Contemporanul » Profil » Conştiinţa naţională între iluzie şi realitate

Conştiinţa naţională între iluzie şi realitate

Pasiunea pe care a dovedit‑o istoricul şi scriitorul Mircea Platon în susţinerea problemei conştiinţei naţionale a românilor (dobândită cu greu, ameninţată frecvent de‑a lungul istoriei, neglijată din nepăsare, umilită din ce în ce mai des) s‑a transformat în hotărârea de a urmări acest aspect de‑a lungul timpului…

Pasiunea pe care a dovedit‑o istoricul şi scriitorul Mircea Platon în susţinerea problemei conştiinţei naţionale a românilor (dobândită cu greu, ameninţată frecvent de‑a lungul istoriei, neglijată din nepăsare, umilită din ce în ce mai des) s‑a transformat în hotărârea de a urmări acest aspect de‑a lungul timpului, dovadă fiind cărţile scrise pe această temă, dintre care trebuie amintite: Geografia şi conştiinţa naţională, Elitele şi conştiinţa naţională şi ultima, la care ne vom referi, Naţiune, modernizare şi elite româneşti, apărute la Editurile Contemporanul şi, respectiv, Ideea europeană. Mircea Platon este o voce puternică – să sperăm că nu este şi că nu va rămâne singulară – care trebuie ascultată, având în vedere problemele şi ideile deosebite pe care le‑a urmărit într‑o sumedenie de cărţi, discursuri, luări de cuvânt şi de poziţie (în timpul numeroaselor evenimente ce s‑au succedat pe aceste meleaguri), articole, studii şi comentarii pe care le‑a adus din trecut în actualitate. Cartea cuprinde, la rândul ei, 23 de studii, eseuri şi comentarii, încheindu‑se cu un epilog dens în observaţii pertinente cu privire la elitele româneşti şi la conştiinţa naţională; cele 500 de pagini fac referiri la societatea Junimea şi la revista Convorbiri literare, la activitatea convorbiriştilor, la rolul Iaşiului în istorie, cu povara celor doi ani cât a fost capitală a ţării (sufocată de fugari, de mizerie şi de „forţele de ordine”), dar şi la scrierile unor „oameni” adevăraţi şi ale unor scriitori care au fost uitaţi; peste trudnica lor activitate în vederea păstrării conştiinţei naţionale, a demnităţii acestui neam românesc, s‑a aşternut indiferenţa provenită din necunoaştere, aceasta, la rândul ei, derivând din refuzul de a şti de unde ne tragem, pentru ce‑au luptat înaintaşii şi cine ne‑a făurit istoria şi cultura. Aşadar, asupra acestor aspecte s‑a oprit Mircea Platon cu osârdia dovedită de înaintaşii săi.

Cartea se deschide cu un studiu intitulat (absolut inspirat!): Convorbiri literare – manual de construit o Ţară, în care autorul consideră că apariţia Convorbirilor literare în 1867 nu numai că a confirmat, dar a şi întărit faptul că „energiile naţionale erau destul de puternice pentru a face să intre în joc ideile şi, mai mult, instituţiile capabile să articuleze naţiunea română pe baza unui proiect coerent şi realist pentru „dezvoltare organică”. Prima generaţie de junimişti – convorbiriştii – au abordat într‑un mod „comprehensiv” şi „consecvent” problemele unei ţări abia formate (după Unirea Principatelor), având în vedere aspectele multiple ale vieţii sociale şi culturale: literatură şi folclor, economie politică şi agricultură, drept şi educaţie, istorie şi etnografie. Întreaga activitate urmărea: dezvoltarea unui sistem naţional de economie simbolică ce ar fi putut permite consolidarea puternică a statului român în scopul unităţii şi înfloririi naţionale; cultura elementelor care dezvoltau individualitatea: limba, dreptul, moravurile, literatura (al cărei scop trebuia să fie şi patriotismul) şi artele frumoase; creşterea importanţei istoriei (prin care un popor îşi dovedea durata) şi a limbii (proba cea mai vie a existenţei poporului); înţelegerea corectă a valorii politice a istoriografiei Şcolii Ardelene în contextul secolului al XIX‑lea, dar şi săvârşirea unei „opere naţionale” în condiţiile oferite de România Mică, sub domnia lui Carol I. Sunt citaţi, deseori, A.D. Xenopol şi G. Panu şi sunt comentate, cu atenţia cuvenită şi aplecare spre detalii semnificative, fragmente doveditoare ale adevărurilor evidenţiate de gândirea logică şi progresistă a celor doi. Junimiştii refuzau să bagatelizeze specificul naţional de dragul unui trecut mitic livresc, iar ambii istorici amintiţi căutau să‑i desprindă pe români de mitul unui trecut mort, pentru a reda adevărul unui trecut viu, al unei vechimi care le‑ar fi îngăduit să aibă un viitor. Precizând că junimiştii aveau în vedere un sincronism care să arate că românii nu sunt altfel decât marile naţiuni, contemporanul nostru, Mircea Platon, susţine, pe bună dreptate, că sincronismul junimiştilor a fost constructiv, programul acestora bazându‑se pe o abordare antropologică a realităţilor româneşti, vizând: limba, viaţa domestică, obiceiurile, instituţiile. Pentru a ajunge la concluzia aceasta, Mircea Platon a cercetat ceea ce s‑a publicat sau ce‑au spus, în luările de cuvânt, oamenii timpului implicaţi în problema integrării europene, a promovării apartenenţei românilor la civilizaţia europeană (care a început, după cum se vede, cu mult înainte de 1990), exemplificând cu citate (din D. Petrino, Iacob Negruzzi, Ioan Strat, George Sion, A.D. Xenopol), privitoare la protecţionismul economic şi la protecţia socială, la dezvoltarea legislativă şi la învăţământ. E vorba de patriotism, care nu este „expresia unui gol de gândire”, ci de unul integrator al naţiunii atât pe orizontala unităţii naţionale, cât şi pe verticala independenţei naţionale, ca liberă afirmare şi cultivare a identităţii româneşti.

La zece ani de la apariţie, în 1877, revista se consolidase, contribuind la întărirea independenţei naţionale şi apărând specificul românesc ca factor constitutiv, ca premisă majoră a modernizării organice a României. Mircea Platon îşi exprimă dezacordul cu afirmaţiile răuvoitoare care se auzeau în epocă, devenite un fel de pecete pusă pe fruntea românilor: spirit balcanic, având voluptatea ratării şi a improvizaţiei, inconsecvenţă şi misticism. Răul nu este pentru cei ce emit asemenea judecăţi, ci pentru românii care acceptă cu seninătate sau cu indiferenţă aceste acuze. Sigur că astfel de calificative nu pot fi luate în serios, dar n‑ar fi rău dacă toţi cei care mai simt româneşte s‑ar strădui să convingă „lumea” că adevărul este altul, doar că acesta trebuie etalat. Se impunea, de urgenţă, o aşezare a lucrurilor şi a ideilor în spiritul unui adevăr, nu fabricat în funcţie de ce voiau unii sau alţii, ci „adevărat”. Literatura (reprezentată de marii clasici, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, dar şi de patruzecioptistul Alecsandri şi debutanţii Al. Vlahuţă şi Al. Davilla), politica (junimiştii intraţi în politică erau T. Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Al. Marghiloman) şi cultura (programul cultural junimist, aşa cum se desprindea din studiile maiorescene, sugera ruptura de ceea ce s‑ar fi putut numi epigonism radical‑apusean) marchează începutul perioadei în care modernizarea naţional‑liberală începea să prindă contur. Mircea Platon, cunoscător incontestabil al activităţii Junimii şi a Convorbirilor literare, disociază între societate şi revistă. Convorbiri… n‑a fost organul de presă al Junimii, nu a devenit „foaie” literar‑politică implicată în campanii electorale. Negruzzi a fost primul care s‑a opus unei asemenea direcţii, iar mulţi „convorbirişti” l‑au susţinut, aşa că revista şi‑a menţinut caracterul strict literar, păstrând o linie de continuitate şi o deschidere tematică, estetică şi intelectuală, care nu pot fi decât rezultatul urmăririi consecvente a unui „proiect de ţară” elaborat de‑a lungul unor linii de forţă naţionale. Cel care a sintetizat orientarea revistei a fost tânărul Xenopol, care a stabilit trei linii directoare ale activităţii acesteia: încurajarea şi popularizarea criticismului onest, a lucidităţii culturale; încurajarea dezvoltării literaturii naţionale şi discreditarea patriotismului declamator; susţinerea independenţei spirituale a poporului român. Între junimiştii critic‑cosmopoliţi, pesimişti, care susţineau că românii nu au istorie, artă sau literatură (Vasile Pogor, de exemplu) şi junimiştii‑convorbirişti optimişti, apărători ai sentimentului naţional, au existat mereu tensiuni mocnite. Când V. Pogor a afirmat: „Pe când Franţa produsese pe Moliere şi pe Racine, românii erau într‑o barbarie completă”, M. Eminescu a replicat: „Ceea ce numeşti dumneata barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor care se dezvoltă conform propriului geniu, ferindu‑se de amestecul străinului” (minunată apărare a poporului din care făcea parte!). G. Panu avansează ideea că Maiorescu era acela care tempera controversele şi făcea legătura dintre cele două tabere, înţelegând importanţa studiului istoriei naţionale, a artei naţionale şi a culturii populare. O inedită definiţie formulează Mircea Platon pentru spiritul convorbirist: „Ecumenism naţional care ştie să dea naştere unei atmosfere naţionaliste exprimate în studii istorice sau economice, eseuri, poezii, proză, anchete etnografice şi care e diferit, fiind dezvoltarea lucidă şi articulată a unei concepţii de viaţă”. Autorul vorbeşte de un naţional‑conservatorism, care este o formă de realism politic, ce vede în naţiune nu obiectul, ci subiectul şi condiţia oricărui proces de modernizare. Interesul pentru istoria românilor arătat de convorbirişti presupune, de fapt, interesul pentru descoperirea unei identităţi formate istoric, a unui profil naţional distinct. Nu sunt lipsite de importanţă problemele discutate în legătură cu deosebirile dintre boierii de neam şi cei proveniţi prin ascensiune pe cale birocratică, adică ajunşi la ranguri înalte prin „patronaj şi intrigă, nu printr‑un merit oarecare” (parveniţi).

Mergând la amănuntul edificator, Mircea Platon sesizează deosebirea dintre naţionalismul etnic şi patriotismul civic, considerând normal scopul declarat al Convorbirilor literare, şi anume „unitatea culturală şi politică a românilor”, susţinând, la fel de firesc, naţionalismul etnic. E vorba despre toţi românii răzleţiţi de „corpul viu al naţiunii”, adică despre cei de dincolo de Prut, din gubernia Cherson şi Podolsc, din Bulgaria şi din Serbia, după cum afirma Teodor T. Burada, care era preocupat şi de românizarea populaţei turco‑tătare din teritoriul dobândit (Dobrogea). Era „definită”, astfel, ideea că istoria trebuie cunoscută, pentru că aceasta ajută pe om să existe ca „element de cultură şi de propăşire”, într‑o societate complexă, într‑o naţiune. Scrie foarte clar A.D. Xenopol: „Fără istoriografie, naţiunea se destramă. Fără studiul istoriei, omul trăieşte la întâmplare, fără a putea contribui cu nimic la propăşirea naţiunei sale, şi deci la civilizaţie”. Şi poate că ar trebui să amintim, în zilele noastre, când patriotismul este pentru unii un cuvânt depăşit, anacronic, crezul acestui istoric: „Popoarele din care a dispărut patriotismul sunt moarte pentru istorie; ele mai trăiesc ca indivizi; ca nişte colectivităţi ce au să joace un rol în istoria omenirii, ele au încetat să mai existe”. Trebuie subliniat meritul lui Mircea Platon de a fi selectat cele mai semnificative fragmente, nu arbitrar, ci cu intenţia vădită de a atrage atenţia asupra unor realităţi, deloc favorabile nouă, ca popor. Istoricul precizează clar că preţuirea istoriei merge „mână‑n mână” cu preţuirea patrimoniului cultural şi natural. Şi nu se referă numai la necesitatea de a conserva mănăstiri şi fresce de valoare, documente de arhivă şi cărţi vechi, de a păstra Tezaurul de la Pietroasa (de exemplu), ci şi la tăierea pădurilor exploatate nemilos, ca simptom al „părăduielii şi risipei” (orice asemănare cu situaţii de azi nu este deloc întâmplătoare!), având ca urmare şi „stricăciunea climei, adică alternanţa dintre ploaie şi uscăciune”. La fel de importante erau problemele referitoare la protecţionismul economic, la industrie, la şcolile de meserii. Referindu‑se la conservatorismul convorbirist, autorul subliniază direcţiile de activitate ale reprezentanţilor acestuia: independenţa şi unitatea naţională, protecţionismul economic, critica ideologiilor şi a sincronismelor servile, protejarea patrimoniului cultural şi natural, identificarea şi perpetuarea marilor valori naţionale, preţuirea istoriei naţionale.

Maria Trandafir

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest