„Native americans“ – cum se numesc băştinaşii, adică indienii – termenul indieni având, de fapt, o nuanţă peiorativă. Noi, europenii, însă rămânem la denumirea de indieni. Câtă mâhnire au suferit aceşti oameni din partea europenilor colonizatori! Oare se încearcă în zilele noastre să se remedieze această situaţie prin a‑i înghesui în rezervaţii?
În sud-vest se întind cele mai multe suprafeţe nefertile – deşerturi – unde se află rezervaţiile triburilor Papagos, Apachii, Hualapai, Havasupai, al Mescaleroşi‑lor şi Jicarilo‑Apachi în New Mexico. Cea mai cuprinzătoare – cu 65.000 km2, care corespunde aproximativ cu suprafaţa Belgiei, Olandei şi a Luxemburgului, luate împreună – este aceea a indienilor Navajo şi Hopi, extinzându‑se în colţul de nord‑est al statului Arizona şi în sud‑estul statului Utah, ajungând până la New Mexico şi Colorado. Cei 150.000 de indieni care vieţuiesc aici sunt săraci, cu toate că solul pe care trăiesc dispune de zăcăminte bogate de uraniu, petrol, gaz metan, cărbune ş.a. Marile concerne se întrec între ele pentru a obţine aprobarea pentru exploatarea acestor resurse.
Şi renumita Monument Valley, indienii Navajo o numesc Tsé Bii Ndzisgaii, se întinde în rezervaţia indienilor Navajo. Multe filme şi reclame folosesc acest cadru natural, aducând mulţi bani frumoşi tribului… Navajo – din spaniolul „navacha“ – cuţit, deci, cuţitaşii, i‑au numit spaniolii. Indienii înşişi se numesc Dineh – popor al pământului. Mijlocul lor de transport cel mai frecvent este un Pichup ruginit cu care se deplasează la locurile de muncă: turismul sau exploatarea proprie a cărbunelui. Şomajul în rezervaţie este de aproximativ 56%.
Existenţa lor este periclitată de consumul alcoolului. Mulţi tineri îşi caută la oraş existenţa, fiind exploataţi fără milă şi rupţi de tribul lor. Doar 0,5% din Fondul Federal de ajutorare le revine administraţiei rezervaţiilor. Abia prin 1927 i s‑a acordat băştinaşilor cetăţenia americană şi astfel şi dreptul la vot. Dar ei nu se folosesc de acest drept electoral. Din patru în patru ani îşi aleg propriul „regim“ prin rezervaţii. Din 250.000 prin anul 1900, numărul indienilor a crescut în 1990 la aproximativ 1,5 milioane.
Pe ici‑colo se mai zăresc Hogans – colibe rotunde din lut şi crengi împletite – o construcţie hexangonală, în care se intră, de regulă, printr‑o deschizătură în partea îndreptată spre răsăritul soarelui, căci acolo – la răsărit – domiciliază zeii lor, din partea cărora aşteaptă puteri nutritive.
În mijlocul unui Hogan se găseşte locul focului şi al gătitului. Se doarme pe jos. Ni se permite vizitarea unui Hogan, mişcându‑ne în interior în sensul acelor ceasornicului, fiindcă aşa vor zeii.
În prezent, colibele, folosite doar de bătrâni şi ciobani care‑şi duc turmele de capre şi de oi la păscut, se încălzec cu propan. Familiile bogate ale indienilor dispun de turme uriaşe de animale. Bărbaţii tineri se mută, de obicei, la socri, formându‑se astfel Clanuri, lipsite de rivalitate.
La poporul Navajo sunt tipice tablourile de nisip, adică nisip pe fond solid, reprezentând un caracter simbolic. Amplasarea simbolurilor presupune o emanaţie de putere şi armonie, mai ales în vindecarea unor boli. Sunt, deci, folosite şi în zilele noastre de vraci care, de obicei, acţionează împreună cu medicul şi care dispun în spitale de un cabinet aparte. Şi în cazul acesta se întrepătrund două lumi…
Prăpastia prăpastiilor
În nordul statului ARIZONA, care poartă, de altfel, şi numele Statul Grand Canyon, fluviul Colorado şi‑a creat în decursul timpurilor pe o porţiune de 350 km albia sa de 1600 m în adâncime. Sus, la o altitudine de 1500‑3000 m, se întind platourile Colorado şi Grand Canyon, lărgindu‑se la 15 km. Diferite straturi geologice de culoarea brun‑roşcată, pe alocuri acoperite cu bazalt, formează o minunăţie pietrificată. Pe platou suntem expuşi unei temperaturi de peste 30 de grade, iar jos, în albia Canyonului, are cel puţin cu 10 grade mai mult.
Indieni ai locului îi conduc ore întregi pe alpiniştii versaţi pe poteci înguste, jos, la malul râului. Noi ne decidem pentru un zbor circular cu un avion de talie mică, admirând din perspectiva păsărilor panorama superbă, pădurile de pin pe platou şi rezervaţia indienilor Navajo, iar jos, arareori fâşii de suprafeţe verzi de‑a lungul malului râului. Este o după‑amiază splendidă; fiul Thomas are un loc lângă fereastră, încercând să fotografieze câte ceva.
Noaptea aduce răcoarea mult aşteptată… Ne trezim la cântecul cocoşului, pregătindu‑ne pentru deplasarea de mai departe, la Red Canyon, o formatie calcaroasă de culoarea roşie, în zona rezervaţiei indienilor Pajuta.
Hans Dama
