„Când sufletul plânge, numai Dumnezeu aude.
Când inima plânge, timpul se opreşte.”
Shema Israel
Semnul unei creaţii, profilul unui creator este slujit întotdeauna şi de muzica tăcerii, care îmbracă clipele într‑o eternitate de vis. Arta regiei a fost şi este un tratat mesianic ce cuprinde într‑o identitate specifică întreaga ambiguitate a existenţei.
Radu Penciulescu, cel care a construit şcoala modernă de regie, spunea că rolul acesteia se justifică prin faptul că autorul nu stăpâneşte totalitatea sensurilor piesei. Lectura regizorală poate fi lectură de identificare şi lectură critică. Teatrul, mai preciza Profesorul, este arta reacţiei. Numai din reacţie se naşte adevărul. Regizorii‑lideri trezesc creativitatea actorilor. Teatrul prezintă viaţa altora, dar nu poţi să naşti spectacole dacă nu se nasc din adevărul tău.
Cătălina Buzoianu
Era în vârful ierarhiei teatrale încă de la început. A stăpânit întotdeauna altitudinea artistică, chiar dacă unii n‑au vrut să creadă sau să recunoască acest adevăr. Ea l‑a impus.
Predestinată neliniştii, înfrângerii şi anonimatului prin rangul intelectual al familiei, într‑o epocă a întunericului şi opresiunii ideologice, a devenit învingătoare autoritară prin talent şi ambiţie, prin tenacitate şi curaj, prin cultură şi personalitate. Artist de atitudine înnăscută, luptătoare aprigă şi de temut, folosind cu dezinvoltură farmecul şi feminitatea, graţia şi sarcasmul, învăluirea subtilă în strategii victorioase, Cătălina Buzoianu a creat o operă teatrală complexă, diversă, autoritară şi originală.
Viaţa ei a fost o stare de înţelesuri teatrale generatoare de energii şi semnificaţii. Se „juca” inteligent cu propriile umori, exploatându‑şi nemilos fragilitatea impusă de răspântiile destinului. Era atât de puternică, încât ştia să‑şi îmblânzească şi să‑şi domine slăbiciunile. Lucidă şi exaltată, a trecut prin cursele existenţei seducător, princiar. Eroinele spectacolelor sale i‑au pândit şi destăinuit identitatea. Femeia, soţia, mama se oferea cu voluptate mistuirii artistei. Înnobila deziluziile… Era un evadat al speranţei.
Inventa cu măiestrie structuri spectaculare, apelând la arhetipuri. Interesată de neliniştile umanului, a creat o mitologie din banale structuri cotidiene.
Ştia să supună moda, s‑o folosească, s‑o ironizeze, s‑o umilească, s‑o reţină…
Teatrul a regenerat‑o necontenit într‑o poetică a creativităţii.
A atins dezideratele avangardei, în acelaşi timp, conservând cu subtilitate valorile unui clasicism modern. Nu a fost sluga timpurilor, ci partenera lor. Era un artist emblematic, de neuitat, marcată de viul agresiv, incitant al vieţii. Metaforele sale au acţionat simultan în diferite spaţialităţi de relevanţă spirituală. A fost rafinată şi ambiguă… îşi purta cu strălucire obsesiile, fără a le impune brutal. Iluminând necunoscutul, teatrul ei rămâne în amintire o tulburătoare întâlnire a universurilor reflexive. Cultivând noutatea cu har, şocul cu bun gust, gândul cu nobila responsabilitate, Cătălina Buzoianu e o emblematică personalitate în destinul Teatrului Românesc din ultima jumătate de veac.
Fertilă în originalitate, opera ei e stranie şi incandescentă în amintirea tuturor. N‑a fost erodată de nimicnicie. N‑a atins‑o infantilismul. N‑a alintat‑o blestematul orgoliu. A avut o imaginaţie galactică, fertilă în propria‑i potenţă creatoare.
Spectacolele ei sunt ecoul valorii Teatrului Românesc. Prin toată creaţia sa a provocat, a polemizat şi a vrăjit succesul. „Magie, abur, vis…” , cartea Cătălinei Buzoianu ne deschide porţile pentru a înţelege rafinamentul şi virtuozitatea unui challenger, născut şi nu făcut. Poem al pluralităţii, arta Cătălinei Buzoianu a creat şi întreţine, şi acum, exemplaritatea în premierul Teatrului Românesc şi al structurilor artistice universitare. Printr‑o ingenioasă sacralitate universală, Cătălina Buzoianu a relevat poemul numit destin. În această aventură am fost privilegiat şi onorat să‑i fiu prieten.
Dan Micu
Am putut să‑i citesc sufletul, în clipele unice pe care mi le‑a dăruit odată… într‑o seară neterminată. Plutea deasupra infernului cu eleganţă şi graţie, descoperind cu ironie nostalgică sau sarcastică adâncul spre care se îndrepta.
Era ales să fie artist.
Compunea spectacole din sunete şi stări, din amintiri şi nelinişti, din… necunoscut.
Avea o incandescenţă spirituală ce‑l devora, înălţând densitatea abisurilor la tensiuni hipnotice. Inocenţa lui era sursa spaimei.
Venea din Baudelaire.
L‑am cunoscut încă din timpul studenţiei, când repeta Lăpuşneanul, la Casandra. Scrisese povestea lui Negruzzi pentru scenă, într‑o suită de imagini shakespeariene.
Construia un climat de repetiţie învăluitor, mistic, din incertitudini seducătoare ce armonizau subtil instinctivitatea în poetici reflexive charismatice.
Creativitatea era normalitatea lui. Susţinea simultan două spectacole, cel ce se năştea pe scenă, condus prin actori, profund, surprinzător, inedit, şi cel al stării lui în repetiţie, erotic prin seducătoarea sa inteligenţă.
Magie iluminată de farmec.
Apoi am trecut împreună, fiecare urmându‑şi calea, etapa Târgu‑Mureş, unde Dan a redimensionat teatrul românesc prin Prinţesa Turandot de Gozzi, Speranţa nu moare în zori de Romulus Guga şi Piticul în grădina de vară de D.R. Popescu.
La Nottara, unde a fascinat prin câteva mari spectacole, a regândit arta teatrului, identificându‑se cu aceasta. Numesc doar Fraţii Karamazov după Dostoievski şi cred că spun tot…
A dat Teatrului Nottara emblema originalităţii sale.
Gloria îi rănea viaţa, iar succesul şi prieteniile se înfruptau din el.
Era obsedat de Faust, posedat de tainele arzânde ale contrariilor.
Regizorul era artist desăvârşit, fiinţa lui lăsându‑se însă pradă paradoxalelor personaje dostoievskiene. Încăpea deopotrivă în Alioşa şi Stavroghin.
Vraja artei lui îl devora încetul cu încetul.
Gândirea lui Dan Micu, ţesută din rafinate exprimări tainice, ilumina ideile, navigând după stele călătoare.
Era maestrul clarobscurului, exploziv de inteligent, vulnerabil şi misterios…
Devenise ecou al ascunsului său.
Ne‑am reîntâlnit la Mic.
A dat strălucire teatrului, prin Mătrăguna lui Machiavelli, spectacol sinteză al unei modernităţi subtile, viscontiene.
A vrut să reziste destinului care‑l încleştase…
A încercat să scape de fascinaţia mefistofelică…
A vrut să se înţeleagă…
Dar era prea talentat să scape fără pecetea damnării.
Cei din sămânţa lui devin personaje.
A căutat atunci Moartea pentru că rătăcise…
A trecut chinuitor de singur dincolo.
Se pierduse…
Nu poate fi uitat niciodată.
Aureliu Manea
Artist‑profet, Manea a călătorit înlăuntrul revoltei.
Pentru el, existenţa a fost un straniu‑fascinant spectacol, lăsat întâmplării…
Damnat cu o energie unică, hărăzită doar spiritului său, artistul a dezarticulat cosmosul în atomi de teatralitate. Obsedat de dezvăluirile mistuite în fluidul acestora, le‑a pătruns fecund identitatea, stârnindu‑le exploziv sensurile.
Ambiguitatea explorării a vibrat întotdeauna de teroare subtilă şi erotism. Măsura unicităţii a dominat experienţa. Folosind bisturiul gândirii, dar şi misterioase fuziuni energetice, Aureliu Manea a pătruns esenţele, pregătindu‑le pentru spectacol. Comic sau tragic, burlesc sau ritualic, auster sau excesiv, autorul a fost dăruit pentru un altfel de joc. Conturul comun dispare. Regulile au fost sfidate şi creatorul călăuzea o expediţie fără de sfârşit… „Dincolo de bine şi de rău”, senzual şi iniţiat, regizorul a descoperit dinamica halucinantă a echilibrului ruinat al existenţei, în spectacolul ei. Doar incandescenţa acestor imagini. Şi rosturile tăinuite… Viaţa şi expresiile ei decorativ‑vizibile au fost fecundate cu/ prin imaginaţie. Pătrundea în mister, în absurd, în fantastic, prin detaliu, prin concret, prin obscur. Totul era viziune. Coerenţa umilită se supunea aventurii. Perseverenţa şocurilor năştea universalitate, reclama interogaţia, solariza invizibilul. Inocent, Aureliu Manea demonizează expresia teatrului, redându‑i vigoarea poetică pierdută în succesive maladii intelectuale. Violenţa candorii surpă degenerarea fenomenului. Structura edificiului teatral se risipeşte ridicol. Verticalizarea prin fantezie impune meditaţia. Universul artistului a fost teatrul dialogurilor însingurărilor solidare. Ramificând necontenit detaliile haosului, Aureliu Manea a organizat prin ştiinţa regiei sale, armonia vizuală a imaginaţiei. Individul aflat în posesia scenei trăieşte la nesfârşit magia‑farsă a dedublării. Fruct oprit şi pom al cunoaşterii, personajul părăseşte textul dramatic, cioplindu‑şi cu disperat umor măştile la răspântii. Artistul e sedus de tensiunea acestora. Actorul e o stare de execuţie virtuoasă a metamorfozelor. Atât. Esenţial. Plenar. Excitant. Pentru regizor, teatrul e biciuit de libertate şi stăpânit de nesupunere. Piesa e veşnic o prezenţă nemărturisită. Viabilă şi fertilă, tocmai din acest temei. Textul trebuie înfrânt prin har, devenind sursă de sugestii. Rigori neştiute coagulează energii cuantice. În fiecare structură, riscant modelată, Manea irumpea virtuozitate teatrală neobişnuită. Spectacolul era terapie, solicitând prin revoltă, comunicarea. Pe această insulă plutitoare, construită din veghe, teatrul a naufragiat ca o ultimă bucurie testamentară. El a fost pentru artistul unicat, boltirea curcubeului şi o împlinire tainică.
Aureliu Manea, cu sclipire de geniu, putea modela Sărutul lui Rodin în suferinţa lui Laocoon, iar apoi, cu aceeaşi febrilă uşurinţă, să înalţe Măiastra lui Brâncuşi. Artistul era interogat în permanenţă de necunoscute timpuri. Pentru el, transfigurarea era obişnuinţă şi trăire. Acel nou ascuns făptuitor de originalitate îi hrănea firesc şi continuu interioritatea. Surprinzător (ca şi Franz Kafka), năucea prin cunoscut. Structura şi sonoritatea vizuală a ideilor uluiau. Detaliul real recidiva nepermis de spontan şi simplu în parabole.
Despărţindu‑ne tot atâtea căi câte ne şi apropiau, vitali fiecare în propria nelinişte, am polemizat la rangul impus de artă de nenumărate ori… Comentându‑i spectacolele, i‑am admirat şi negat cuceririle, i‑am invidiat şi respectat jocul, i‑am dorit colaborarea şi iubit menirea.
Aureliu Manea a strălucit neliniştitor prin spectacolele sale.
Ei, cei trei artişti de magie scenică, sunt dorul nestins al Teatrului Românesc.
■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor
Alexa Visarion
