Contemporanul » Actualități - Comunicate » Lumea lui Aurel Jiquidi

Lumea lui Aurel Jiquidi

Aurel Jiquidi, un umanist enciclopedic

 

Nici măcar moartea prematură, survenită în anul 1962, la doar 66 de ani şi în plină forţă creatoare, nu închide opera vastă pe care Aurel Jiquidi a realizat‑o şi pe care a distribuit‑o în lume prin toate mijloacele posibile. Dispariţia lui doar a încheiat fizic un flux al creaţiei, care avea toate datele unui fenomen natural, ale unei revărsări nestăpânite, dar caracterul deschis şi dinamic al artei sale nu s‑a schimbat cu nimic, ci dimpotrivă, abia posteritatea a creat toate condiţiile pentru o privire mai cuprinzătoare şi pentru o lectură exhaustivă. Dacă acest lucru nu s‑a întâmplat încă sau, şi mai rău, dacă s‑a realizat incomplet, superficial ori de‑a dreptul greşit, faptul nu se datorează nici operei încheiate şi nici caracterului ei deschis. Trei coordonate mari şi, în ultimă instanţă, perfect adevărate, dacă sunt luate în sine, au determinat, de‑a lungul timpului, lectura distorsionată a bogatei sale producţii artistice, care a fost redusă, confortabil, la caricatură, în sens larg, şi la statutul de ilustrator al lui Caragiale, într‑unul mai restrâns: mai întâi, asocierea cu tatăl său, Constantin Jiquidi, a cărui carieră fulminantă este cu adevărat legată de caricatură şi de relaţia profundă cu I.L. Caragiale, mai apoi faptul că Aurel Jiquidi însuşi a realizat o cantitate enormă de caricatură jurnalieră şi a organizat numeroase expoziţii de grafică asociată caricaturii şi, în al treilea rând, calitatea excepţională a comentariilor sale grafice la opera lui Caragiale.

Toate acestea au creat în conştiinţa publică un fel de asociere prin contiguitate, personajele caragialeşti aşezându‑se, cumva, în memoria colectivă prin imaginile lui Jiquidi, după cum orice referire la Jiquidi invocă spontan caricatura şi trimite nemijlocit către marele dramaturg. Această percepţie a artistului, cu o rezoluţie atât de puternică, pe care a sugerat‑o chiar opera însăşi la o privire grăbită şi reducţionistă, a devenit una canonică, iar confortul privitorului, odată dobândit, manifestă inerţii greu de dislocat tocmai din pricina argumentelor intrinseci şi a certitudinilor pe care ea se întemeiază. Privit însă de aproape şi eliberat de prejudecăţile unei receptări trunchiate, dar cu atât mai sigure de sine, Aurel Jiquidi îşi dezvăluie adevăratul său chip de creator cu disponibilităţi multiple şi de cercetător meticulos al celor mai complicate şi mai imprevizibile stări (şi manifestări) ale naturii umane. Dincolo de genurile artistice ilustrate şi de stilistica sa ocazională, care de multe ori au indus în eroare şi au creat iluzia unui acces facil la mesajul comic al unei arte directe şi de consum imediat, artistul oferă imaginea surprinzătoare a personalităţii sale profunde, una gravă şi interogativă, când bântuită de spaime, de angoase şi de coşmaruri, când străbătută de reflecţii metafizice, de stări meditative şi de viziuni luminoase asupra unei umanităţi care îşi găseşte mereu resursele de a depăşi marile şi micile adversităţi ale istoriei diurne şi ale propriei sale condiţii. În această lume plină de capcane, sfâşiată între damnare şi mântuire, conştiinţa morală şi capacitatea de empatie a artistului sunt adevărate forţe ordonatoare ale unui întreg univers al fiinţei, şi nicidecum simple dexterităţi de a glosa volubil şi hazliu pe marginea unor episoade particulare şi tranzitorii. În centrul întregii sale viziuni asupra existenţei şi a lumii, în ansamblul său, se găseşte Omul, în totalitatea ipostazelor şi a expresiilor sale, de la ceea ce îl caracterizează ca entitate cosmică şi ca specie care exprimă natura viului în mod absolut la vocaţia sa de fiinţă socială şi istorică, şi până la măreţia şi la drama fiinţei particulare, a omului concret şi tranzitoriu, dar mereu purtător de aspiraţii şi mânat de idealuri, dincolo de toate limitările interioare şi de ostilităţile, de multe ori necruţătoare, ale circumstanţelor. Incursiunea pe care Aurel Jiquidi o face în acest inepuizabil teritoriu este aceea a unui umanist, a unei conştiinţe cumulative şi a unei mari energii cu vocaţia construcţiei intelectuale, ceea ce defineşte viguros un profil enciclopedic. Privirea sa este una amplă, contextuală şi integratoare, care porneşte de la cadrul natural larg, de la peisajul‑habitat ca metaforă a spaţiului paradiziac, apoi focalizează tot mai puternic până ce în acest cadru, în această anvelopă edenică, apare primul om, adică fiinţa duală, El şi Ea, androginul scindat care face şi cel dintâi pas în istorie. Iar acest pas al începuturilor aduce cu sine şi un alt tip de peisagistică, aceea a habitatului social, a spaţiului locuit care sugerează sedentarizarea şi socializarea pe întreaga scală a posibilităţilor, de la amenajarea de primă instanţă, aceea de factură rurală, şi până la amplele edificări urbane în care nivelul locuirii elementare, de tip individual, este luat de marile aspiraţii colective, de lupta cu limitările firii şi de afirmarea încrederii în sine şi a deschiderii către absolut. Privit în noul său context, omul lui Jiquidi devine el însuşi un personaj mult mai complex, iese din singurătatea iniţială, fie ea şi în cuplu, pentru a intra în circuitul amplu al speciei care îşi identifică dinamica şi ciclicitatea. Noua tematică prin care se manifestă şi se acreditează un alt stadiu al vieţii individuale şi al fiinţei colective, în care percepţia spaţiului este îmbogăţită cu ideea temporalităţii, a succesiunii şi a vârstelor, este aceea a maternităţii, a biruinţei şi a continuităţii prin procreaţie. Indiferent de imaginea imediată a acesteia, de starea concretă şi de condiţia socială a personajelor, maternitatea îndeplineşte acelaşi rol, surprinde aceeaşi comunicare de o profunzime insondabilă şi se afirmă prin aceeaşi arhitectură compoziţională, măreaţă şi monumentală. Însă acest moment nu este decât începutul, chiar dacă el ar putea închide, în fond, întregul ciclu, fiindcă de aici, de la percepţia maternităţii, observaţia şi meditaţia se referă la un alt început şi la o altă ipostază a experienţei paradiziace, anume la copilărie. Şi nimic nu este mai generos ca material de contemplaţie şi de cercetare, dar şi mai provocator pentru capacitatea artistului de a surprinde şi de a comunica, decât această imagine a copilăriei, a locului în care nimic nu este static şi uşor de extrapolat, acolo unde nu există tipologii sau stereotipuri şi unde fluiditatea stărilor şi versatilitatea formelor depăşesc orice posibilitate a anticipărilor comode. Dar, dincolo de dimensiunea edenică a copilăriei, de vastul teritoriu al inocenţei pe care ea îl conturează implicit, copilul lui Aurel Jiquidi prefigurează, de fapt, întreaga experienţă ulterioară, cu toată diversitatea ei, de la miracolul de a fi la starea dramatică de a fi într‑o lume necruţătoare şi ostilă. Întocmai ca puii de animal care, jucându‑se, îşi însuşesc şi îşi pregătesc abilităţile de supravieţuire ale adultului, aceşti copii prefigurează ipostazele de viaţă şi toate fatalităţile destinului social al oamenilor mari. În paradisul lor legitim şi în lumea lor incoruptibilă îşi fac deja apariţia însemnele şi recuzita căderii în lume, iar tristeţea, abandonul, singurătatea, în starea lor nudă sau abil camuflată sub aparenţa unor efecte de scenă, sunt simptomele neîndoielnice ale condiţiei umane înseşi, care se manifestă încă din prima clipă. Chiar dacă universul copilăriei descris de Aurel Jiquidi cuprinde şi imagini în care bucuria, libertatea şi iubirea sunt prezenţe de la sine înţelese, dominantă rămâne, totuşi, natura precară şi vulnerabilă a acestei lumi măcar şi pentru simplul fapt că blindajul ei a fost penetrat de realitatea diurnă, iar în ordinea paradiziacă s‑au insinuat prematur suferinţa, drama şi neputinţa. Echivalentul extins al copilăriei, adică începuturile vieţii colective şi ale experienţelor asociale, este spaţiul rural, în mod concret satul, topos‑ul începuturilor, adică al unei copilării colective, în care natura frustă şi ingenuă se acomodează cu istoria incipientă şi cu o întreagă ritualistică a omului primordial. Figuri arhaice, costume imemoriale, portrete care invocă tipologii străvechi, coabitarea elementară natură‑om‑animal, dar şi diversele ipostaze ale unor ceremonialuri festive, acelea care invocă transcendenţa şi conservă esenţa cosmică a fiinţei umane, fac din lumea rurală a lui Aurel Jiquidi un punct de tranzit socio‑metafizic dinspre paradisul pierdut înspre viitura irepresibilă a istoriei profane. Iar această istorie, pe deplin instalată, care devine nu doar un concurent socio‑economic de un dinamism devastator pentru inerta şi stereotipa lume rurală, ci şi un aspersor continuu de energii umane şi promisiunea unui nou paradis, unul de proximitate, este oraşul, spaţiul urban în sens larg, privit deopotrivă ca furnizor de speranţe imediate, ca ideal de viaţă şi ca centru de putere. Acest clivaj istorico‑simbolic şi întregul interval concret care separă cele două entităţi sunt privite de Jiquidi ca sursă profundă a unor drame individuale, a unor permanente rătăciri în necunoscut, dar şi ca început al unor mari victorii colective şi ca o şansă majoră de consolidare socială şi de fortificare a conştiinţei de sine. Aici, în universul urban, trecând dincolo de ambiguitatea sat‑oraş, de promiscuitatea mahalalei, aşa cum se constituie ea la periferie, încep să se definească marii vectori ai istoriei şi să se construiască formele majore ale unei civilizaţii durabile. Faţă de orizontalitatea şi de monotonia, împinsă până la stereotip, a satului, faţă de supunerea acestuia anonimatului firii, oraşul se manifestă pe verticală, trăieşte imperativ şi dinamic, supune spontaneitatea din jur unei ordini superioare şi aspiră, în spaţiu şi în timp, la cucerirea unui statut dominant. Arhitecturile impunătoare, marile aglomerări, amenajările publice, însemnele care atestă experienţele şi reglementările existenţei comunitare, încadrarea acesteia într‑un sistem de norme devin, în imaginarul şi în repertoriul de forme al lui Aurel Jiquidi, elemente de referinţă în ceea ce priveşte identificarea unui alt nivel de percepţie a condiţiei umane. Dacă satul este anonim şi tipologic, aşezat exclusiv pe temeliile unei lupte primare pentru existenţă, oraşul generează individualităţi, construieşte personaje, propune identităţi puternice, figuri fondatoare şi, nu de puţine ori, efigii cu un statut cvasimitologic. Politicienii, artiştii, oamenii de cultură, persoanele publice, în general, devin prezenţe exponenţiale în spaţiul urban, şi ele fac saltul de la istoria măruntă a supravieţuirii, în care dramele şi bucuriile sunt mai degrabă individuale şi surde, la istoria mare, acolo unde şi spectacolul este copleşitor, şi dramele devin colective, şi ele se aşază, de multe ori, în proximitatea viziunilor apocaliptice. Dar de la apocalipsa privată, aceea care se consumă în cercuri restrânse şi care priveşte strict persoana concretă, familia sau comunitatea imediată, iar aici boala, accidentul şi moartea, în variile lor ipostaze, sunt formele brutale prin care ea se manifestă, se face pasul, concomitent cu extensia în spaţiul fizic şi în acela al civilizaţiei, către marile impasuri colective, către dramele sociale şi istorice. Tot ceea ce, la nivel individual, este trăit succesiv, ca episoade în derulare, la nivelul înalt al istoriei este experimentat simultan şi cumulat, iar cel care cuprinde totul şi îşi extinde vocaţia distructivă şi anvergura apocaliptică la nivelul întregii societăţi, al umanităţii înseşi, este războiul, coşmarul generalizat, care conţine, de‑a valma şi dincolo de orice măsură, şi accidentul, şi boala, şi moartea. În acest imens malaxor al istoriei, în această lume dezlănţuită şi irepresibilă, firava natură umană, fiinţa vie şi ireductibilă, nu are decât o singură şansă: aceea de a‑şi căuta singură spaţiile de securitate fizică şi adăposturile pentru confortul imediat şi pentru echilibrul metafizic. Soluţia lui Aurel Jiquidi de a ieşi din acest enorm şi disproporţionat conflict dintre stihia istorică şi socială, pe de o parte, şi fiinţa şi conştiinţa individuală, pe de altă parte, este retragerea în interior, în universul inexpugnabil al spaţiului familial, ca garant al securităţii fizice şi morale, şi în atelier, în spaţiul de creaţie, ca loc de protecţie a conştiinţei şi al libertăţii nelimitate a imaginarului. De aici, din punctul cel mai restrâns, dar dintr‑unul central şi care constituie nucleul dur al unei reprezentări concentrice, artistul duce bătălia sa decisivă cu adversităţile istoriei nemijlocite, dar şi cu demonii nevăzuţi şi necruţători ai ideologiei, ai propagandei, ai imposturii şi ai disoluţiei programate. Bătălia explicită, dusă de multe ori cu mijloacele martorului direct, ale sociologului şi ale antropologului, într‑o stilistică şarjată până la limita strigătului expresionist şi a invocaţiei în stare de transă mistică, se mută acum din planul observaţiei şi al descrierii în acela mult mai subtil, conceptual şi esopic, al limbajului şi al revoltei stilistice. Aşa cum altădată explora lumea vizibilă, îi căuta sensul şi îi determina limitele, oferind implicit propria‑i artă ca pe un mediu taumaturgic şi exorcizator, acum, dinlăuntrul limbajului, din vastul teritoriu al unei libertăţi cu neputinţă de îngrădit, el propune şi instrumentează o altă realitate, la fel de pregnantă şi de monumentală ca şi cea observată direct. Această nouă realitate, născută din imaginar şi din mecanismele inefabile ale conştiinţei, devine o alternativă majoră la realitatea perisabilă şi degradată tocmai pentru că valorifică resursele intrinseci ale limbajului artistic, şi, din această pricină, ea este mult mai coerentă, mai stabilă şi, în mod inevitabil, profund subversivă. Aşadar, lumea nouă pe care o creează şi o propune acum Aurel Jiquidi este un alt fel de proiect paradiziac din care dispar toţi paraziţii realităţii trecătoare pentru a face loc adevăratei realităţi, aceleia fundamentate exclusiv pe capacitatea noastră de a plăsmui, pe disponibilitatea noastră de a visa şi pe convingerea că lumea în care trăim nu este aceea pe care suntem constrânşi să o percepem, ci aceea pe care suntem în stare să o imaginăm, să o realizăm prin mijloacele pe care le avem la îndemână şi să o acredităm prin forţa noastră de a‑i dovedi autenticitatea. Iar Aurel Jiquidi a dovedit nu numai că acest lucru este posibil, ci şi că acest demers creator este singurul adevărat, profund şi incontestabil. Opera sa nu este un simplu cumul de episoade, oricât ar fi ele de spectaculoase, ci un scenariu amplu şi organic prin care întregul parcurs, de la Geneză şi până la sfârşitul istoriei, este străbătut într‑un mod convingător şi plauzibil. Dacă, în ceea ce îl priveşte pe Corneliu Baba, calificativul de Pictor al Omului, atribuit de Tudor Vianu, i se potriveşte în mod absolut, cea mai adecvată definiţie succintă pentru Aurel Jiquidi este aceea de Pictor al Umanităţii. Dacă Baba relevă condiţia măreaţă, sfâşietoare şi tragică a fiinţei individuale, Aurel Jiquidi dezvăluie, comentează şi însoţeşte până la capăt existenţa colectivă, condiţia măreaţă, sfâşietoare şi tragică a fiinţei sociale şi istorice. Dar şi a fiinţei biruitoare, a aceleia cu o irepresibilă vocaţie a transcendenţei.

Fragment din studiul monografic Lumea lui Aurel Jiquidi, Editura Monitorul Oficial
■ Scriitor, poet, critic şi istoric de artă

Pavel Şuşară

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest