Contemporanul » Profil » Mircea Platon şi rolul elitelor în structurarea personalităţii naţionale

Mircea Platon şi rolul elitelor în structurarea personalităţii naţionale

Spre deosebire de scepticii „intelectuali de portbagaj”, snobi sau mercenari angajaţi în banchetul deconstructivist al globalizării, Mircea Platon este un om al credinţei. Fără fanatisme exclusiviste şi patetisme reductive, el crede nestrămutat într‑o Românie profundă…

În plină postmodernitate relativistă şi destructurantă faţă de tot ce ţine de conceptul de naţiune, Mircea Platon insistă să rămână un împătimit al ideilor ordonatoare de rosturi naţionale. Tot ce face el denotă o unitate de caracter ţintind şi răsfrângându‑se într‑o unitate de program de restituiri/ revalorificări istorico‑literare, de arheologii şi dezbateri de idei culturale şi social‑politice. Spre deosebire de scepticii „intelectuali de portbagaj”, snobi sau mercenari angajaţi în banchetul deconstructivist al globalizării, Mircea Platon este un om al credinţei. Fără fanatisme exclusiviste şi patetisme reductive, el crede nestrămutat într‑o Românie profundă. În ardenţa statornică şi vitalitatea neistovită a scrisului său regăsim devoţiunea sentimentului ingenuu al raportării la un ideal, susţinută de tăria morală şi acribia cărturarului cu răspunderi persuasive asumate. Mircea Platon nu este doar un cercetător curios, un istoriograf impasibil, un „savant” dizolvat în transparenţa glacială şi anonimă a discursului. În scociorârile sale pasionate printre terfeloagele timpului ori în creaţiile unor autori cunoscuţi, sub glanţul înnegrit al arhaicităţii imemorabile, sub mucegaiul vechimii, dar şi dincolo de locurile comune ale unor scrieri care par să nu mai spună ceva deosebit cititorului de azi, el caută dovezi de autenticitate şi vigoare a vieţii naţionale şi, în special, „moduri de acţiune, modele de edificare a naţiunii române”. E vorba, susţine autorul, de „o moştenire culturală pe care o ignorăm” şi care – conchidem – în degringolada actuală a destructurărilor identitare oferă reperele valorice necesare într‑un proces de regăsire şi reconstrucţie a personalităţii naţionale, indică nişte puncte de orientare cheie în felul „în care ne gândim viitorul”. Mircea Platon refuză categoric gândul unei „fatale” absorbţii a naţiunilor în formule globaliste, suprastatale. Scrisul său capătă verva acidulară eminesciană când în vizor îi pică oportuniştii progresismului cu „umanitarismul găunos care combate naţionalismul, dragostea de neam şi de patrie” sau când se referă la conjuncturiştii modelor demitizante antinaţionale cu snobismele lor elitiste, cu desconsiderările ori chiar cu ura lor înverşunată faţă de tot ce ţine de fondul străvechi românesc. Aceştia, ca „agenţi ai disoluţiei”, purtători ai ideilor denigratoare, anarhizante, ai băşcăliilor calomniatoare şi contestărilor depreciative cu efect dezagregant, sunt invocaţi mereu şi puşi la stâlpul infamiei cu orice gând luminos, cu orice reflecţie încărcată de sens roditor, cu orice iniţiativă sau faptă de împlinire a fiinţei naţionale regăsite în cărţile şi în acţiunile unor „oameni care au fost”, ca să folosesc expresia lui Iorga, ale unor personalităţi notorii ale trecutului sau ale unor figuri uitate pe nedrept. Într‑o recenzie la o carte a lui Lucian Boia, cel „care chinuie istoria României de decenii bune”, Mircea Platon scrie: „Naţiunea, ca şi omul, este împlinirea unui lung trecut de eforturi, de sacrificii şi de devotamente” (1, p. 145). În replică la ironiile şi distorsiunile demitizante ale unei intelighenţii asociate cu trendul globalist, corporatist şi antinaţional, el îndeamnă „la smerenie activă, la lepădare de zădărnicii, la acţiune pe direcţii esenţiale, deci la recunoaşterea – adică implicit şi identificarea – liniilor de continuitate ale existenţei omului şi neamului său” şi susţine gândul care să nu se piardă în „întunericul zădărniciei”, în simulacre şi mistificări egolatre, în falsificări de mercenariat, gândul care are drept călăuză „respectul adevărului duratei lungi a unei societăţi”. „Societatea românească trebuie reaşezată pe liniile ei de forţă de sus în jos”, afirmă el în cartea Elitele şi conştiinţa naţională. De la naţionalitatea genetică la personalitatea naţională: Despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale, apărută la Editura Contemporanul în 2017 (2). Reaşezarea „de sus în jos” presupune efortul intelectual convergent al unor elite, care „să ajute la structurarea personalităţii naţionale a românilor” şi înseamnă „buna noastră aşezare în raport cu potenţialul identitar, cultural şi modelator de acţiune pe care ni l‑au lăsat strămoşii”. Axa ontologică şi temeiul axiologic al reflecţiilor sale este „naţiunea genetică”, adunată în jurul instituţiilor străvechi ale tradiţiei, cristalizate după expresia unui cercetător al conceptelor, Émile Benveniste, „în tehnici şi meşteşuguri, în felurile de viaţă, în realităţile sociale, în procesul vorbirii şi al gândirii” (3, p. 10) şi ordonată şi structurată de elitele naţionale regăsite în rol de Logos creator de personalitate naţională. Mircea Platon pune accentul pe pluralul elite, afişând o pe deplin justificată lipsă de consideraţie faţă de singularul elită, pe care o detestă cu un sarcasm mereu egal cu sine şi în care deconspiră infatuarea unei intelighenţii sterile, care‑şi asumă „sacerdoţiul nimicului”, ruptă de „viaţa, calea şi adevărul” naţiunii române. „Sunt un «populist» în căutarea «poporului pierdut»” – declara el într‑un interviu mai vechi acordat lui Silviu Man, inclus în cartea România profundă (4). – „Ceea ce trece astăzi la noi drept «populism» nu e decât elitism degenerat. Îmi plac oamenii înrădăcinaţi în umanitatea din ei, nu cei care manipulează discursuri”. Şi, în continuare, tot acolo, citim: „Eu lupt pentru vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi (sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodoxe trăit liturgic. Scriu medieval, din fidelitate, din fidelitate faţă de oamenii care m‑au format, direct sau prin cărţile lor. Nu sunt fidel unei ideologii. Nu sunt nici măcar un «umanitarist», nu sufăr pentru soarta întregii omeniri odată cu CNN‑ul. Pe mine mă interesează omul normal, omul a cărui normalitate ascunde straturi după straturi de tradiţie. Normalitatea ca adevăr e normalitatea ireductibilă. Or, ceea ce mă interesează e realitatea ireductibilă a omului de caracter”.

O recenzie a lui Arthur Suciu la două cărţi mai vechi, Cine ne scrie istoria? şi Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ (Editura Timpul, 2007 şi 2011), poartă un titlu emblematic – Mircea Platon şi dulcea România (5). Scrierile acestui avatar eminescian în postmodernitate (dacă ar fi să‑l parafrazez pe Theodor Codreanu) impun o Dulce Românie departe de utopiile edulcorate ale unor patriotisme sforăitoare. E o Românie adunată, ca la poetul nostru nepereche, cu „sărăcia, nevoile şi neamul”, în jurul unor rădăcini, a unor semne de continuitate şi rezistenţă, a unui fond concret, autentic, viu, de umanitate şi spiritualitate lucrătoare. Această Românie, demonstrează Mircea Platon într‑o carte recentă, o regăsea în creierii Carpaţilor Calistrat Hogaş, „un om care scormonea munţii în căutarea naturii umane necorupte, a straturilor adânci ale românimii” (6). Devenirile şi împlinirile moderne ale acestei Patrii le descoperă autorul nostru într‑un proiect de ţară complex, organic, bazat pe rânduială şi normalitate, pe care îl desprinde cu migală şi cu pasiunea restauratorului de icoane în paginile Convorbirilor literare, în scrierile şi acţiunile paşoptiştilor, ale lui Carol Mihalic de Hodocin, „unul dintre străinii care s‑au românizat şi au contribuit la propăşirea societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX‑lea, (…) ctitor şi profesor al primei Şcoli de Arte şi Meserii din Moldova (alături de Asachi)”, ale lui Panu, Xenopol, Petre S. Aurelian, Iacob Negruzzi, Th. G. Rosetti, T. Burada, D.C. Ollănescu‑Ascanio, Petru Th. Missir, Nicolae Iorga, Romulus Cândea, Sever Dan, Dan Botta, Mircea Vulcănescu, ajungând chiar, pe urmele Astrei, în satul Topa Mică din Transilvania, unde în 1912 a fost zidită o şcoală cu ajutorul Fondului basarabeanului Vasile Stroiescu, şcoală absolvită, încoace, de fiul diacului din sat, nimeni altul decât poetul Ioan Alexandru. Urmărind devenirile unei Românii „de la dregători cu barbă la miniştri”, Constanţa Vintilă‑Chiţulescu afirmă într‑un studiu istoric de antropologie socială, Evghenişti, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750‑1860 (7): „Dacă modernizarea s‑ar lega de capitalism şi industrializare, atunci acest fenomen s‑ar manifesta în societatea românească abia peste un secol” (7, p. 106), ajungând la nişte concluzii nici pe departe consolatoare: „Societatea românească a veacului al XIX‑lea este într‑un permanent început. (…) Se trăieşte într‑un provizorat continuu, avem de‑a face doar cu iniţieri şi mai deloc cu împliniri ale modernizării” (7, p. 334), peste tot vădindu‑se „metehnele chiverniselei” şi ale „cârpelii” (7, p. 335). Am putea spune că studiul citat se referă doar la Principatele Române de sub Regulamentul Organic. Dar unele din racilele societăţii româneşti din prima jumătate a sec. al XIX‑lea, pe care autoarea le radiografiază cu o meticulozitate de bisturiu, îşi au prelungirea într‑un caragialâc statornic pe tot întinsul secolelor XIX‑XX, fiind uşor de remarcat şi în cutumele politice şi sociale de azi. Cu siguranţă, Mircea Platon cunoaşte şi părţile întunecate ale trecutului, cele scoase la iveală de Constanţa Vintilă‑Chiţulescu şi de alţi istorici, nu numai sinistrele bezne ale comunismului, pe care, pe bună dreptate, le consideră un flagel al naţiunii române. Trebuie însă luate în calcul mizele scrisului său pentru a înţelege strategiile de abordare a trecutului, a realităţilor istorice, a textelor la care se referă, a ideilor şi acţiunilor concrete vizate de comentariile cărţilor sale. Or, prima răspundere pe care şi‑o asumă el este una istoriografică. În contra renegărilor cinice şi furibunde ale naţiunii române, a masochismului şi demistificărilor curente deconstructiviste cu aer elitist, Mircea Platon vine cu exemplul unor elite vizionare. Într‑un moment hotărâtor al deschiderii poporului nostru către o durată lungă a istoriei sale, cea a modernizării României, acestea au demonstrat o voinţă pilduitoare de conştiinţă naţională, contribuind la înţelegerea momentului, a sarcinilor ce se impuneau şi, în ultimă instanţă, la ordonarea şi edificarea fiinţei naţionale moderne. Astfel, „mârlănimii genuine şi celei intelectuale” actuale, elitei fals conservatoare fluturând zgomotos drapelul „anticomunismului sinecură”, României „fără criterii a ultimelor decenii” autorul contrapune acţiunea „pe direcţii esenţiale” a unor elite autentic conservatoare, o Românie ridicată printr‑un proiect convergent de ţară dintr‑un potenţial identitar genetic cu instituţii şi structuri mentale feudale la înălţimea unei naţiuni moderne. Aşadar, mizei istoriografice, care ţinteşte sterilitatea nocivă a pseudo‑elitei postdecembriste, i se adaugă lecţia de viitor pentru România. Accentul este pus pe energia pozitivă, revigoratoare a gândului roditor, a ideilor ce se încheagă într‑o conştiinţă naţională constructivă.

Se scoate în relief importanţa faptelor concrete şi efortul conjugat al unor elite organice, care se înscriu în normalitatea unui naţionalism al răspunderii, exigenţei şi competenţei. E normalitatea pe care Mircea Platon o preferă înaintea oricăror ifose elitiste, înaintea, scrie el, „elitelor improvizate, care se autolegitimează ideologic prin sincronism facil”. În acelaşi interviu acordat lui Silviu Man, el declara: „Pe mine mă interesează omul normal, omul a cărui normalitate ascunde straturi după straturi de tradiţie”. (subl. n. – A.Ţ.) „Straturilor de tradiţie” li se alătură şi încercările de racordare a domeniilor de activitate curente „la forţele vii ale neamului”, după cum citim în prefaţa la volumul Corpus Convorbiri literare: Prelecţiuni (8). E o pledoarie pentru omul autentic aşezat într‑o rânduială probată de tradiţie, lucrând în spiritul acesteia, dar, neapărat, cu conştiinţa devenirilor ei prezente şi viitoare. În el se sprijină naţiunea, cu eforturile sale îşi susţine şi îşi asigură continuitatea în timp. Nu întâmplător, primul semn care anunţă intrarea naţiunii române în modernitate ţine de dignitate, desluşită simbolic de Mircea Platon într‑o remarcă a lui Alecu Russo din Studie moldovană despre schimbarea costumului: „Ideea şi progresul au eşit din coada fracului şi din buzunarul jiletcii (…). Prefacerea hainilor au prefăcut de îndată condiţiile sociale a lumii noastre, precum şi relaţiile familiei (…). Fracul a introdus dignitatea, pantalonii au silit oamenii a‑şi măsura coloveranţiile celor de la care aştepta vr’un folos”.

E o verticalizare căreia autorul Elitelor… îi găseşte pe parcurs o multitudine de manifestări şi semnificaţii. E vorba de „recuperarea istoriografică a trecutului românesc şi crearea unui sistem de economie simbolică legând organic cultura populară de cea a elitelor naţionale”, de intrare în joc a ideilor şi instituţiilor „capabile să articuleze naţiunea română pe baza unui proiect coerent şi realist de dezvoltare organică”, de evitare, prin lucrarea spiritului critic al Convorbirilor…, a fundăturilor „unor patriotisme vetuste sau internaţionalisme provinciale”. La mijloc e şi un „realism naţional”, care impune în învăţământ „ideea de rânduială, de lege, de criterii solide” şi conceperea construcţiei culturale a României „ca pe un proiect pe termen foarte lung”. Un proiect care deja la un deceniu de la proclamarea Independenţei face să se vorbească de România ca „factor de civilizaţie în Orient” şi care s‑a desfăşurat pe o întindere de timp a câtorva generaţii, până la tragicul colaps comunist. Din realismul naţional al convorbiriştilor a ieşit „sămănătorismul sau tradiţionalismul literar şi naţionalismul economic”. În acest proces continuu de articulare a conştiinţei naţionale şi construcţie naţională Mircea Platon îi descoperă un rol important lui Alexandru Vlahuţă (9), „omul care face legătura între generaţia Junimii şi a Convorbirilor literare şi marea generaţie tradiţionalistă, creştin‑naţională, a «Gândirii» interbelice”, „cel care a aşezat temeliile conceptuale şi instituţionale ale naţionalismului românesc modern”, primul critic al fenomenului „moftangiul român”, al nulităţilor – specifică autorul – veşnic nemulţumite de „ţara asta”. Uşor de ghicit, în categoria acestora se încadrează şi „tehnologii” ad hoc în „panificaţie”, gen Adrian Cioflâncă, cu dispreţul lor suveran, de proaspeţi absolvenţi ai Universităţii de la Sadagura, la adresa aluatului etnic românesc, şi directorii, încrâncenaţi, de opinie de felul lui Vladimir Tismăneanu, care nu a găsit la adresa susţinătorilor Referendumului dedicat familiei decât aceste sarcasme făţiş românofobe: „Popi fundamentalişti, neanderthalieni, obscurantişti, vetuşti, misticoizi, neolegionari, naţionalişti decerebraţi (…) tot ce este mai obscurantist, mai perimat, mai vetust, mai anacronic, mai prăfuit în România de azi” (10). Subliniind repetat rolul ideilor şi instituţiilor în structurarea personalităţii naţionale, Mircea Platon e împotriva atitudinii fataliste faţă de cursul nestrămutat al istoriei şi faţă de crizele ei. „Aşteptăm, scrie el cu reproş, ca lumea simulacrelor din jurul nostru să se ordoneze de la sine”. Opţiunea sa este o naţiune cu linii de forţă clar definite şi cu vectori de continuitate stabili, indestructibili, lucru posibil numai într‑o interdependenţă strânsă a elitelor cu o etică superioară a responsabilităţii, cu demnitatea raportării lor la idealurile naţionale: „Locuim în această continuitate, suntem deja aşezaţi în ea. Trebuie să o recunoaştem şi să ne punem la lucru în lumina ei”. Aici nu este de ajuns numai profesionalismul. Mai ales când e vorba de elitele politice. „A conduce o ţară nu presupune doar pricepere, ci curajul de a înfrunta anumite pericole şi tăria de a respinge anumite momeli”, notează autorul pe marginea unui text al lui Petru Th. Missir. Urmărind şi urmând „adevărurile de viaţă” ale ţării, valorile ei, elitele contribuie la „crearea” naţiunii. „Naţiunea română a fost «creată», dar nu născocită” precum susţine Boia. Şi, aşa cum se întâmplă adesea la Mircea Platon, textul său capătă o tonalitate incendiar‑patetică: „Românii nu sunt o scornire a istoriei moderne, un banc al marilor puteri. Naţiunea română a fost «creată» în sensul că a fost împroprietărită funciar şi lingvistic, s‑au codificat şi s‑au canonizat pământul şi limba pe care le lucrase poporul atâtea veacuri”. E un patos care vizează, ca ţintă, prezentul cu preeminenţa altei etici decât cea naţională, a elitelor trecutului: „În genere, se pune mare preţ pe «ideologia» naţionalistă a secolului al XIX‑lea şi pe importul de ideologie naţionalistă din apus în Ţările Române/ România. Părerea mea e că naţionalismul secolului al XIX‑lea e un habitus al unor elite – economice, aristocratice, intelectuale, şi era epoca în care aceste tipuri de elite coincideau – pământene, care simţeau/ ştiau că România e a lor în sens patrimonial al cuvântului: adică şi ca moştenire din părinţi, şi ca proprietate pe care o vor lăsa copiilor. Patriotismul sau naţionalismul românesc din secolul al XIX‑lea era reflexul natural al unei elite care ştia că a locuit, locuieşte şi va locui în România. (…) Criza patriotismului în ziua de azi e reflexul faptului că suntem conduşi de o elită care nu simte că a locuit, locuieşte şi va locui în România: e o elită care e fie rezultatul unui import relativ recent (în anii ‘40‑‘50), fie al unei ascensiuni social‑economice foarte recente, a unei elite economice alcătuite din oameni care, ieşiţi din zonele de subsol ale societăţii româneşti, nu simt că au moştenit România şi că o vor lăsa moştenire urmaşilor. Interlopii trăiesc pe fugă, provizoriu, în interval. Au o etică a intervalului, nu a permanenţei”.

Există un termen uzual în istoriografia actuală, cel al „trecutului incert”, care, înaintea trecutului problematic, trimite, mai degrabă, la fluidizările unui prezent ambiguu, cu tot mai puţine certitudini şi cu pornirea expresă de a retrage accentul de la sensul lucrurilor şi a‑l muta pe interpretarea şi pe semnificaţiile lor. Semnificaţii aflate mereu într‑un proces sprinten de multiplicare dezordonată şi de volatilizare până la vacuitate. Mircea Platon este scormonitorul certitudinilor trecutului, al certitudinilor având o axă ontologică indestructibilă – naţiunea română cu datele tradiţiei şi cu înnoirile ei modernizatoare în lucrarea pe verticală şi pe orizontală a elitelor ei. Istoria pentru el nu e nici pe departe o seacă înşiruire în timp de nume, întâmplări, evenimente, ci un continuum viu al naţiunii în devenire, o dispută înfrigurată în interiorul ei de căutări, opţiuni, posibilităţi, cu închideri şi deschideri de orizonturi, confruntări acerbe şi momente de apatie, eşecuri şi înfăptuiri remarcabile. În cadrul acestei mişcări „naturale” a istoriei autorul este interesat de resorturile ei teleologice: idei şi proiecte de dezvoltare, programe şi activităţi concrete, scopuri şi obiective, finalităţi, strategii şi mecanisme, structuri, instituţii etc. Identificate în gândul roditor sau acţiunea memorabilă ale unor oameni concreţi, „oameni care au fost”, ale elitelor naţionale, toate acestea poartă e proba sigură a unui efect pozitiv, de durată. Astfel, certitudinile unei istorii trecute, în care binele nu este întâmplător şi răul nu este inevitabil, devin în demonstraţiile lui Mircea Platon certitudini pentru România viitorului.

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor‑şef la Convorbiri literare (Iaşi). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A colaborat cu recenzii şi articole la Evelyn Waugh Studies, European History Quarterly şi The Quarterly Review. A publicat studii de istorie în HSE Social and Education History (Hipatia Press), Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge).

Cărţi: Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (1996); Jocuri sub ulm, poeme (1999); Literatură cu blazon, eseuri (2000); Ortodoxie pe litere, eseuri (2006); Cine ne scrie istoria?, studii şi eseuri (2007); A treia forţă: România profundă, eseuri (2008; co‑autor: Ovidiu Hurduzeu); Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (2009; co‑autor: Gheorghe Fedorovici); Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ, studii şi eseuri (2011); Cartea străduţelor subtile, poeme (2015); Ce‑a mai rămas de apărat, antologie de eseuri (2016); Elitele şi conştiinţa naţională. De la naţionalitatea genetică la personalitatea naţională – despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale, studii şi eseuri (2017); Geografie şi conştiinţă naţională: Calistrat Hogaş şi potecile neumblate ale naţionalismului românesc, eseu monografic (2018); Naţiune, modernizare şi elite româneşti, studii şi eseuri (2019)

Premii literare şi distincţii universitare: Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto (2013‑2015); Premiul pentru Eseu al USR Iaşi pentru volumul Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ (2012); Trans‑Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota (2011); Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University (2011); Presidential Fellowship, The Ohio State University (2010‑2011); Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru volumul Cine ne scrie istoria? (2009); Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council (2005‑2009)

Bibliografie:
Platon M. Dând târcoale Marii Uniri de la 1918: cu Donuts şi Soda Pops. În Convorbiri literare, nr. 9 (273), p. 142‑147, 2018
Platon M., Elitele şi conştiinţa naţională, Editura Contemporanul, 2017
Benveniste É, Vocabularul instituţiilor indo‑europene, Editura Paideia, 2005, vol. 1
Hurduzeu O., Platon M., A treia forţă: România profundă, Editura Logos, 2008
(on‑line) http://adevarul.ro/cultura/carti/mircea‑platon‑dulcea‑romanie‑1_55a89b3 df5eaafab2 ca65fa0/ index.html
Platon M., Geografie şi conştiinţă naţională, Editura Ideea Europeană, 2018
Vintilă‑Chiţulescu Constanţa, Evghenişti, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750–1860), 2013
Platon M., „Formele fără fond” şi ideea naţională, (on‑line) https://www.contemporanul.ro/polemice/ formele‑fara‑fond‑si‑ideea‑nationala.html?fbclid=IwAR0Eqfyqahb686KQRYGkZ3HUNYV‑2X3xBM_ KkmZL1 GR QStcv UocOJ 3c‑ oRE
Vlahuţă A., Primul şi ultimul, volum îngrijit şi prefaţat de M. Platon, Editura Timpul, 2019
Apud (on-line) https://www.activenews.ro/stiri/ Coincidenta-Tismaneanu-si-Oisteanu-urmasii-agentilor-NKVD-pasaportati-in-Romania-ponegresc-in-stil-bolsevic-sustinatorii-Referendumului-%E2%80%9Epopi-fundamentalisti-neanderthalieni-obscurantisti-vetusti-misticoizi-neolegionari-nationalisti-decerebrati-152871.

Andrei Ţurcanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest