Contemporanul » Polemice » Lumea Părintelui Ghervasie Hulubaru

Lumea Părintelui Ghervasie Hulubaru

Această limbă e vorbită de oameni adamici, de reprezentanţii unei lumi patriarhale de mare bunătate, lumea în care a copilărit Gheorghe Hulubaru. Abandonat de mamă, crescut de un tată care s‑a recăsătorit, fiu de ţărani de la cumpăna veacurilor XIX‑XX, cu un tată care muncea pe moşia unui mare proprietar pentru a‑şi câştiga existenţa, Gheorghe Hulubaru ar fi trebuit să fie, conform naraţiunilor marxisto‑neoliberale, fixate pe violenţa, bolile, sărăcia şi, în genere, ştirbătatea şi strâmbătatea lumii vechi prin comparaţie cu cea nouă – de Partid sau de Mall –, un nenorocit, un copil dickensian. Iată însă că mama şi bunica adoptive se dovedesc a nu fi vitrege cu micuţul Gheorghe: „Mama adoptivă […] avuse şi o fetiţă care‑i murise aşa că, în dorul ei, şi cum nu a mai avut alţi copii nici cu tata, m‑a crescut pe mine.

Era harnică şi curată. Mama ei, bunica mea de‑a doua, mă iubea tare mult şi‑i dădea mult în grijă să mă crească bine. Venea biata bătrână de la Coverca peste ogoară, cale de 10‑12 km, să‑mi aducă cămeşuice noi, izmene, bârneţe, pălărie, apoi zahăr, pâine şi alte bunătăţi şi îi spunea aşa: «Fa Zoiţa, tu nu ştii ce băet ai, măcar că nu‑i al tău propriu, dar eu am presimţire că acesta ne va pomeni mai mult decât alţii ce nu‑i are nimeni»”[1]. Bunătatea naturală era, aşadar, colorată de grija pentru rânduială, pentru memoria liturgică a „pomenirii”. Această bunică, la rândul ei, e o păstrătoare şi o izvoditoare de microuniversuri rurale, pe care le scoate, ca Sfânta Vineri, din cuferele, năframa şi sânul ei pentru a i le dărui micului Gheorghe: „Mamei ei, Casandra Ghe. Cobuz, adică bunică ce‑i ziceam, eu i‑am săpat pe cruce cu briceagul de buzunar numele şi data morţii sale. Tare mult m‑a iubit cât a trăit biata bătrână. Mi‑aduc aminte cum mi‑aducea în sân şi năframă zahăr, roşcove, bomboane şi covrigi, pâine şi îmi făcea cămăşi şi izmene noi […]. La zile mari îmi aducea pălăriuţe noi, bârneţe. La 2‑3 zile, numai ce o vedeam pe poartă intrând cu o traistă frumoasă, aleasă, cămaşă curată, cu catrinţe şi legată, după moda ţărănească, cu casâncă ori tulpan cu flori şi frunze verzi pe sub păr, la ceafă şi cârlionţi albi pe după urechi, uscăţivă şi sprintenă”.[2]
Şcoala era un alt microcosmos idilic, în care „învăţământul activ” împletea armonios, după cerinţele satului, muncile câmpului cu buchea cărţii. Învăţătorul, Vasile Alexandrescu, e o figură tutelară, un model de masculinitate dominând senin şi elevii, şi câmpurile: „În toată vremea era aproape de elevii săi, îşi iubea cariera de dascăl şi învăţător. Era aşa, că le spunea la biserică, din ajun, Popa Toader, Dumnezeu să‑l ierte: «Oameni buni, în cutare zi este o sărbătorică, se poate face o faptă bună ajutându‑ne unul pe altul. Aşadar să ieşim la prăşit la dascălul şi învăţătorul satului, să‑i scoatem păpuşoii din buruean». Învăţătorul, la rândul lui, le mulţumea părinţilor copiilor. Şi tot aşa ieşea şi el cu copiii săi la claca părintelui Toader. Iaca aşa trăia preotul cu învăţătorul satului, în perfectă armonie de prietenie. Las să se ştie că Pr. Toader venea la şcoală şi ţinea lecţii întregi de catehism, explicându‑ne parabole şi tâlcuiri din cărţile sfinte; el punea şi note la catalog. Când ieşeau din sat cârduri întregi de bătrâni, tineri, copii de şcoală îmbrăcaţi ca de sărbătoare la câmp, Pr. Toader Stan îşi punea antereul la brâu, era încălţat cu cizme, în mâini totdeauna avea o sapă, coasă ori secere pe umere, iar mama preoteasă ducea traista cu mălai făcut din ajun sau jertfa de la biserică – colaci şi pâine –, că era, slavă Domnului; lumea ducea fiindcă şi el le da când aveau o treabă de făcut. Iar noi cu domnul învăţător ieşeam cu cârdurelul la plivit ogoarele cu oticele de la plug, numai cât împlântai şi scoteai cu rădăcini cu tot; alţi băieţi şi fete mai mari treceau la prăşit printre ceilalţi clăcaşi. Făceam ora noastră de lucru la care ne punea note şi ne explica geografia şi ştiinţele naturale; aşa, în felul acesta, era viaţa de altădată”.[3] După mai bine de două decenii, în 1917, Ghervasie Hulubaru s‑a reîntâlnit cu fostul său învăţător, căruia îi pierduse urma după ce Alexandrescu s‑a mutat într‑un sat de munte: „Dascălul meu era acum încărunţit, bărbat foarte frumos, nalt, subţirel, cu ochii albaştri şi cu mustaţa spicuită şi groasă, om serios, care nu râdea, ci numai din ochi îi vedeai sclipirea veselă şi dispusă”. De fapt, toţi învăţătorii au rămas în memoria lui Ghervasie ca fiind oameni frumoşi, falnice exemplare ale unui anumit tip de român verde: „Tot aşa de frumuşel era şi istalalt dascăl, V. Osoianu, însă mai spătos, cu mustaţa blondă, rară şi stufoasă întoarsă peste cuprinsul gurii. Acesta râdea şi bătea a om şăgalnic, deştept şi cu devotament. Mi‑aduc aminte ca acum cum la serbările şcolare toţi învăţătorii erau bărbaţi chipeşi şi frumoşi, îmbrăcaţi toţi naţional, iar la clasă, peste săptămână, erau surtucari – costume boereşti – dar distingtivi; dintr‑o mie de ciocoi cunoşteai un învăţător, aşa era moda pe atunci”.[4]
Cum Nicolai Hulubaru, tatăl lui Gheorghe, era şi lăutar vestit, pentru că învăţase să cânte în armată şi apoi mergea la 15‑20 de „tocmeli” (nunţi, botezuri, înmormântări) pe an, doar pe la „boierii cei mari” sau la „boieri răzăşi”, Ghervasie evocă şi bogatul univers al cântecului popular românesc, ale cărui nervuri lirice străbăteau pentru a o cuprinde întreaga realitate socială şi sufletească a omului: „Întotdeauna când se strângeau colegii muzicanţi la tătuţa acasă se făceau repetiţii, aducea fiecare câte un cântec nou auzit din armată, din tren, culese de multe ori şi din popor – doine de jale, marşuri funebre, marşuri de nunţi, marşuri de invitaţii, diferite hori, brâe, polci, aleanuri, doruri, pribegiri, înstrăinări, cântecul mirelui, a miresei, a nunilor, a părinţilor de la care zburau din cuibul lor, danţul zestrei miresei, hora naţională, hora dinspre ziuă, hora nomazilor, hora Domnească, cărăşelul, ciocârlia, hora ciobănească, brâu ciobănesc, bătuta, vârtelniţa etc. Nu mai ţin minte câte titluri originale aveau cântecele româneşti, culese din toate provinciile Ţării Româneşti, care în vremea noastră nu mai sunt. Toate s‑au dus. S‑au dus cântecele, portul, credinţa şi obiceiurile noastre mândre şi frumoase şi au venit altele urâte şi slute şi ne‑au lăsat frunţile posomorâte. Doina nu mai cântă în codru, nici poveştile la vatră, au plecat ca niciodată, să nu mai fie fata fată, nici flăcăii ca holteii, să se însoare cu temeiu”.[5] Ritualizarea nu doar a marilor momente de trecere – nunţi, botezuri, înmormântări –, ci şi a existenţei cotidiene, a hesiodicelor munci şi zile dintr‑o societate agrară, s‑a dus odată cu dispariţia acestei armături lirice a vieţii româneşti. Existenţa a devenit posomorâtă, pentru că a devenit întâmplătoare, dependentă de sensuri străine ei, de împrumut.

Moşierul nu se comporta nici el conform clişeelor mizerabiliste marxisto‑neoliberale, ci era mai degrabă omenos cu ţăranii, astfel încât tatăl lui Gheorghe putea să ducă un trai destul de îmbelşugat muncindu‑i pământurile: „Avea tata pământ puţin. Până la împărţirea fraţilor şi a surorilor să fi avut până la 20 prăjini şi alte 20 prăjini de la soţia lui de‑a doua, încolo muncea la boeresc în parte şi avea de toate”.[6] Latifundiarul cu pricina era colonelul Sergiu Candiano Popescu, fost prefect de Ismail şi de Râmnicu‑Sărat, veteran al Războiului de Independenţă din 1877‑78, spirit practic, interesat de naţionalizarea Dobrogei, unde şi‑a şi luat moşii, om dedicat binelui obştesc şi propăşirii naţionale prin muncă, şcoală şi merit. Iată cum îl vedea micul Gheorghe pe Sergiu Candiano, omul care stăpânea satul Păstrăveni: „De multe ori mai n‑aveam ce face şi atunci mă duceam la curtea moşierului – veteran de război de la 1877; avea moşia Păstrăveni şi eu mă angajam la mânat boii la pluguri […]. Aici aveam 7 lei pe lună şi câte o harchină de mămăligă cam ca de la ochii boului în jos. Făina, cum o aducea de la moară proaspătă, era întotdeauna necernută şi cu câte un grăunte, dar era fiartă bine, mirosea frumos şi se rupea pături precum cozonacul. Era mestecată de 2 băieţi ai lui V. Adesa, bucătarul plugarilor. Bucătăria din ghintă era purtată de 4 boi pe câmp […] Colonelul era om celebat, neînsurat, avea fată în casă, menajeră pe d‑ra Ana Gorgos, care mai târziu a ajuns în locul vătavului ca administrator la fratele ei, Costică Gorgos. De la curte să dădea pâine de orz sau săcară la muncitori, supliment – un sfert de pâine şi un căuşel de măsline şi câte un con de sticlă ori ceaşcă de aramă cu rachiu din velniţa de la curte. Pe ţarină, adică pe moşie, aducea putina cu scrâmbii ori icre sau măsline, butoiu cu varză acră sau verde şi din turmele de vite ce păşteau pe pârloage tăia câte un mânzat sau bou bătrân […] Colonelul Sergiu Candiano Popescu era un om posac, nu‑l vedeai de multe ori râzând, dar destul de serios, milităros, avea toată încrederea în ce i se raporta de cătră oamenii lui, dar era şi o persoană naţională, îi plăceau festivităţile armatei. Organiza pentru noi, şcolarii, două serbări cu teatru popular. Venea la paradă armata Reg. 15 Piatra Neamţ la iarmarocul de la Davideni, în ziua de Pintilie Călătorul, şi alta la 29 August, organizată cu manevre de luptă ca pe timpul Iui Ştefan cel Mare. Noi, copiii, cu toţi învăţătorii din satele megieşe, ba şi de peste Moldova, toţi aveam drapele trei colori, fanfare improvizate din lăutari, rezervişti de la muzica militară cu tobe şi tobobas. Iar noi, copiii de şcoală, cântam imnuri naţionale, fiecare sat în costumul lui, cu învăţătorii şi soţiile lor tot în costum naţional, iară moda surtucărească, straie strâmte, le purtau obicinuit în clasă, la catedră, cât şi în societate. După faptele filantropice ce le avea colonelul ca om social‑naţional, patriot, luptător ce s‑a distins, merita să fie bravurat, decorat cu Steaua României cea mai distinsă şi împroprietărit chiar ca un prinţ. Dar, când i se spunea ceva despre Dumnezeu sau de biserică, întorcea capul în altă parte, parcă s‑ar fi scuturat de gulerul hainii şi zicea aşa: «Asta nu‑i treaba mea, eu am fost şi sunt militar, cu biserica n‑am nimic, treaba voastră şi popilor». Cât o fi fost viaţa lui de orânduită ca celibatar, însă după o vreme oarecare a căzut într‑o zăcere şi boală fără leac, că toţi doctorii cei mai iscusiţi n‑au putut să‑l vindece. La urmă toţi l‑au sfătuit că leacul numai de la popi îl poate avea. Încutremurat, ca şi cum l‑ar da pe seama morţii, nu mai avea nici o nădejde, însă fata cea înţeleaptă şi cu minte i‑a spus aşa: «Nu, boierule, nu aşa, ci preoţii să facă rugăciunile lor, noi să credem şi veţi vedea că nu sunteţi de moarte, aveţi încă de trăit»”. Cu rugăciunile preoţilor şi ale sătenilor, Candiano s‑a însănătoşit şi: „A mai trăit încă vreo 15‑20 ani până ce‘a făcut ceea ce făgăduise, adică reparaţiile bisericii din Păstrăveni, o altă biserică de piatră în locul celei vechi, de lemn, din satul Rădeni, cătunul Păstrăveni, care aparţinea tot de moşia lui. O bisericuţă monument de artă, pictată de pictorul Norocea cu alţi meşteşugari buni, cu hramul Sf. Sergiu, patronul colonelului. Aceasta a fost prima faptă. A doua a fost Şcoala de Agricultură şi a treia a fost împroprietărirea ostaşilor de dinainte de războiul din 1916. Era sat nou care purta numele Sergiu Candiano Popescu, comuna Păstrăveni, actualmente gospodăria sătească a colectivului şi Şcoala de Agricultură pentru tineri feciori, ce‑i gospodărie nouă în zilele noastre”.[7]

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

 

Note:
[1]  Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 64‑65.
[2] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 81‑82.
[3] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 68‑69.
[4] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 70‑71.
[5] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 72‑73.
[6] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 65‑66.
[7] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 76‑78.

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest