Că fericirea stă ascunsă în noi „este o realitate, este divinul din noi, care veghează necontenit şi aşteaptă să‑l descoperim şi să‑l cunoaştem. (…) Este o stare de conştiinţă pe care noi o putem realiza chiar aici pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, o putem realiza în sufletul nostru…
n foarte vechi proverb german spune că aerul oraşului te face liber. Eliberează de cutume, segregare culturală sau confesională, de înfăţişare sau de ideal. Oraşul dezvoltă reguli ale competiţiei profesionale, reguli ale unei adaptări continue de la o generaţie la alta şi impune o permenantă re‑profesionalizare. Oraşele sunt în mişcare. Cuceresc teritorii dincolo de ziduri, dar nu ar reuşi această performanţă de extindere perpetuă fără modificările substanţiale care se petrec în interiorul zidurilor sale.
Continua adaptare la o aglomerare prea puţin omogenă de caractere, aspiraţii, atitudini, comportamente şi mai ales mentalităţi determină, pe de o parte, un plus de agresivitate în competiţie sau în comportament, iar pe de altă parte, induce treptat trecerea unor praguri în sens invers, către pasivitate, resemnare şi depresie. Oraşul a găsit şi propus antidoturi deopotrivă pentru stoparea agresivităţii extreme şi pentru ameliorarea pragurilor de prăbuşire în adaptare.
Dar, undeva la mijlocul societăţii urbane, confruntările şi dramele continuă. Fiecare a încercat metode de îmbunătăţire a tonsului psihic şi afectiv pe măsură ce s‑a îndepărtat de prima perioadă a vârstei active. Sunt stări sufleteşti pe care vrei să le opreşti mai multă vreme în preajma ta: de echilibru, de linişte interioară, de ignorare a celor care încearcă să te agreseze prin atitudinea sau faptele lor.
Acest articol prezintă tehnicile de echilibru afectiv puse în aplicare de profesorii Francisc Josif Rainer şi elevul său, savantul de mai târziu, Ştefan Milcu. Informaţiile au fost adunate din jurnalele celor doi profesori şi am considerat foarte importantă preocuparea lor pentru lupta de a rămâne într‑un echlibru afectiv constant, deşi fragil, într‑o societate măcinată continuu de adversităţi variate şi furtuni ideologice aduse de două războaie mondiale.
Dr. Francisc Rainer (1874‑1944) a avut această preocupare întreaga sa viaţă. Rainer afirma că este „o ciudată ironie că omul modern s‑a străduit atât de mult să cunoască lumea din afara lui şi atât de puţin pe cea din lăuntrul lui”[1]. Oamenii şi‑au pierdut liniştea interioară, calmul şi, uneori, cumpătul în faţa unor situaţii mai grele. Rainer s‑a folosit în viaţa sa de îndemnurile venite dinspre filosofia antică şi îndeosebi cugetările lui Marc Aureliu. Acesta încadra lupta cu ceilalţi, agresori permanenţi, unui adevăr uitat adesea: „Ai un timp determinat de viaţă” şi, prin urmare, nu‑l irosi în confruntări sterile pentru întâietate într‑o dispută sau o confruntare lipsită de mize în plan îndepărtat, singurul care contează. „Şi dacă nu pui calm în acest timp, el va dispare şi tu vei dispare şi nu va mai reveni niciodată”. Timpul irosit într‑o polemică alimentează disconfortul sufletesc şi este timp pierdut definitiv. De aceea „turbulenţele exterioare caută a le evita. Nesocotiţi pe acei care nu au un scop în viaţă către care să‑şi îndreptate cugetarea. Cei care nu veghează la mişcările sufletului lor sunt neoameni.” Ca să te îndepărtezi de astfel de oameni conflictuali, „gândeşte‑te să faci ce ai în inimă cu strictă şi simplă gravitate, cu libertate, cu dreptate şi a te urma în toate celelalte gânduri. Şi te vei uşura atunci când vei săvârşi fiecare acţiune ca cea din urmă a vieţii tale evitând orice murmur împotriva destinului”. Aşadar, să nu îngrijoreze trecerile dificile aduse de hazard, ci mai degrabă impasul în care intri singur, fără să‑l fabrice vreo faptă omenească. Numai fapta umană care agresează poate determina căderea. „Sufletul omului se coboară atunci când se irită din cauza oricărui eveniment”. De aceea Marc Aureliu, omul antic, recomandă şi îl îndeamnă pe omul modern să se îndrepte spre adevărurile simple: „Geniul tău interior va rămâne la adăpostul hulei, nealterat, superior la plăcere şi la durere, să nu acţioneze nici la întâmplare, nici cu falsitate, nici cu şarlatanii, să nu se îngrijeze de ceea ce fac alţii, dacă fac sau nu; să accepte accidentele şi destinul ca venind de unde a venit el însuşi. Şi mai ales să aştepte moartea cu seninătate, nevăzând decât o dispariţie a elementelor, din care fiecare om e construit. Moartea conformă cu natura şi nimic nu e rău ce e conform cu natura”[2].
Tradusă pe limba omului modern, îndemnul lui Marc Aureliu se regăseşte în anamneza făcută de Fr. Rainer la mijlocul anilor 1930: „Toată mizeria socială şi economică de azi, haosul politic şi nenorocirile războiului nu sunt decât consecinţele lipsei de spiritualitate din omenire. Alergăm toată viaţa după fericire, căutând‑o în afară şi nu ştim că ea este în noi”. Că fericirea stă ascunsă în noi „este o realitate, este divinul din noi, care veghează necontenit şi aşteaptă să‑l descoperim şi să‑l cunoaştem. (…) Este o stare de conştiinţă pe care noi o putem realiza chiar aici pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, o putem realiza în sufletul nostru. (…) Oamenii au rămas numai cu conştiinţa animalităţii, cu eul personal, vizibil, cu carnea pe care ne‑o arătăm unii altora. Şi cu toate acestea în profunzimea fiecăruia dintre noi există o forţă de o grandoare ce nu se poate concepe şi de o misterioasă sublimitate, care este eul veritabil, real”[3].
Fericirea este liniştea în care trăieşti, linişte care impune siguranţă în profesie şi curaj în confruntare cu viaţa, cu lumea. Primii paşi către această ascunsă fericire îi descrie Fr. Rainer astfel: „Socoteşte‑te singur demn de orice vorbire şi orice acţiune conformă cu natura. Nu te lăsa întors nici de critica unora, nici de şoaptele care pot rezulta… Dar, dacă este bine să lucrezi, ori să vorbeşti astfel, nu te socoti nedemn. Aceasta au propria lor călăuză lăuntrică şi ascultă de propriile lor instincte. Nu te nelinişti, dar mergi drept pe drumul tău, călăuzit de natura ta proprie şi natura universală: amândouă de altfel urmează o cale unică”[4]. Cale unică prezentă prin faptele tale şi viaţa pentru care lupţi.
Pentru a pătrunde în echilibrul sufletesc descris mai sus şi pentru a‑l păstra sunt o mulţime de fapte mici pe care le poţi face pentru tine în fiecare zi. Adevăruri simple, pe care le întâlnim în fiecare zi aproape. Poţi începe cu răspunsul la întrebarea: cum te trezeşti dimineaţa? Ceea ce urmează trezirii este o adevărată metodă pentru a‑ţi fi mai bine întreaga zi. Astfel, după trezie, nu te lenevi în pat, căci „e foarte rău. Vin gândurile rele, deprimante, fără rost. Trebuie să te scoli cum deschizi ochii, să beneficiezi de starea aceea de sănătate primitivă pe care o ai în acel moment, ca să te arunci într‑o preocupare rodnică”[5]. Apoi, trezirea trebuie urmată de exerciţii fizice, care „dau o senzaţie de tonus binefăcătoare”. Omul modern, de acum un secol, deşi nu dispunea de aparate şi săli de fitness, se folosea de exerciţiile fizice matinale aproape zi de zi, iar în momentele mai libere practica scrima.
Foarte importante sunt, aşadar, primele gânduri ale zilei, însă la fel de importantă este şi atitudinea îndată ce treci pragul casei şi apari alături de ceilalţi. Atitudinea şi ţinuta dau un plus tonusului,
stării de optimism sau dimpotrivă. Deoarece ţinuta fizică influenţează puternic ţinuta psihică. Într‑o scrisoare datată 24 iulie 1932, Rainer o îndemna pe soţia sa: „Ai grijă deosebită să te ţii mai «straff» când umbli, adică să umbli cât mai drept, nicidecum relaxată, în voie”[6]. Este şi foarte important ce vorbeşti cu ceilalţi despre starea ta sau desfăşurările din viaţa ta. Rainer recomanda soţiei sale: „Dacă ai vreo suferinţă morală sau fizică, nu vorbi de ea, căci, descriind‑o, o accentuezi. Nu da atenţie lucrurilor care te fac să suferi”[7]. Grijile mărunte dau cel mai mult de furcă gândurilor noastre. Rainer recunoştea acest lucru într‑o altă scriosare (1934) adresată soţiei sale: „Nici eu nu mă las impresionat de nimic. Deci rugămintea mea e insistentă: nu te lăsa impresionată de nimic. Noi, în privinţa aceasta, nu ne‑am făcut educaţia cuvenită. Noi, dacă ni se pare că am pierdut o cheie, ori am uitat umbrela, ori am rătăcit un geamantan, întâi şi întâi trecem prin emoţii, ca şi cum acestea ne‑ar servi la ceva obligatoriu. Eu acum îmi fac şcoala. Când fac o asemenea constatare şi porneşte valul de emoţie, îndată îl tai, cu gândul. Nu vreau să fiu jucăria fiecărui incident, mic ori măricel, inseparabil de existenţă. Ei, şi dacă l‑ai pierdut, trebuie să mă şi zgudui? Dar poate nici nu s‑a pierdut. Nemaiputând suporta asemenea agitaţii cu adevărat sterile, le suprim”[8].
Trezirea imediată, ţinuta „straff” pe stradă şi privirea directă, drept în faţă, suprimarea emoţiilor în faţa unor întâmplări mărunte şi apoi să ignori răutăţile şi faptele mărunte ale celor din jur. Ele sunt cele care tulbură sufletul cel mai mult, calmul echilibrului tău sufletesc, care ajută să vezi clar lucrurile aflate în desfăşurare şi să iei deciziile cele mai potrivite în cotidianitate, cu precizie şi curaj. Pentru aceasta Rainer şi‑a îndreptat efortul de autoperfecţionare psiho‑somatică printr‑o practică surprinzătoare. Într‑o scrisoare din tinereţea sa (6 mai 1915) spunea că „trebuie să reprim impulsiunile motoare pe care le simt îndată ce încep să cuget: nevoia de a umbla, ori, dacă sunt culcat, de a contracta anumite grupe musculare ale extremităţii superioare. Acestea sunt surogate ale unei cugetări pe care eu mi‑o doresc progresivă şi viguroasă – şi care întârzie a veni… «represiune» nu e cuvântul nimerit. Mai bine: să comut pe cale utilă nervoasă îndreptată fără rost spre calea efectoare. Închiderea bruscă şi energică a mâinii, am observat că se face ca să umple hiatul atunci când cugetarea, neputând să înainteze, rămâne în suspensie”[9].
Rainer căuta, potrivit lui Ghe. Brătescu, să‑şi creeze „o stare permanentă de «euforie»”, pe care o definea ca „senzaţia neîntreruptă de elasticitate… intelectuală şi fizică” datorată mai cu seamă influenţei «dinamogenice» a factorului psihic[10].
Deşi a crezut toată viaţa sa în „solidaritatea sufletelor omeneşti”, Fr. Rainer ajungea, cu nouă ani înainte de dispariţia sa, la trista convingere că „oamenii aceştia sunt făcuţi sufleteşte dintr‑un material pe care ricoşează orişice idee largă şi generoasă”[11]. Viaţa a fost complicată şi în trecutul nu foarte îndepărtat. Interbelicul nu a fost nicidecum o perioadă de frumuseţe sufletească şi de echilibru social. Astăzi trăim, social şi mental, în prelungirea lui anatomică.
Note:
[1] Arhiva Fr. Rainer, Academia Română, manuscrise, VIII varia 6, fila 93
[2] Marc Aureliu conf. Fr. Rainer, Arhiva Fr. Rainer, Academia Română, manuscrise,VIII, varia 3
[3] Arhiva Fr. Rainer, Academia Română, manuscrise, VIII varia 6, fila 94.
[4] Arhiva Fr. Rainer, Academia Română, manuscrise, VIII varia 6, fila 71.
[5] Fr. Rainer, miecuri 8 aprilie 1915, Jurnale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, pp. 64‑65.
[6] George Brătescu, Tehnici psihologice practicate de Fr. I. Rainer, mansucris dactilografiat, fila 8
[7] Fr. Rainer, op. cit., p.329
[8] Ibidem, p. 292
[9] Fr. Rainer apud G. Brătescu, op. cit., fila 9
[10] idem
[11] Arhiva Rainer, Academia Română, III, mss. 3, fila 34.
Adrian Majuru
