„Mi‑e frică de proştii răi.”
I.L. Caragiale
Condiţia esenţială a criticii este judecarea operei abia născute cu sentimentul de a fi contribuit la adevăr prin exprimarea gândului ce vieţuieşte creaţia. Critica este un act de solitudine şi de asceză, fără satisfacţii imediate, iar dreptatea în critică este relativă şi poate tocmai această relativitate este izvorul obiectivităţii. Erorile în critica românească nu sunt pricinuite, de obicei, de lipsa de gust, ci de ceea ce formează substanţa gustului, adică cultura de inegală plecare din operă ca document. George Călinescu spunea: „Critica nu este o ştiinţă şi, prin urmare, afirmaţiile ei nu pot avea un caracter absolut”. Intuim cu toţii că, atunci când critica lipseşte, arta decade, fiindcă începe a se bizui pe sufragiul public care se numeşte atât de impropriu succes. Cred că între critică şi creaţie nu este o deosebire de esenţă, ci doar una de proces. Creativitatea criticii, ca orice element de artă autentică, se bizuie pe reacţii sufleteşti şi e obiectivă în măsura lucrării libere a subiectivităţii omului.
Herbert Blau îmi spunea pe vremuri că de când lumea critica are ca rol principal o încercare de a determina dacă o operă ivită în timp este în stare să reziste timpului. Trebuie să fii poet în înţelegere şi gândire ca să poţi deveni în expresie un critic drept. Un artist poate face critică şi un critic artă, cu condiţia ca primul să aibă simţ critic şi cel de‑al doilea talent.
Critica creatoare are drept de analiză şi judecată în scopul de a arăta creatorilor‑autori prin interpretare: drumurile proaspete ale artei lor. A explica în critică nu înseamnă a arăta cauza exterioară a emoţiei artistice, cauza adevărată a emoţiei fiind însăşi existenţa spectacolului ca operă de artă unică. A explica înseamnă, etimologic vorbind, a desfăşura, a face explicită emoţia, a dovedi, într‑un cuvânt, că fenomenul există prin adevărul creaţiei. Astfel putem înţelege că creativitatea critică este o chestiune de vocaţie, nu trebuie să se ocupe cu tehnica ei decât persoanele cu această vocaţie. Critica, evident, este o judecată subiectivă, judecată a unei persoane care cuprinde în substanţa ei o universalitate dată în numele unei subiectivităţi universale. Critica este alături de poezie şi începe odată cu actul de creaţie. Judecata originală în critica teatrală înseamnă a reflecta prin cultura ta proprie şi relevă o formă nouă de percepţie ce conferă adevărata originalitate.
Obiectivitatea criticii constă nu în faptul existenţei unui principiu sigur de judecată, ci în prezenţa permanenţei ideii de valoare artistică.
Ihab Hassan, primul critic de notorietate al postmodernismului, îmi mărturisea că „nimeni nu trebuie botezat critic înainte de a fi ratat un cât mai mare număr de genuri literare…” şi tot el menţiona că numai criticul care judecă sub înalta aspiraţie a creaţiei poetice va fi în stare să deosebească documentul social şi psihologic de creaţie prin creativitate.
Criticul trebuie să fie un raportor al umanităţii, iar nu reporter al oportunităţii. Ei îşi consolidează creativitatea prin destăinuirea valorilor perene şi nu sunt prezicători care asfixiază în numele unui nou care îi atrage şi limitează. Criticul creator operează cu o mare fineţe, o adâncă incizie în simţirea sufletelor, pentru că numai aşa poate şti ce dintr‑o operă are acorduri reale, netrucate cu viaţa, şi ce anume caracterizează personalitatea umană a creatorilor de magie spectaculară. Nu poţi îndrepta un sens ratat spre lumina unei definiri estetice decât în măsura în care eşti un artist şi ştii dacă eşti sau nu şi un om deschis umanului.
Ce este în ultimă instanţă critica? O creaţie. O creaţie care se defineşte în raport cu altă creaţie. Este un orizont… fără conştiinţă critică, adică fără orizont, arta nu este vie, ci schematică şi angoasată de micimea cotidianului. Critica creatoare nu‑ţi dă ceva, îţi deşteaptă ceva. Ea nu ne învaţă nimic efectiv, dar sugerează cu har ce trebuie să cauţi pentru a te învăţa.
Critica nu corectează, nu tăgăduieşte, nu afirmă, ci fundamentează sensuri şi vibraţii de gândire. Momentul cel mai important al activităţii critice este să dea socoteală de ceea ce este, nu de ceea ce nu este, dar ar putea fi. Nu trebuie rostite judecăţi care să uniformizeze călăuzirea artistică. Judecata critică este complementară în esenţă viziunii artistice. Ea este o altă operă, la fel de seducătoare prin exprimare şi reflecţie a oglindirii conceptuale.
Oare de ce am scris aceste rânduri? La ce mă gândesc şi nu rostesc acum când scriu despre creativitatea criticii? La arta şi creaţia de astăzi. Suntem contemporani, oare, cu o arta românească drept dar pentru spirit? Critica analitică e vie, e adevărată, e artă. Câteva personalităţi, condeie strălucite, analize pertinente… şi atât.
Suntem liberi să înţelegem creaţia pe mai multe niveluri, să cultivăm, să destăinuim harul pluralităţii, gândirii în operă şi a operei în gândire. Să simţim rodul fertil al semnificaţiilor. Solitudinea fiecăruia dintre noi se întregeşte în comuniunea valorilor şi ne putem înfrăţi în solidarităţi de largă respiraţie, de atitudine, de sens, de înţelegere pentru cuprinderea necuprinsului care trebuie să dea fertilitate fiecărei mărturii. Criticul e cel care înalţă viziunile despre om şi lume la altitudine iluminată conceptuală.
Şi criticul, ca şi scriitorul, trăieşte prin integralitatea operei sale, dincolo de timpul concret al scrierii. Viitorul lor se construieşte atitudinal prin semnificaţiile textuale, alegorice, eschatologice şi cele tropologice, care constituie o unitate.
Trebuie să refuzăm pasivitatea. Fiinţa umană obosită şi veşnic tracasată, cuprinsă de durerile unui prezent fără viitor, a devenit extrem de dificilă şi aproape incapabilă să se responsabilizeze plenar. Surogatele şi ambalajele etichetate frumos ascund o cangrenă existenţială. Totul e în numele adevărului, dar acesta este doar interpretare.
Îmi amintesc că în fabula orientală a ucenicului vrăjitor cartea înţelepciunii la care ajunge personajul după o lungă perioadă de asceză este formată din pagini care sunt, de fapt, oglinzi: adică, mai precis singura posibilitate de a cunoaşte constă în a te cunoaşte. „Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte‑ne să lăsăm încolo orice modestie; căci este ştiut că din discuţie răsare scânteia adevărului”. Trebuie amintit mereu acest citat… de identificare din Caragiale.
Cuvintele sunt sensuri ale imaginaţiei explozive ce evadează necontenit spre înşelătoare şi tainice înţelesuri. Toth, zeul scrierii, este cel care ucide şi trimite în lume vinovaţi şi învinuiţi, ce aparţin unui alt spaţiu decât cel mundan – spaţiului estetic al creaţiei.
Cele mai importante opere pot reduce lumea la forţele elementare: ura, frica, dorinţa, răzbunarea şi la acţiuni esenţiale, cum sunt violenţa şi resemnarea, cea din urmă manifestându‑se ca abandon, tăcere sau moarte.
Comunicăm. Comunicăm prin gândire. Dacă trecutul e doar prezentul nostru instabil, atunci nici viitorul nu va putea fi altceva decât acelaşi prezent mult mai ruinat şi degradat. Şi aici se impune aducerea în prim‑planul creaţiei critice, care nu se poate supune nici modei, nici timpului aparent, nici experimentelor cu rezultat ştiut… Ea însăşi e un laborator de înţelesuri mereu activ. Viziunea critică este dinamică şi revelatoare şi focalizează ambiguitatea sensurilor…
Nu ştiu cât contează, în ziua de astăzi, adevărul… Adevărul despre ţară, adevărul despre om, adevărul despre cultură, adevărul despre personalitate, despre credinţă, despre viitor… Nu mai ştiu dacă degradarea susţinută şi aclamată într‑un climat viciat de prostie agresivă şi ticăloşie interesată mai poate fi oprită… Nu pot şti dacă mistificarea în care ne place să vieţuim dintotdeauna în spaţiul pontic‑miticist‑danubian are acum momentul ei de desăvârşire sau va continua să prolifereze…
Ştiu sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios întreaga existenţă. Nu scapă nimeni de… Dacă nu ne ascultăm cu responsabilă atenţie gândurile, dacă nu le descătuşăm din laşitatea lâncedă a acceptării, dacă vom continua cu tenacitate şi prostie deşănţată transferul, pervertirea sensurilor în surogate, permiţând cu supunere totalitatea dereglărilor esenţiale ce impun cinic şi persistent autoritatea imposturii, atunci nimicnicia ce ne stăpâneşte pe arii întinse prezentul va fi şi singura certitudine a viitorului.
În universul instabil ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea şi identitatea, trăim supuşi şi confuzi un timp al maculării prin tirania vociferărilor şi erupţiilor perfid‑generoase…
Între aceşti parametri rolul creativităţii criticii este esenţial, dar… „Să ne întrebăm câţi din gazetarii noştri sunt din firea lor «chemaţi» şi «aleşi» şi prin ştiinţa lor, vrednici de a face meseria de care s‑au apucat, să nu mai cercetăm câţi dintre dânşii au obiceiul cinstit şi omenia de a nu scrie nimica, decât numai şi numai în deplină cunoştinţă de cauză şi în deplină conştiinţă” – I.L. Caragiale.
Aşteptăm cu emoţie şi nelinişte vocea responsabilă şi autoritară a criticii româneşti contemporane.
■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor
Alexa Visarion
