Contemporanul » Românii de pretutindeni » Eminescu în ebraică

Eminescu în ebraică

De peste un secol şi jumătate evreii îl traduc pe Eminescu în ebraică. Am putea spune că acest demers a început odată cu renaşterea limbii ebraice în epoca modernă. Acum 140 de ani după debutul editorial al lui Mihai Eminescu, pentru prima oară, apare această culegere voluminoasă, cuprinzând 40 de poezii transpuse în limba ebraică. O transpunere într‑o ebraică modernă, suculentă, viguroasă, ebraica Israelului de astăzi. Inspirat este travaliul traducătoarei, profesoara şi scriitoarea Adina Rosenkranz‑Herşcovici. Îi suntem recunoscători şi lui Ioan Pavăl, inimosul primar de la Dumbrăveni, împătimitul iubitor al operei eminesciene, care a sprijinit apariţia volumului bilingv, în ebraică şi română. E o apariţie editorială care, cred eu, îi sensibilizează pe români şi evrei deopotrivă. Niciunul din poeţii români nu reprezintă mai cuprinzător şi mai profund geniul românesc. Niciunul nu a exprimat în româneşte mai sensibil şi mai poetic iubirea, dorul, moartea, infinitul şi timpul care se scurge.

„Eminescu în ebraică” este încă un semn al universalităţii poetului. Cărturarul Titu Maiorescu, primul care a avut, în 1883, iniţiativa de a publica un volum cu versurile marelui poet, scria: „Literatura română va începe secolul al XX‑lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi‑a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire, până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Ceva mai târziu, filosoful şi scriitorul Emil Cioran se închina rostind suprema laudă: „Afară de Eminescu, totul e aproximativ”. „Eminescu în ebraică” este încă un semn al universalităţii poetului. Istoricul literar Eugen Simion, cel mai bun analist al operei eminesciene, remarcă, în problema universalităţii marelui poet român, că „Arghezi scria undeva că, fiind foarte român, Eminescu este universal. Alţii se îndoiesc de această cauzalitate şi aduc argumentul că, fiind greu de tradus şi, mai ales, nefiind tradus la timp, Eminescu nu este cunoscut în lume. Trebuie să spun că şi unii, şi alţii au dreptate. Nu vreau să fac o judecată solomonică, dar aşa stau lucrurile cu un mare poet într‑o limbă puţin cunoscută. Este suferinţa mai generală a poeziei româneşti, insuficient percepută în lume din pricina circulaţiei reduse a limbii române. Această realitate nu trebuie, totuşi, să ne deprime. Sunt atâtea cazuri în care marii creatori au aşteptat mult până au fost descoperiţi în limbile zise mici. Problema este ca ei să existe ca atare şi să‑şi găsească, la momentul potrivit, traducătorii buni şi interpreţii comprehensivi…”

Evreii l‑au iubit dintotdeauna pe marele poet. I‑au ştiut poeziile pe de rost şi au compus romanţe pe versurile sale. L‑au tradus în limbile mari ale lumii şi l‑au tipărit în ediţii enorme, în tipografiile lor. Înaintea românilor, un scriitor evreu, A. Axelrad, a lansat sintagma Sfântul Eminescu: „Multe necazuri ne pricinuia Doina, spunea Axelrad. Băieţii creştini susţineau că e vorba acolo de 8 jidani şi, sprijiniţi de autoritatea lui Eminescu, ne cărau la pumni… Unul din noi hotărî să apelăm la arbitrajul profesorului Neagoe, căci nu era de admis ca marele poet, sfântul Eminescu al nostru, să fie coborât în rând cu toţi antisemiţii mahalalei… Şi d. profesor ne explică imediat cum stau lucrurile, arătându‑ne că străinii despre care e vorba nu sunt evrei…” În memoriile sale, eruditul rabin Moses Gaster aminteşte: „Am stat multă vreme în legătură prietenească cu Eminescu”. Lingvistul evreu Hayman Tiktin se bucura şi el de prietenia poetului: „Am petrecut cu Eminescu ore minunate în discuţii filologice şi filosofice, şi a fost o mare pierdere pentru mine când el a părăsit Iaşul. El m‑a iniţiat în literatura română de la începuturile ei şi prin el am cunoscut limba poporului… Lecturile făcute împreună cu Eminescu şi explicaţiile pe care mi le‑a dat… acest excelent cunoscător al limbii sale materne…”. Salomon Segal, traducătorul în idiş a 21 de poezii din opera lui Eminescu, îşi aminteşte cu emoţie de întâlnirea sa cu Eminescu, în casa prietenului comun, poetul Samson Bodnărescu: „Un fulger de fericire îmi străbătu fiinţa la auzul numelui magic. Veneram acel nume, reciteam ore întregi Mortua est, Înger şi demon, ori Epigonii şi închinam imnuri de slavă geniului care nemurise… Când ar fi putut visa un biet slujbaş ca mine, că Eminescu, uriaşul literaturii române, are să‑mi acorde binevoitoarea lui atenţie, că, reprezentant temut al naţionalismului românesc, el are să coboare totuşi, cu prietenie, spre un cetăţean nerecunoscut de oficialitate, ca atare, ba socotit chiar străin…”.

Posibil ca figurile acestor trei intelectuali evrei să‑i fi inspirat lui Eminescu personajul Ruben, învăţatul evreu din nuvela Sărmanul Dionis: „Maistrul Ruben era un bătrân de o antică frumuseţe. O frunte înaltă, pleşuvă, încreţită de gânduri, ochii suri, boltiţi adânc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime. Arătarea lui era liniştită – dar nu blândă: numai împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceaţă amărâtă de îndoieli. El este un evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă neputând fi învăţător public, pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl de matematică şi filosofie la Academia din Socola. Călugărul Dan e unul din şcolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben. Ce adânc este evreul acesta”…

Trăitor la Iaşi, Eminescu avea să fie frapat de lumea destul de exotică a evreimii molodovene. În Iconostas şi Fragmentarium, criticul român Eugen Simion descoperă o descriere fascinantă a unui cartier evreiesc dintr‑o Suceavă imaginară, „accentuat fantastic, mergând până la macabru”: „Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta uliţa jidovească a Sucevei în lună. Şiruri de case sărace, peticite… În fereşti bucăţi de sticlă colorată, lipite cu hârtii sfâşiete din Gemara… cărţi vechi în dulapuri vechi, sfeşnice de alamă, copii ce dormeau pe pământ, caftane de atlas şi caftane sărace…”, cartier redat de Eminescu „ca o viziune a lui Isaia, ca o tânguire a lui Iezechiel…” E acelaşi Eminescu din Memento mori, sensibil la peisajul biblic şi impresionat de eroii istoriei Israelului antic: „Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim; / Codrii de măslin s‑amestec printre lunci de dafin verde,/ Chidron scaldă‑n unda‑i clară ierburi mari – ş‑apoi se pierde/ în cetatea ce‑n văi doarme – miticul Ierusalim/ …Am văzut regii Iudeei în biserica măreaţă/ …Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată,/ Zdrobind harfa‑i sunătoare de o marmură curată/, Genunchind să‑i ierte Domnul osânditul lui păcat./ Solomon, poetul‑rege, tocmind glasul unei lire”.

Dacă se apropie însă de producţia ziaristică a lui Eminescu, istoricul evreu se trezeşte într‑o situaţie inconfortantă. Între 1876 şi 1883, poetul român a desfăşurat o intensă activitate de gazetar, mai întâi în coloanele unei foi obscure [Curierul de Iaşi] şi ulterior la ziarul Timpul din Bucureşti. Timpul era un ziar de partid, iar conservatorii, în frunte cu Lascăr Catargiu, şi junimiştii, în cap cu Titu Maiorescu, erau „occidentali” şi departe de a fi antisemiţi. Şi totuşi, Eminescu, dintr‑o confuzie totală de utopism şi xenofobie, îşi înverşuna verbul împotriva progresului occidental şi a evreimii spoliatoare. Este exact ceea ce observă şi Al. Mirodan în Dicţionarul său: „Atitudinile lui Eminescu au fost adesea pline de ambiguitate şi antisemitismul ce se degajă din scrierile sale polemice ar trebui considerat mai degrabă ca o componentă, importantă desigur, a ideologiei sale naţionaliste, şi nu o reacţie instinctivă, atavică… La 28 septembrie 1876 Eminescu se arată indignat de răul tratament la care erau supuşi evreii (într‑un articol intitulat În contra maltratării evreilor)”. În alte articole, dintre care cel mai important a fost cel din 9 ianuarie 1877, Evreii şi Conferinţa, Eminescu se arată ostil, ridicându‑se împotriva acordării de drepturi politice evreilor, întrucât aceştia nu sunt capabili „nici de jertfă, nici de muncă. Evreul nu poate iubi naţiunea în sânul căreia trăieşte, fiindcă la el sentimentul de rasă este prea puternic. Evreii sunt deosebiţi de naţiunea română, vorbesc altă limbă şi constituie o armă în mâinile străinătăţii împotriva României. În sfârşit, ei alcătuiesc o internaţională proprie, Alianţa Israelită, care are sucursale în toate ţările şi al cărei scop este să întreţină o tensiune permanentă, sub pretext de oprimare”. Iată rezumatul gazetăriei xenofobe şi antievreieşti practicate de Eminescu. O gazetărie care vine dintr‑o utopie de ordin naţionalist. „Nu există o tranşantă deosebire între cultura politicii şi cultură în general, spune Al. Paleologu. Lăsând la o parte anumite supralicitări ale lui Eminescu, care sunt mai degrabă manifestări de «năduf» (şi care se pot vedea cel mai bine în poezia, relativ slabă, Doina), cultura lui ziaristică era enormă şi la zi… Eminescu avea un spirit cu adevărat european: nu era nu antisemit, dovadă: prieteniile lui cu atâţia evrei, cultura lui destul de avansată în domeniul ebraic şi al Cabalei. Nu se poate spune că era un antisemit de acest tip. A, de un alt tip, poate da…” Munca istovitoare de la redacţie, boala care începuse să‑l macine, amărăciunile de toate felurile, adesea – lipsurile materiale, infidelităţile iubitei Veronica Micle aveau să dezechilibreze mecanismele vitale ale genialului poet. „Sufletul său, spune G. Călinescu, alcătuit din roate enorme şi greoaie, ce, o dată puse în mişcare, se învârteau cu duduit grozav şi implacabil. Era plin de violenţă şi de statornicie în dragoste şi duşmănie, şi spumele urii sale au fost adesea nedrepte şi nemăsurate.”

Israelul, cu viaţa sa zbuciumată şi atâtea războaie, lasă, totuşi, timp şi spaţiu şi culoarelor de artă şi poezie. Multe au fost manifestările literare pe care le‑am organizat în Ţara Sfântă în care Eminescu a fost cu noi. 150 ani de la naşterea poetului, de pildă, i‑am sărbătorit cu un fast deosebit, la Palatul Culturii din Ierusalim. „Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s‑a dat?” a recitat Florin Piersic şi totul ne mergea la suflet. Poetul Shaul Carmel a evocat atmosfera eminesciană trăită în anii copilăriei la Botoşani. Membru al cenaclului „Mihai Eminescu” din localitate, el avea grijă de întreţinerea casei în care s‑a născut Eminescu, la Ipoteşti. Poetul Sandu David, atunci, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni, a amintit de primele traduceri în ebraică din versurile lui Eminescu, apărute în 1922, şi de apariţia în 1954 şi, respectiv, 1990, în ebraică, a două volume din creaţia poetului. Rozina Cambos şi Moscu Alcalay au recitat din Eminescu, cântăreţii au interpretat romanţe pe versurile poetului, iar poeta Luiza Carol a recitat o variantă a Luceafărului, a cărei acţiune se petrece pe… malul Mării Mediteraneene, într‑o seară a războiului din Golful Persic.

De departe şi fără contenire vine sunetul inconfundabil al poeziei eminesciene. Pe acest Eminescu, „poetul‑nepereche”, îl avem la inimă, întru eternitate…

■ Scriitor, publicist, editor

Teșu Solomovici

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest