se schimbase radical în jur, ci graba majorităţii scriitorilor de a uita de azi pe mâine lucrurile esenţiale, care nu sunt negociabile, indiferent de climatul politic sau ideologic, era o boală nouă, o rătăcire de sine. Confiscaţi de publicistică (care le oferea falsa libertate, aceea de a‑şi exprima franc şi frust opiniile), intraţi într‑o luptă pentru putere în câmpul cultural, legitimându‑se printr‑un anticomunism descoperit vitejeşte imediat după căderea comunismului (liderii de opinie ai GDS), cei mai mulţi dintre intelectualii publici practicau pamfletul, presiunea de grup, comentariul proximităţii politice, investind energii disproporţionate în lupte fără mize. (Ce a mai rămas azi din uriaşa cantitate de articole politice ale epocii?) Or, Breban, în „inactualitatea” lui (a fi inactual este, de regulă, soluţia salvatoare, semnul fidelităţii faţă de propriile preocupări şi, dacă ai noroc, poate chiar faţă de propria vocaţie), a produs în acele timpuri de furie şi orbire texte splendide, care îşi păstrează neatinsă prospeţimea. Nu, credea el, ieri, ca şi azi, esteticul nu e un criteriu anchilozat, simptom al unui solipsism artistic, apatie faţă de prezent, inaderenţă la zeitgeist, ci o reacţie specifică a artistului, a scriitorului în speţă, faţă de provocările vremii. Esteticul este, de fapt, singura reacţie plauzibilă, legitimă, a scriitorului faţă de epoca sa. Este, de fapt, singurul său reflex, din interiorul vocaţiei, restul manifestărilor fiind civice, nu literare. Poate că, citind în paginile revistei aceste consideraţii care atunci păreau polemice, iar azi sună la fel de polemice, pentru că esteticul este iar ameninţat de un discurs ideologizat, majoritar (poate criza în care ne zbatem azi, una concretă, nu discursivă, ameninţarea virusului covid 19, va arăta şi cât de fandosite şi decorative sunt dilemele ideologice ale epocii noastre), nu le‑am înţeles urgenţa. Azi le‑o pricep însă cu maturitatea de care, poate, mă învrednicesc: „Dar noi nu voiam – noi nu vrem nici acum! –, deşi milităm pentru acelaşi estetic ca formă autonomă şi majoră a vieţii sociale, o artă pentru artă, nu, noi vrem o calificare, o profesionalizare a criteriilor, o revenire în câmpul nostru predilect şi major, în specificitatea noastră inconfundabilă, noi respingem orice imixtiune, fie ea a bisericii, a moralei burgheze sau a partidului!” Unul dintre fenomenele cele mai regretabile ale ultimelor decenii este tocmai această deprofesionalizare a scriitorului, dublată sau poate chiar cauzată de o deprofesionalizare a criticii literare, de pierderea prestigiului acestei instituţii a gândirii libere, a spiritului critic, neconfiscat de interesele vremii. Breban a scris în paginile revistei pe care a condus‑o şi conduce pagini memorabile, care s‑au adunat într‑o explozivă carte intitulată Trădarea criticii.
Revista şi‑a fixat profilul în funcţie de cel al directorului ei, şi‑a hrănit mereu personalitatea din aceea a marelui scriitor care este Nicolae Breban. Deloc întâmplător, ea nu doar că nu s‑a îndepărtat de valorile tari, purtătoare de identitate, ci a reacţionat (proba, reacţia firească a oricărei celule vii, după cum spune autorul Buneivestiri!), a stârnit mereu dezbateri asupra temelor majore de interes naţional (chiar dacă fals desuete; nu e nici o dramă: temele mari par întotdeauna desuete!): rolul culturii în definirea valorilor prezentului, falsificarea trecutului şi diabolizarea ideologică a unor mari intelectuali interbelici, identitatea naţională, rolul materiilor umaniste, care au potenţial identitar, precum limba latină, istoria, literatura română în programele şcolare, situaţia manualelor alternative şi atâtea şi atâtea altele. Contemporanul. Ideea Europeană, punând la un loc şi revendicându‑se de la două direcţii doar aparent contradictorii, e în primul rând un spaţiu al dezbaterii, care şi‑a respectat vreme de trei decenii ţinuta înaltă şi nu a demisionat de la o misiune tot mai puţin asumată de instituţiile statului, din păcate, şi de şcoală: aceea de a educa, în numele unor valori care nu se perimează. Într‑un interviu recent, plin de adrenalină, Breban recunoştea că a încercat să grefeze, în spaţiul dâmboviţean, beat de descoperirea unei false libertăţi, tiparul unei mari reviste germane, Zeit, cu ample texte de opinii, foarte docte şi foarte serioase, de un înalt nivel intelectual.
Contemporanul. Ideea Europeană a rezistat 30 de ani şi a rezistat bine! (Nu definea Nietzsche valoarea drept „ceea ce rezistă”?) Ea e un cadru al conservatorismului critic matur, dar şi al temelor grave, perene, care definesc o cultură şi, implicit, o naţiune. Adică o tribună de apărare a acelor valori, de care nici când credem că o facem, nu ne putem rătăci.
Vremurile dificile pe care le traversăm ne arată, încă o dată, că sunt puţine valorile în jurul cărora ne putem strânge. Oricât de puţin spectaculoase, ele sunt nenegociabile. Aceasta este zona de care revista, în spiritul creatorului ei, Nicolae Breban, prin munca echipei redacţionale, nu s‑a îndepărtat vreme de trei decenii.
Mihaela Albu
Reinventarea Contemporanului
„La ce bun o revistă la vremuri sărace”?… S‑ar putea întreba cineva, la ce bun cărţi, la ce bun cultură? „Avem de la un timp încoace prea multe reviste literare” s‑a afirmat într‑un fel sau altul; multe sunt „regionalizate”, însă nu pe zone geografice, ci pe „familii” (nu întodeauna de spirite, ci de interese!).
În provincie, în nordul şi în sudul României, în est şi în vest, au apărut după 1990 mereu mai multe publicaţii literare, chiar şi în zone care nu s‑au remarcat cultural vreodată. Şi nu văd nimic rău în asta. De la centru, din capitală, răsare însă soarele, de la centru se dă direcţia. Sau, cu alte cuvinte, publicaţiile bucureştene sunt percepute mai degrabă ca principalele repere. Dar şi în provincie, şi în Bucureşti, unele reviste au plecat la drum cu un nume nou, cu concepţie editorială inedită, multe încercând să se impună, să se individualizeze.
Sunt şi reviste care s‑au născut din propria cenuşă, având în spate o tradiţie, o moştenire pe care se străduiesc să o ducă mai departe şi, de ce nu, să o depăşească. Să dăm aici numai două exemple: Convorbiri literare şi Contemporanul. Ideea europeană.
Despre Convorbirile ieşene am scris atunci când şi‑au aniversat 150 de ani.
Despre Contemporanul (cel de astăzi) voi aşterne câteva gânduri acum, cu acest, de invidiat, de ce să nu recunoaştem, prilej: 139 de ani de la primul Contemporan, 100 de la Ideea europeană şi trei decenii (iată!) de la săptămânalul şi acum lunarul Contemporanul. Ideea europeană. „Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă”. Să ai în spate o astfel de tradiţie nu e puţin lucru; ai o bază, pleci la drum cu un bagaj, nu o iei „de la lingură”. Cum continui – aici e problema!
Ar trebui să încep cu începutul, dar n‑ar fi spaţiu pentru toată informaţia. Aş spune doar că „haina nouă” a venit cu fală şi folos.
Reinventarea Contemporanului trebuia făcută şi a fost făcută! Voi mai spune că noul Contemporan, cel de azi, de sub mâna forte a Aurei Christi, are personalitate, se individualizează. Publicaţia intră în categoria revistelor literare, dar mai cu seamă a revistelor de atitudine. Se distinge de celelalte reviste prin rubrici, prin editorial, prin colaboratori constanţi, prin temele abordate, atribute care, detaliate, ar umple zeci şi zeci de pagini. Nu voi da nici un exemplu pentru simplul motiv că n‑aş putea alege, n‑aş putea ierarhiza. Las cititorii să îşi exprime preferinţele.
Să nu trecem cu vederea titulatura revistei. La vechiul nume, aflăm chiar de pe site‑ul noii publicaţii, directorul, acad. Nicolae Breban, i‑a adăugat un subtitlu cu ample semnificaţii – Ideea europeană. Şi astfel, „vechea revistă, Contemporanul, înfiinţată la 1881, întruneşte două branduri foarte puternice, de un imens prestigiu în istoria culturii române”, dar trece şi dincolo, trimiţând la conotaţia modernă de integrare în familia europeană.
„Criza trece, cultura rămâne”, spunea Basarab Nicolescu. „Vremurile sărace” vin şi vor veni mereu. Depinde de noi însă dacă vrem să fim săraci şi în spirit.
Contemporanul – cu întreaga echipă Conte – ţin aprinsă făclia culturii române. La mulţi şi rodnici ani!
Mariana Neţ
Un nume de referinţă
Revista Contemporanul, acum cu subtitlul edificator, Ideea europeană, se află în al patrulea ciclu de existenţă. Dacă n‑ar fi decât pentru că prima publicaţie periodică purtând acest nume a fost înfiinţată în anul inaugurării Ateneului Român, iar în decursul timpului şi în paginile diverselor ei avataruri, au semnat nume precum Ion Creangă, Dimitrie Anghel sau Sofia Nadejde, apoi Tudor Arghezi, Tristan Tzara, Felix Aderca sau B. Fundoianu, în timpul comunismului: G. Călinescu, M. Sadoveanu, E. Jebeleanu, Paul Georgescu, Savin Bratu sau Ov. S. Crohmălniceanu, iar în vremuri mai apropiate Iosif Sava, Solomon Marcus, Ion Ianoşi sau Nicolae Balotă (pentru a‑i menţiona numai pe cei plecaţi dintre noi) şi ne dăm seama cu uşurinţă că revista Contemporanul a fost un nume de referinţă în peisajul jurnalistic românesc. Şi continuă să fie. Îi doresc: La mulţi ani!
Sorin Ilieşiu
O revistă necesară
Contemporanul. Ideea europeană reprezintă ipostaza civică a scriitorului Nicolae Breban care, în 1990, imediat după căderea totalitarismului, a fondat o revistă culturală atât de necesară pentru ca România să redevină contemporană cu cea mai bună idee europeană, cea din care s‑a născut adevărata Europă. Revista e asemenea unui concert compus pentru o orchestră naţională şi pentru solişti de talie europeană în frunte cu compozitorul Breban şi cu dirijorul Aura Christi.
Horia Bădescu
O paradigmă
Contemporanul. Ideea europeană este mai mult decât un nume de revistă, este o paradigmă. Un model despre modul în care ar trebui înţeleasă europenitatea unui continent, a unei structuri socio‑politice, a unei culturi cu o esenţă comună, ilustrând o splendidă sincronie în diacronie, pe care construcţia europeană a refuzat şi continuă să o refuze ca fundament ireductibil al unităţii ei, în beneficiul negustoriei şi conivenţelor. Cultură europeană care îşi află singularitatea exprimată într‑o multitudine de experienţe particulare, la nivel individual sau naţional, complementar şi egale axiologic. Cum bine spunea Jankelevici: „Nimeni nu poate revendica pentru sine întregul adevăr”. În concepţia modernă, alteritatea nu mai este o ameninţare, ci, mai ales, o complementaritate în identitate, un alt mod de exprimare a acesteia. Dar dacă noi, europenii, suntem capabili să practicăm complementaritatea identitară într‑un proiect multicultultural, multireligios şi multirasial cu o finalitate imprevizibilă, mi se pare aberantă obtuzitatea cu care ne‑o refuzăm atât de des nouă înşine. Iată de ce adevărata sfidare a construcţiei europene este, aşa cum am afirmat de atâtea ori, aceea de a vedea dacă europenii sunt capabili sau nu de a‑şi imagina viitorul împreună cu ceilalţi europeni. Europa viitorului trebuie să fie una a egalităţii de rang şi, din punct de vedere cultural, a unei ferme sincronii în diacronie, o Europă a integrării Estului în Occident şi a Occidentului în Est.
Am făcut această lungă praranteză pentru că ea sintetizează într‑un fel axele tematice ale revistei, modul ei de a‑şi înţelege misiunea culturală, aceea de a apăra şi evidenţia valorile identitar culturale româneşti ca fiind deopotrivă consonante cu spiritualitatea şi cultura continentală. Contemporanul. Ideea europeană este o revistă foarte românească şi prin aceasta profund europeană şi universală, ca să parafrazez exprimarea lui Tudor Arghezi despre Eminescu. Ca profil, ca misiune asumată, ca substanţă a universului propus cititorului. De la admirabilele editoriale ale lui Nicolae Breban, căruia i se datorează viaţa acestei nou‑veche reviste, şi poetica vibrantă a Aurei Christi la viziunea arheică din ireductibilele interpelări literare ale lui Theodor Codreanu ori savanta ţesătură comparatistă a Maria‑Anei Tupan şi strălucitele contribuţii ale întregii pleiade de titulari de rubrică şi colaboratori, cărora li se adaugă ilustre personalităţi ale lumii academice, în frunte cu preşedintele acesteia, totul converge către un dialog deschis şi pasionat cu problemele contemporaneităţii, cu ideile europene din perspectiva românităţii. Românitate care nu e decât un mod particular, specific de exprimare a europenităţii care ne aparţine şi căreia îi aparţinem chiar atunci când îi amendăm derapajele. Contemporanul. Ideea europeană a preluat şi duce mai departe o constantă a marii revuistici literare româneşti în natura echilibrată şi lipsită de complexe a dialogului cu spiritualitatea şi cultura europene, într‑o contemporaneitate care are o acută nevoie de idei adevărate, profunde, nu de comeraje de circumstanţă. Un dialog viu de o pregnantă calitate şi ţinută, un creuzet intelectual iradiant de eleganţă şi civilitate.
Cu ani în urmă şi timp de mulţi ani, lumea cumpăra una dintre marile reviste româneşti, Contemporanul, pentru a citi, în colţul din dreapta, sus al primei pagini, tableta cu care ne bucura ochii şi sufletele, în fiecare săptămână, Geo Bogza. Tableta aceea era ca pâlpâirea de lumină a farului de pe ţărmurile pândite de naufragii, uitate de lume şi de Dumnezeu: statornică, indefectibilă, necesară.
De foarte mulţi ani, de când existenţa mi s‑a reconectat la cotidianul vieţii literare, cumpăr Contemporanul. Ideea europeană, una dintre marile reviste româneşti, pentru că aflu în ea pagini care‑mi bucură ochii şi sufletul, pagini în al căror conţinut regăsesc idei şi credinţe care sunt şi ale mele, o viziune asupra lumii în care trăim şi cu care mă simt solidar. Pentru că în ea pâlpâie acea lumină statornică, indefectibilă, necesară. Vorba verilor noştri din Hexagon: „Que ça dure!”
Dora Pavel
O rememorare
Dubla titulatură a revistei îşi revendică mai multe date de (re)naştere: 1 iulie 1881, 22 iunie 1919, 20 septembrie 1946, 20 aprilie 1990. Pe primele două nu le‑am prins, pe a treia mi‑o… amintesc doar vag (ehei, aveam două luni şi jumătate!), iar pe ultima am trăit‑o aproape euforic, aşa că mă refer doar la aceasta din urmă.
Pentru mine, dragă Aura, Contemporanul. Ideea europeană înseamnă înainte de orice primul interviu pe care mi l‑ai luat la debutul meu în roman şi pe care l‑ai găzduit în numărul din decembrie 2003 al revistei. Aş vrea să rememorez acum acel fapt emoţionant, reluând câteva mărturisiri din dialogul de atunci. Fireşte că, înainte şi după acel moment, am urmărit mereu cu interes numerele tematice dense ale periodicului vostru, editorialele brebaniene, adică tot atâtea eseuri pasionante, apoi dezbaterile şi cronicile, percepute ca un serial captivant, ale cărui personaje şi isprăvi le aştepţi de la un episod la altul.
Ei bine, Aura, mă întrebai în 2003, între altele, cum am scris Agata murind şi, în general, cum scriu proză sau poezie. Dacă scrisul e, pentru mine, „un travaliu, o plăcere, o pedeapsă”, dacă urmez „un plan bine gândit” ori mă las „ghidată de obsesie”. Şi dacă, atunci când scriu proză, poetul din mine… „sângerează”. Îţi spuneam că a fost decisiv pentru mine să percep diferenţa enormă de „stare interioară” în momentul când am trecut la proză, la roman, moment din care poetul din mine chiar n‑a mai existat. În vreme ce travaliul poeziei era însoţit/ urmat de o plăcere scurtă, rezumată, deci, repede uitată, cel al scrierii prozei m‑a dăruit cu trăiri maxime şi de durată. Recitind ce‑am exprimat în urmă cu şaisprezece ani, mi‑am spus din nou că s‑ar fi putut foarte bine, într‑adevăr, ca marea iubire, romanul, să nu mă fi intersectat niciodată şi ce noroc am că romanul m‑a găsit!
Mica mea confesiune nu se vrea decât o nouă confirmare a raţiunilor afective care mă leagă de revista voastră.
La aniversară, îţi dorim energii nesecate şi tinereţe fără bătrâneţe, Contemporanule!
Victoria Milescu
La mulţi ani, contemporani!
Revista Contemporanul. Ideea europeană are sigur un loc de prim-plan pe podiumul excelenţei revistelor culturale. Prestigiul i‑l asigură numele colaboratorilor, personalităţi de largă respiraţie şi inspiraţie. Puţine reviste sunt conduse de un academician de anvergura lui Nicolae Breban, un ziditor de cărţi, cu ascendent internaţional, intrând cu voie sau fără voie în galeria monştrilor sacri, privit cu admiraţie, cu invidie, cu bunăvoinţă divină. Revista acoperă expresiv toate secţiunile unei mari culturi care are cu ce le acoperi: literatură, artă, ştiinţă, politică etc. Iar peste paginile ei lunecă aura sacrificială a unei devoţiuni pe viaţă. Ea e Aura Christi, îndrăgostită de litera scrisă, un suflet de muritor îndrăgostit de nemurire. Titlul unui poem al lui Alexandru Vlahuţă ne trezeşte la realitate, „Unde ni sunt visătorii?” Ce frumos că nu‑l uităm! Unde să ne fie visătorii? Poate şi pe aici, printre filele acestei reviste care îşi trăieşte destinul de revistă europeană, contemporană cu noi şi noi cu ea, Contemporanul. Ideea europeană.
