O, sancta simplicitas. Să ne fi „fericit” pe noi, toţi, indiferent de etnie, o domnie a celui de al Treilea Reich! De Stalin, Dej, Ceauşescu am avut parte. O ştim, dar cu Reichul nazist cum ar fi fost? Petrolul românesc s-ar fi scurs nu în URSS, ci în Germania. La Cotul Donului au murit de frig, foame, circa 400.000 de militari români. Ce căuta armata română la Cotul Donului? O fi o explicaţie, eu nu o înţeleg
Tot mai frecvent, pe FACEBOOK, dar şi în librării, în reviste apar intervenţii, aprecieri din ce în ce mai eronate, cu orientare radicalizată spre dreapta. Fenomenul nu este tipic românesc, ci general european. Mi se pare ciudat, în condiţiile unei pseudo-invazii islamice, cu efecte îngrijorătoare pentru civilizaţia Europei. În primul rând, aş vrea să afirm cu orice risc de a fi catalogat cumva altfel decât mă consider în realitate – secolul XX a fost dominat de ascensiunea comunismului stalinist şi a fascismului cu nuanţele 
sale – nazist, mussolinian, legionar. Efectele se cunosc, mi se par ridicole contabilizările, care din cele două rele a fost mai mare. Este nedemn pentru umanitate să contabilizezi numărul de morţi, de schingiuiţi. Asumarea trecutului ţine de gradul de conştientizarea acestui trecut.
Mă voi referi la istoria României din secolele XIX-XX, strict pe tema relaţiilor interetnice. Prezenţa evreilor pe teritoriul daco-roman este atestată în urmă cu două milenii, dar numărul lor a devenit semnificativ în ultimele două secole. Eminescu se întreba, ca jurnalist – de ce vin la noi şi nu se duc înapoi în Rusia, ori în Austro-Ungaria, Germania, America? Din Rusia este simplu de răspuns – pogromul este un cuvânt rusesc, o realitate a ţarismului rus, iar obligativitatea serviciului militar de 20 de ani ducea la distrugerea familiilor şi comunităţilor evreieşti, unde bărbatul susţinea familii numeroase, copii, femei, bătrâni. Timp de secole, evreilor li s-a interzis cumpărarea de pământ, portul armelor, accesul la anumite slujbe, astfel că lor le-a rămas liber micul şi marele comerţ, finanţele la nivel local şi internaţional, medicina, activităţi notariale, birocratice, ca şi luarea în arendă. Alecsandri, cu antecesori evrei, se pare, din Italia, nu a înţeles rolul evreilor la sate, numindu-i „lipitori”. Antisemiţi la noi au fost A.C. Cuza, un profesor ratat, apoi liderii Mişcării Legionare (v. Cărticica şefului de cuib ş.a.), Guvernul Goga-Cuza care a anulat dreptul la cetăţenie câştigat prin Constituţia din 1923, apoi a urmat regimul lui Ion Antonescu, cu deportări ale evreilor în Transnistria, unde nu s-a trăit bine, cum susţin unii ignoranţi, ci s-a murit pe capete, prin împuşcare, foamete, boli, frig etc. Dacă evreii au fost acuzaţi de plutocraţie capitalistă (v. Mein Kampf a lui Hitler), a urmat acuzaţia de a fi purtătorii comunismului marxist-leninist-stalinist. Trebuie spus foarte limpede, comunismul a fost adus în România nu de un partiduleţ de 900 de membri, din care 600 minoritari evrei, unguri, ucrainieni, ci de tancurile sovietice, conform înţele
gerii de la Ialta. Fără prezenţa sovietică în România, nici nu ar fi existat dictatura peceristă, dejistă şi ceauşistă, mai târziu, când PCR avea peste trei milioane de membri. Se dau cu insistenţă nume de evrei care au condus diverse sectoare în RPR-RSR. OK, dar se uită că din 800.000 de evrei câţi erau în 1938, azi sunt circa şase mii, adică de o sută de ori mai puţini. Unde s-au dus ei? Parte în cuptoarele de la Auschwitz şi în alte lagăre naziste, datorită fascismului maghiar, parte în gropile din Transnistria. Datorită aşa numitului salvator mareşal Ion Antonescu, parte în URSS, refugiaţi sau deportaţi în Siberia, ca burghezi, parte în Occident, iar circa 400.000 de evrei au devenit israelieni.
Au apărut diverse legi care au menirea să limiteze manifestările urii de rasă (deşi nu există o rasă evreiască). Ultima lege, despre care se discută cu înfierbântare fără ca mulţi să o fi citit, se referă la promovarea valorilor /nonvalorilor legionare. A se citi clar, nu se interzice nicidecum publicarea operele unor mari scriitori, filosofi, nu s-a pornit „o cruciadă împotriva valorilor naţionale”, sunt vizate numai cultul şi propaganda pro-legionară.
Atât în Franţa, cât şi în Germania sunt publicaţi scriitori, filosofi care au colaborat cu nazismul, v. Celine ş.a. în Franţa, Heidegger ş.a. în Germania. Cine ar îndrăzni să nege valoarea unui Cioran, Eliade ş.a. numai pentru că au purtat un timp cămaşa verde legionară? Mi se pare curioasă această fierbere chiar din partea unor intelectuali de prestigiu. Într-un anticariat am văzut la vânzare, fără a fi căutată, cartea lui Hitler Mein Kampf în română, publicată la noi în 1993. Deşi această carte nu are decât o valoare documentară. Nimeni nu a interzis-o, deşi în alte ţări ea este interzisă. Despre ce vorbim? Este destul să 
aminteşti de crimele Legiunii (asasinarea a trei foşti prim-miniştri, a 60 de politicieni la Jilava, Rebeliunea şi Pogromul din ianuarie 1941), despre politica genocidară a mareşalului Antonescu, şi eşti taxat imediat de bolşevic. S-a ajuns la afirmaţii aberante că stalinismul a fost singurul flagel al secolului XX, hitlerismul fiind chiar necesar. O, sancta simplicitas. Să ne fi „fericit” pe noi, toţi, indiferent de etnie, o domnie a celui de al Treilea Reich! De Stalin, Dej, Ceauşescu am avut parte. O ştim, dar cu Reichul nazist cum ar fi fost? Petrolul românesc s-ar fi scurs nu în URSS, ci în Germania. La Cotul Donului au murit de frig, foame, circa 400.000 de militari români. Ce căuta armata română la Cotul Donului? O fi o explicaţie, eu nu o înţeleg.
În încheiere aş vrea să aduc elogii celor care au editat în 2005-2006 trei cărţi ce merită recitite: Totuşi, n-au fost singuri de Maria Marian (Editura Universal Dalsi), Scriitori evrei în România de Ovidiu Morar şi Problema evreiască, ambele editate de Aura Christi la Editura Ideea Europeană. O întreagă literatură este la dispoziţia celor ce vor să înţeleagă necesitatea dialogului interetnic, multietnic, vor să fie oameni, să iubească deopotrivă cultura naţională şi universală.
