Sunt destui critici pe care atunci când îi citeşti, simţi că sub condeiul lor căznit şi minat de „prejudecăţi metodologice” sau de alte fantasme opera literară se goleşte de sânge, se usucă. Îl citeşti pe Eugen Simion şi literatura îţi apare mai frumoasă în sublima ei gratuitate, mai adevărată şi mai vie decât istoria, decât viaţa.
Eugen Simion a publicat la Princeps Multimedia din Iaşi eseul Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial, cu o substanţială Postfaţă şi Repere critice de Bianca Burţa-Cernat. Criticul precizează în Argumentul ce prefaţează volumul că nu propune un nou Creangă, ci o nouă lectură, pentru a identifica „ceea ce alţii n-au reuşit să vadă sau, de au văzut, au comentat neconvingător ori chiar eronat faptele epice”. Mult comentat 
(„Dintre clasicii români, Creangă este, după Eminescu, cel mai des comentat” – notează criticul), autorul Amintirilor din copilărie a fost şi rămâne un subiect inhibant, nu doar din cauza bătăilor de cap pe care i le dă oricărui exeget fabuloasa lui operă, dar şi pentru că el, subiectul, nu e deloc simplu de abordat după Călinescu şi a sa faimoasă monografie.
Remarcabilă este, mai întâi, analiza lui Eugen Simion privind omul biografic şi omul din operă sau „trasferurile proustiene între eul creator şi eul biografic”. Criticul observă că în Amintirile din copilărie, Ion Creangă „şi-a scris viaţa (transformând-o într-o autoficţiune), dar opera, odată tipărită şi citită de multe generaţii, începe să-i scrie viaţa, să compună, altfel zis, o biografie fabuloasă ce creşte pe măsură ce este citită şi analizată”. Personajul propriei sale opere, care este Creangă, îşi găseşte în Eugen Simion şi un portretist de mare virtuozitate. Că Ion Creangă a constituit, aşa cum afirmă criticul, obiectul „fanteziilor hermeneuţilor” şi că este „victimă uşoară pentru biografii săi” e de domeniul evidenţei. Eugen Simion intuieşte şi proiectează, cu formula lui Roland Barthes, „structura unei existenţe”, cea a lui Creangă. Criticul apreciază că biografia acestuia ar fi una modestă. O fi poate modestă, dar nu şi minoră şi, mai ales, nu şi monotonă. Oricum, ea se situează deasupra biografiilor mai degrabă monotone ale rafinaţilor junimişti. Aceştia, de fapt, nici nu l-au înţeles cu adevărat pe Creangă, lăsându-se înşelaţi de umilinţa sa jucată, de discursul aluziv, de arta echivocului şi a ambiguităţii în care era maestru şi pe care le practica şi în societate, nu doar la masa de scris. Mărturiile – şi nu numai cele ale lui George Panu şi Iacob Negruzzi – atestă că junimiştii, care aveau mai mult simţ critic decât bun gust, în ceea ce priveşte statura de mare prozator a lui Creangă – „inimitabil şi ireductibil în literatura română”, cum îl caracterizează Eugen Simion, nu prea au avut organ. De pe patul de suferinţă, fiind în imposibilitate de a se deplasa pentru a ţine un discurs comemorativ la 75 de ani de la moartea lui Creangă (în 1964), G. Călinescu trimitea un tulburător mesaj: „Deşi Cercul Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu, a fost prielnic destăinuirii geniului lui Creangă, el n-a înţeles adâncimea fenomenului! Junimiştii foarte amatori de «anecdote» şi «corozive», făceau mare haz de glumele humuleşteanului, care, văzându-se luat în seamă de atâtea persoane de vază, îşi deşerta sacul cu nastratinisme. Prejudecata unui Creangă humorist stăruie, cu intenţiile cele mai bune, până azi şi cineva şi-a pus întrebarea ce loc ocupă Creangă printre umoriştii universali. Însă opera ex-diaconului e plină de seriozitate şi chiar de o anume exuberanţă tristă, pentru că basmele aparţin caracterologiei fantastice, iar Amintirile rememorării în anii întunecaţi de boală ai unei copilării idilice. Shakespeare, Cervantes şi Creangă sunt, în cazul acesta, înrudiţi printr-un hohot melancolic…”. Călinescu nu e singurul care îl situează pe Creangă în elita marilor scriitori universali, în primul rând prin eroii săi reprezentativi. Cel din Povestea lui Harap-Alb a fost comparat cu Hamlet sau cu Don Quijote. Rabelais, Boccaccio, Cervantes sunt numai trei dintre clasicii universali la care l-au raportat comentatorii pe genialul humuleştean. În capitolul despre demonologie, Eugen Simion compară iadul „gospodăresc” al lui Creangă cu cel la fel de demitizat şi demitizant, dar într-o altă manieră, al lui Rabelais. Acesta din urmă, cum se ştie, este un iad în care Alexandru cel Mare a ajuns cizmar, şi încă unul amator, Xerxes un mărunt comerciant (vinde muştar), Cicero e calfă de fierar, Ulise cosaş, Hanibal vinde ouă, Nero e paznic de noapte, Traian pescuieşte broaşte, Cleopatra e vânzătoare de ceapă în piaţă, Didona face afaceri cu ciuperci (un capitalism, nu-i aşa, avant la lettre), frumoasa Elena este o biată slujnică, iar Semiramida despăduchează cerşetori. Pe scurt, „un spaţiu al derizoriului”. Iadul lui Creangă care, între altele, îl decredibilizează pe tartorul dracilor Scaraoschi, este „mai gospodăresc”, cum îl catacterizează Eugen Simion, chiar mai idilic aş adăuga, total diferit de acela terifiant intrat în mentalul colectiv. Este „un câmp rodnic, cu râuri limpezi, în care femeile spală rufe, şi cu locuri bune de vânătoare”. Încât îţi vine să spui în stilul lui Creangă: mare chilipir să te trimită Divinitatea acolo. În fine, prozele corozive, „neruşinate” (există şi o estetică a neruşinării!) ale „povestariului”, care au văzut lumina tiparului (aici clişeul este la locul său) abia după 40 de ani de la moartea lui Creangă, iar când G. T. Kirileanu le-a publicat tirajul a fost literalmente confidenţial (50 de exemplare), au fost comparate cu naraţiuni de o senzualitate explozivă ale unor scriitori ca Balzac sau cu Decameronul, un mare roman de dragoste, comparat, la rândul său, cu Divina Comedie a lui Dante. Astăzi, dacă citim şi eseul lui Eugen Simion, nu ne mai mirăm, din moment ce criticul demonstrează că în poveştile cu pricina, scrise într-un limbaj scos „din stratul secret al limbii”, este conturată o memorabilă tipologie. Cum memorabilă este şi această propoziţie a criticului – una dintre multele de o mare percutanţă şi pregnanţă – În Povestea poveştilor, Creangă „suspendă – pe durata spunerii – toate interdicţiile limbajului”. Este cea mai „neruşinată” dintre cele două. Cealaltă, cu tot spectacolul „ferchezuirii” oferit de Vasile, Catrina şi Ionică cel prost, dar care se dovedeşte a fi mai deştept decât toţi cei care vor să-l înjosească, spectacol fotografiat, zice cu umor Eugen Simion, „de paparazzi din epocă”, e mai puţin „neruşinată”, fiindcă şi limbajul nu este atât de debutonat.
Eugen Simion constată că Ion Creangă a rezistat noilor metode critice, structuraliste şi psihanalitice. Criticul ştie ce spune, fiindcă el însuşi îl supune pe autorul nuvelei Moş Nichifor Coţcariul, o capodoperă, unui revelator examen psihanalitic. Fapt e că Ion Creangă i-a pus în dificultate pe biografii şi exegeţii săi cărora, la drept vorbind, nici nu le datorează mare lucru. Creangă nu e un autor făcut de critică, precum atâţia alţii, unii laureaţi ai Nobelului, pe care nu-i citeşte nimeni, cu excepţia unor grămătici care de multe ori îi „îngroapă” şi mai mult. Doar şcoala a avut un rol deosebit în receptarea sa. Dar, neîndoios, şi câţiva mari critici şi eseişti, de la G.Călinescu la Eugen Simion.
Ori de câte ori şi la orice vârstă îl citeşti, Creangă este de o prospeţime frapantă. Ca şi Caragiale. Cascadele, cum le numeşte Eugen Simion, de ziceri, sentinţe, proverbe sau „gala de umor de mare clasă” sunt mereu proaspete şi înviorătoare pentru spiritul cititorului, cu atât mai mult, ne-a spus-o Călinescu, pentru spiritul cititorului cu gust artistic rafinat. Creangă este un şlefuitor meticulos al cuvântului, al expresiei, al frazei. Conştiinţa artistică a „primitivului” spuitor de snoave şi poveşti „pe uliţa mare”, cum îl considerau junimiştii, este incontestabilă. Creangă, subliniază Eugen Simion, cântăreşte cuvântul, scrie, şterge, rescrie „ca un Flaubert al Humuleştilor”. Criticul distinge la Creangă între arta spunerii (la Junimea) şi arta screrii ce conferă durată povestirilor. Naratorul are mai multe tipuri de discurs, pe care 
le analizează cu fineţe: un discurs dialogic, ilustrând arta unui maestru al oralităţii şi al spontaneităţii elaborate, un discurs al seducţiei, dublat de un altul calomnios, acestea două existente mai ales în Moş Nichifor Coţcariul, precum şi un discurs gurmand. Are, de asemenea, mai multe limbaje. În primul rând limbajul ambiguităţii, în doi peri, cum îl caracterizează Eugen Simion. Dar Creangă, observă criticul, face figură de „autentic român” îndeosebi prin două limbaje antinomice: „Unul public – obedient faţă de regulile ce funcţionează într-o civilizaţie a ruşinii, cum este civilizaţia românească – şi altul taciturn – cum i-a zis cineva – în care dă drumul unei imaginaţii productive, destrăbălate”. Cât priveşte stilul şi structurile narative ale lui Creangă, extrem de sugestivă este această descriere a modului cum îşi organizează povestitorul naraţiunea: „În jurul axului central adună istorii adiacente, snoave, portrete, în aşa chip, încât, trecută prin acest atelier de meşteşugar priceput, naraţiunea arată ca un pom încărcat sau ca un strugure înainte de a fi cules şi pus în teasc”. De stil şi de limbaj deopotrivă ţine şi „îmbrobodirea vorbelor”, cu expresia inspirată a lui Eugen Simion care face o comparaţie între eroul reprezentativ al lui Creangă şi cel al lui Caragiale: „Dacă plăcerea lui Mitică este să tachineze, bucuria lui Moş Nichifor Coţcariul – eroul emblematic al lui Creangă – este să îmbrobodească vorbele”. Şi în alte privinţe, în viziunea criticului, cei doi mari clasici se aseamănă. Creangă şi Caragiale, ambii având geniul oralităţii, sunt, totodată, „martiri ai scriiturii”. Cei doi mari histrioni au exprimat pe deplin ceea ce îndeobşte se numeşte umorul la români. Am reţinut reflecţiile pe această temă ale lui Eugen Simion privind genul de umor specific românilor: „Umorul acid, gratuit, al valahului I. L. Caragiale sau umorul blând, învăluitor, de multe ori euforic, opera unui talent ce cultivă contrarietatea – aceea ce produce bucuria spiritului pus la încercare? Amândouă, cred, exprimă spiritul românesc şi modul său specific de a privi lucrurile din afara lui. Căci umorul, ca şi ironia, nu este numai un joc al spiritului, este şi un mod de a fi al omului, indică o morală colectivă, o atitudine, în fond, faţă de viaţă, un simţ al spectacolului, carnavalescului”.
Noua lectură a lui Eugen Simion a presupus cu necesitate şi revederea modului cum a fost analizat şi receptat Creangă de comentatori din toate generaţiile. La mulţi dintre ei, criticul face trimiteri, îi citează, nu o dată subscriind la o judecată sau la un punct de vedere, alteori nuanţând sau polemizând cordial. Fireşte, cel mai citat este Călinescu, „maestrul neîntrecut al paradoxului” care, apreciază criticul – „a dat, probabil, judecăţile cele mai drepte şi mai flatante prin frumuseţea lor metaforică”. Dacă bine am notat, după Călinescu, criticul la care Eugen Simion face cele mai dese referiri este Valeriu Cristea, cel care a identificat 151 de personaje în Amintiri şi 189 în poveşti şi povestiri. Nimeni până la el, scrie Eugen Simion, nu a întreprins o asemenea operaţie de identificare şi restaurare.
Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial e una dintre cele mai profunde şi mai inspirate cărţi consacrate marelui povestitor ce s-au scris de la Călinescu până în prezent, în rândul cărora se înscrie, desigur, acea galerie de portrete morale care este Dicţionarul lui Valeriu Cristea, cel care, apreciază Eugen Simion, „relansează cazul Creangă în critica românească”. Sunt destui critici pe care atunci când îi citeşti, simţi că sub condeiul lor căznit şi minat de „prejudecăţi metodologice” sau de alte fantasme opera literară se goleşte de sânge, se usucă. Îl citeşti pe Eugen Simion şi literatura îţi apare mai frumoasă în sublima ei gratuitate, mai adevărată şi mai vie decât istoria, decât viaţa.
