Din ultimul număr:
Contemporanul » Profil » Ileana Mălăncioiu şi cunoaşterea esențială

Ileana Mălăncioiu şi cunoaşterea esențială

In memoriam (din volumul Linia vieţii, 1982, ca şi următoarele poezii comentate), cu dedicaţia Lui Marin Preda, este amintirea unui dialog despre trecerea sau nu a hotarului dintre viaţă şi moarte…

Locutoarea halucinează, imaginează mereu în poeme. Ea nici nu deschide uşa de frică, e claustrată, în poezia, cu versuri foarte lungi, Steaguri negre (Inima reginei, 1971), în care, condusă de „vid”, ajunge la un loc al morţii. Sau, mai curând, la un loc al mortului, necunoscut, substituit cu acel „tu” deseori invocat sau evocat de ea. Ce se comunică este că un „tu” îl veghează pe „el”, cel mort. Iar dorinţa (să ne amintim că există poezii cu titlul Dorinţa sau Dorinţă) este aceea care produce halucinaţia, viziunea morţii.

Titlul Pierderea banilor de vamă (Crini pentru domnişoara mireasă, 1973) se referă la banii puşi, după un obicei, pe ochii mortului. „A deschis ochii şi regele/ Se făcuse rugină de tot…”. Evident, este vorba de chipul regelui încrustat pe monede. Cum existentul poetic nu deosebeşte aici între moarte şi viaţă, sau invers, iar timpul este numai înveşnicit, „Ar fi fost timp să se‑audă‑ntre ei/ Un mort şi un viu”.

Cu aceste cuvinte din titlu, Albastrul e bobul de nisip (din vol. cit.), începe poezia care continuă cu: „…De pe piatra în formă de cap de femeie”. Ochii „ei” şi‑ai „lui”, figuri de piatră, ca şi păpuşile din alte texte, o fac pe locutoare să tremure în timpul contemplaţiei. Ochiul văzut nu trebuie să existe ca să fie văzut, citim în două versuri de inenarabilă sugestie ezoterică. „Ochiul ei ar fi fost de la sine‑nţeles/ Chiar dacă‑ar fi lipsit din întâmplare.”

Arată‑mi‑te‑acum (ca şi următoarele, din volumul Ardere de tot, 1976) este o chemare sau o invocare la cunoaşterea cuiva ascuns. Este o cunoaştere esenţială, de suflet. Ea se produce înainte de moarte, fiind o cunoaştere în trup sau în fiinţă, cum se‑nţelege, din perspectiva sfârşitului poeziei: „Într‑o zi mă vei căuta şi nu voi mai fi”. După moarte, orice substituire devine imposibilă. Dacă rămâne evident că această căutarea este una a trupului, pare tot atât de sigur că nu este şi una a persoanei sau personală, întrucât persoanele nu sunt precizate: „vei vrea să fii chipul lui din orbita mea/ pierit sub ochiul tău care mă va orbi”. O transvazare de (ne)fiinţă îşi reafirmă recurenţa.

În tăcere, fie în locuinţa morţilor, fie în sau sub pământ, are loc, anunţată de la titlu, o Vizită. Textul este emis la persoana întâi, care îşi recunoaşte, aşa zicând, lipsa cunoaşterii totale, cum se spune în naratologia clasică, absenţa omniscienţei: „Nu ştiu câte suflete se aflau în locuinţa aceea”. Sufletul, evident nemuritor, este, ca figură retorică, o metonimie. Vede acolo pe cineva numit „tu” (prin marota pronumelui care substituie numele), o făptură aparent vie. Tot textul este asumat din exterior de enunţătoare, într‑un mod deopotrivă activ şi reflexiv, la genul feminin, de bună seamă auctorial: „treceam gânditoare”.

În Şi totuşi cât aş vrea, primul vers recunoaşte o anume recurenţă proprie poeziei („ci iarăşi sufletul desprins de trup”, de moarte, ca atare), iar faptul limpede este că Ileana Mălăncioiu exprimă o aspiraţie spre legătura cu sufletul, în general: „şi totuşi cât aş vrea să văd odată un suflet/să‑l ţin în palmă ca pe o pasăre şi să zic:/ e sufletul omului acela care sta lângă noi sub soare/ şi din care mă temeam că n‑a mai rămas nimic”.

Calea, din titlul altei poezii, este a sufletului: „vin suflete din cer ca păsări albe/şi trec ca duhul tău în taină peste ape”. E ceea ce contemplă „ochiul deschis întru mister”. Viziune ajunge expresia unei voinţe. O aspiraţie spre posibil: sufletele „parcă (s. m.) s‑au întors în cer”. Voinţa devine altceva decât împăcarea, de aceea viziunea încearcă să tempereze tragicul disimulat. La „visul trist al morţii noastre”, „un calm fără speranţă începe să ne‑ngroape”.

Nenumita (moartea), din A intrat în odaie pe întuneric (Peste zona interzisă, 1979), vine cu două cuţite care seamănă cu două scrumbii, dar îşi strigă neputinţa de‑a le‑nfige‑n „trupul celui ce moare”, cu care locutoarea se confundă: „Ei bine, am strigat/nici eu nu vreau/atâta înţeleg/că mi s‑a‑ngăduit/să mai aleg.” Victima trăieşte îngăduinţa şi mila faţă de „scrumbia care uitase brusc înotul”. Moartea, ca figură retorică, din comparaţie este transvazată‑n metaforă. Ontologic, instrumentul ajunge subiect, cuţitul devine scrumbie semănând spaimă. O spaimă activată comunional sau substitutiv, aşa cum o trăieşte enunţătoarea textului: „dac‑aş fi putut/aş fi făcut eu însămi totul”.

Sora mea, împărăteasa (din volumul Sora mea de dincolo, 1980, ca şi cele ce urmează a fi comentate) este strict apropiată de Marin Sorescu prin limbajul prozaic[1] şi familiar. Moartea surorii (numită „împărăteasa”, dar şi Sorescu trece dinspre comic înspre sublim) înseamnă că „s‑a supărat pe noi”, pe cei rămaşi în familie. Există, în spaţiul rural, morţi supărate şi morţi aşa‑zicând învoite. Dar moartea, vedem aici, este o trecerea din împărăţia pământească în aceea cerească; o trecere care nu e ireversibilă, pentru părinţi, convinşi că ea „va veni înapoi”. Tatăl are un argument naiv şi uşor comic: „O să vină sigur, zice tata/cum să te duci/ dintr‑o împărăţie în alta/ încălţată‑n papuci.” Mama, „suflet de femeie”, vede o nepotrivire, între coroana şi papucii cu care a fost îngropată, pe de o parte, şi timpul zilei, pe de altă parte. Locutoarea are altă credinţă ori înţelegere a faptelor: „sora mea s‑a dus/şi gata”. Necredinţa în întoarcere mai există şi‑n alte texte ale Ilenei Mălăncioiu, iar dacă apare, din contră, credinţa în întoarcere, aceasta este obiectivă, a comunităţii, nu a ei, personală. Ce spune ea ca să convingă aici nu mai e la fel de limpede ca gândire, deşi limbajul nu apare diferit, e de fapt viziune, halucinaţie: „Eu am văzut locul pe unde‑a trecut/acoperit cu cele şapte coroane/astfel încât părinţii să nu‑l mai ştie/ şi‑am dat de urma papucilor ei/în cealaltă împărăţie.” Pentru ea, întoarcerea nu mai e posibilă. Ea ştie mai mult. Are şi o experienţă de cunoaştere practică.

Nu te‑ai dus de tot, o poezie, de la titlu (cât se poate de comun), adresată surorii, accentuează asupra faptului că cea plecată este vie nu în fapt, dar în mintea locutoarei, şi doar de aici, din creierul (cuvântul e preluat şi‑n poeziile Ilenei Mălăncioiu) celei vii, sora „de dincolo” pleacă şi revine.

Pentru sora plecată, Ceasul (e un nou titlu) s‑a oprit la ora şase, în data de 13 aprilie, fără precizarea anului. „Nu mai trece ziua de azi, îmi spunea…”, îşi aminteşte locutoarea, şi „nu mai trecea”, adaugă, dar sora, încă trăind, a‑ntors ceasul (acela cu arc, azi obiect de muzeu…) şi timpul îndărăt, l‑a repornit „întâi în sens invers cu disperare/pe urmă fără nici un sens”. E ceea ce altcineva (mă refer la Matei Călinescu, din jurnalul de boală şi moarte anunţată) ar dezvălui astfel o ieşire din timp.

Atunci am înţeles este o amintire din timpul slujbei de înmormântare. Locutoarea exista, îndepărtată, înstrăinată: „ca la celălalt capăt al lumii”. Închisă într‑o durere aproape mortală: „mă miram cum nu mor”. Plâng părinţii, copiii sunt prea mici ca să ştie să trăiască şi să exprime ce (li) s‑a întâmplat. Faptul real, concret, este cel arătat pe crucea surorii: moartă la 33 de ani (vârsta hristică la sacrificiul pentru a înfrânge moartea prin moarte) „neîmpliniţi”. Ultima strofă o reia pe cea dintâi, în această poezie care pare scrisă pentru a fixa, prin „înţeles”, mai degrabă o stare.

Stăteau chiar la masa aceea este noua rememorare. Praznicul s‑a făcut la masa pe care stătuse trei zile sicriul cu sora moartă, încât apare sugestia că se mănâncă din sufletul („au început cu sufletul/aşa o fi obiceiul, mi‑am zis”) şi trupul ei. Locutoarea, spontan, fără gândire aparentă, spune (produce de fapt un citat): „luaţi, mâncaţi, m‑am trezit spunând,/ acesta e trupul său!”

Deschide‑te conduce înspre poveştile Şeherezadei, aici despre Ali‑Baba şi cei 40 de hoţi. Adresarea lui Sesam, cunoscuta formulă, aici, se face ca să se deschidă şi să înapoieze „o fată/ca o comoară”. Ceea ce rămâne este disponibilitatea, alterată, la basm şi iluzie: „mi se spune că s‑a întors/prin uşa aceasta ermetic închisă./ Aş putea să‑i văd capul şi zâmbetul neprefăcut/dar unde e lumina promisă?”

Mama îşi visează fiica moartă îmbrăcată cu rochia (Rochia ta roz) dată unei fete vii, cutumă şi dovadă, în acest mediu, că morţii primesc încă ceea ce viii, într‑o formă sau alta, le oferă.

În Ajunsesem la ea, locutoarea, care nu ne spune dacă faptul s‑a petrecut în vis, nu este recunoscută. O vede multiplicată pe dispărută: „surorile mele sunt fetele moarte/la treizeci şi trei de ani neîmpliniţi”. Şi îi aminteşte c‑a vegheat‑o nu trei, dar „şapte zile şi şapte nopţi”. Să citim aceasta în cod realist: poate pe timp de boală? Deşi i‑a murit în braţe, află „că nimeni nu moare în braţele nimănui”.

Se vede sau se închipuie, în poezia cu acest titlu, Aşezată alături de tine, acoperită de o lespede, ca altădată de „o ţoală”, care le acoperea‑n somn. Şi „nimeni nu ştia că eram îngropată”; „noroc că ţie ţi s‑a făcut foarte frig/şi că ai tras lespedea de pe mine”. Nicio dorinţă de moarte sau morbideţe nu apare aici, ca şi‑n restul acestei opere poetice. Dimpotrivă, există o intensă frică de moarte. Ca să nu mai vorbesc de alte frici mai puţin grave.

In memoriam (din volumul Linia vieţii, 1982, ca şi următoarele poezii comentate), cu dedicaţia Lui Marin Preda, este amintirea unui dialog despre trecerea sau nu a hotarului dintre viaţă şi moarte. Emitenta admite ipoteza „ca să vedem cum este/Şi să ne bucurăm că ne‑am reîntâlnit”. În replică, el a spus „dar atunci de ce să mai trecem”, întristat, revenindu‑şi pentru a rosti gândul că „mai bine să murim toţi/ Şi‑a râs din nou ca şi cum totul se aranjase”. Iată acum o anume psihologie şi filosofie despre viaţă şi moarte. La Ileana Mălăncioiu ar trebui notat legat: viaţămoarte.

În clipa când este amintirea despre „clipa când n‑a mai fost ea” (sora), cu înţelesul de depersonalizare, iar „Duhul său plutea ca un porumbel”. Detaliu evanghelic, vom vedea că baza hipotextuală a textului este cu totul vizibilă. Bolnavii îl credeau al lor, apoi ei au dus cadavrul „în jos”, „Sperând să‑depărteze astfel moartea”. Finalul reia scenariul, ca replică analogică, la o bine ştiută situaţie evanghelică, tragerea la sorţi a cămăşii lui Isus. „Au împărţit între ei pilule care‑au rămas/ Şi‑au tras la sorţi tubul de oxigen”.

■ Fragment din studiul Ileana Mălăncioiu: o voinţă poetică

 

Note:
[1]  Mircea Ivănescu (căruia Matei Călinescu i‑a dedicat Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Humanitas, 2016), în revista Transilvania, 1980, a citit în poezia Ilenei Mălăncioiu un jurnal al morţii, scris cu sinceritate şi luciditate extreme.

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest