Contemporanul » Polemice » Archaeus – realitatea realităţilor

Archaeus – realitatea realităţilor

Lumea nu-⁠i aşa cum este, ci aşa cum o vedem, conchide bătrânul cu părul cărunt şi ochii mari din proza filosofică eminesciană, intitulată Archaeus, şi – înainte de a face o incursiune temeinică în „hambarul memoriei” – adaugă de îndată un adevăr de extracţie hegeliană şi anume că „lumea şi viaţa sunt un vis”, deci, o proiecţie a celui care gândeşte şi nu încetează să se mire, căci „mirarea este mama învăţăturii”. Mirarea, între altele, face posibil saltul în subterana eului, în ale cărui adâncuri abisale se regăseşte miezul repetat în fiecare exemplar uman.

Din cale afară de grăbit sau poate doar aşezat într-⁠un unghi diferit, cineva împarte scriitorii în două categorii, în funcţie de atitudinea lor faţă de lume, faţă de realitate. Fascinaţi de tainele ei, unii scriitori îşi doresc să înţeleagă lumea, iar alţii o construiesc, proiectând asupra realităţii un univers original. Urmăresc descrierea aparent imbatabilă a fiecărei categorii; încerc să fac abstracţie de aerul declaratei modestii, năclăite de suficienţa autoarei de versuri căreia îi aparţine împărţirea. Nu mă pot debarasa de senzaţia că această scriitoare nesigură de valoarea propriei opere, parcă prea grăbită să-⁠şi primenească dosarul şi să-⁠şi pună în valoare corectitudinea etc., se drapează în toga singurului adevăr posibil. Mă minunez în faţa aroganţei ce-⁠şi sloboade discret tentaculele în eseul parcurs cu un amestec de admiraţie, uimire şi derută. De unde ştie autorul acelei împărţiri ce ar fi înduioşătoare, dacă n-⁠ar fi eliberată din arborele năuc al vanităţii şi al suficienţei, care este realitatea şi în ce mod poate fi definită această pasăre? Nu pot în acest context să nu mi-⁠l amintesc pe Carl Gustav Jung. La lectura acestor însemnări poticnite, imbatabilul Jung probabil ar sări ca ars: care realitate? Realitatea nu există; în schimb, există proiecţia noastră asupra ei. Totul e ficţiune ordonatoare de frumuseţe şi sens – acest lucru îl descoperi după îndelungate stagii în subterana interiorităţii.

Ţin minte exerciţiul edificator căruia ne-⁠a supus o profesoară pe când eram în clasele primare. Doamna a adus în faţa elevilor câteva obiecte, între care o vază, un ulcior, un smoc de spice, câteva flori, probabil şi alte dulci nimicuri, şi ne-⁠a invitat să descriem ce vedem. E nevoie să spun că cele peste douăzeci de descrieri analizate a doua sau a treia zi nu semănau între ele? E nevoie să amintesc că, în afara lucrurilor enumerate adineaori în fuga gândului, în unele compuneri apăreau obiecte şi fiinţe inexistente în ajun în faţa celor peste douăzeci de guguştiuci şi că în acele descrieri copilăreşti, inspirate, timide sau stângace, nu şi-⁠a făcut loc decât rar tot palmaresul de obiecte văzut în ajun?

Pe vremuri, am scris un vers, care îmi dă de gândit nu numai fiindcă nu-⁠l înţeleg în întregime nici în timp ce scriu aceste rânduri: „Spun eu şi lumea începe să fie”. Care lume şi din ce motive în secunda în care gura minţii articulează pronumele personal persoana întâi singular eu, exact atunci lumea începe să fie? Art-rev-01-aura-SAM_2506Începe să fie pentru cine? Oare exclusiv pentru mine? Să trag de aici concluzia că fără mine lumea ar înceta să existe? Lumea mea, cu certitudine, ar lua sfârşit odată cu mine. Să fie lumea mea atât de importantă? Recitesc cele scrise adineaori şi simt cum lunec pe pârtia îndoielilor, fiindcă toate aceste judecăţi pot fi răsturnate cât ai clipi din ochi în lumina acelui obsedant şi devenit de la un punct încolo sâcâitor eu, eu, eu… Ce sunt eu? Ce semnific eu? Pentru univers, spune Oberman citat de Unamuno, nimic, în schimb, pentru mine, totul, chiar dacă acest totul e pus la îndoială, chiar dacă e măcinat, întors pe toate părţile şi analizat cu un amestec de spaimă, bucurie, smerenie sau curiozitate. E suficient să mă gândesc la Spovedania tolstoiană sau la nuvela contelui de la Iasnaia Poliana, smulsă parcă din universul lui Fiodor Mihailovici, Moartea lui Ivan Ilici, pentru ca versul meu de altădată să fie transformat în subiectul unui eseu amplu, dacă nu în tema unui tom, în urma acestor incursiuni pe terenurile eului fichtean – şi nu numai în lumile proiectate de această entitate; absolută, îi spune filosoful – devenind aproape sigur un singur lucru: lumea, realitatea nu există, există proiecţia cuiva asupra ei. Există multiple unghiuri din care abordezi o fantasmă, căreia îi dai numele ciudat de lume sau realitate. Suntem copiii himerelor; nu suntem decât un vis în visul numit lume. Originea realităţii este una eminamente poetică. Poate suntem casa altcuiva, care nu este de aici.

Lumea nu-⁠i aşa cum este, ci aşa cum o vedem, conchide bătrânul cu părul cărunt şi ochii mari din proza filosofică eminesciană, intitulată Archaeus, şi – înainte de a face o incursiune temeinică în „hambarul memoriei” – adaugă de îndată un adevăr de extracţie hegeliană şi anume că „lumea şi viaţa sunt un vis”, deci, o proiecţie a celui care gândeşte şi nu încetează să se mire, căci „mirarea este mama învăţăturii”. Mirarea, între altele, face posibil saltul în subterana eului, în ale cărui adâncuri abisale se regăseşte miezul repetat în fiecare exemplar uman; miezul sau – cum îi spune vizionarul eminescian, cu miros plăcut de tabac – Archaeus, entitatea care „este singura realitate pe lume”, „toate celelalte” fiind nişte fleacuri. Archaeus, aşadar, este un fel de inimă a universului, un soi de centru al matriţei arhaice, intangibilă şi eternă, schimdată exclusiv la suprafaţă; în subterană ea rămâne de milenii intactă şi vie, pulsând şi încercându-⁠se în fiecare dintre noi, căci – tot de la inegalabilul Eminescu citire – „în fiece om se-⁠ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri”. Rămânând în esenţă mereu acelaşi, cu o rigiditate prometeică, Archaeus se încearcă în fiecare dintre noi, cei care visăm lumea şi căutăm să răspundem la întrebarea cine suntem, visul cui, slobozit în lume, sau în somnul care este lumea, somn din care rareori ne trezim, continuând să visăm şi ştiind că fiecare om este o problemă pusă – continuă filosoful eminescian – de „spiritul universului”; viaţa fiecăruia este o tentativă de a soluţiona problema îngemănată cu „chinul îndelungat” şi „vecinica goană după ceva necunoscut”, care seamănă „cu aviditatea de a afla răspunsul”.

Un locuitor străvechi al realităţii abisale ca Marcel Proust scrie undeva că realitatea nu există decât după ce a creat-⁠o el, creatorul; sper că am reprodus cu precizie definiţia părintelui enigmaticului baron Charlus. Ceea ce există în jurul nostru este probabil un joc divin de planuri, pregânduri, fiinţe, plante, făpturi, arbori, straturi complicate – locuite de zei copilăroşi şi atotşiutori – ale unui univers, în care nuntesc într-⁠o linişte desăvârşită, căzută pe gânduri, văzutele şi nevăzutele care, de cum sunt ordonate şi descrise de un ochi atent şi mai ales negrăbit, de cum sunt create de fapt, ceea ce numim – schematic şi probabil fals, dar în absenţa unei noţiuni mai potrivite o păstrăm, îndoiţi, pe aceasta – realitatea pârâie, ezită, oftează, mârâie, trosneşte din toate încheieturile şi, neavând încotro, în cele din urmă, trep­tat-⁠încet, cedează, eliberându-⁠se şi supunân­du-⁠se acelui ochi atent şi negrăbit, care recreează astfel lumea sau ceea ce numim aşa, redefinind-⁠o, îmbelşugând-⁠o şi dându-⁠i un sens ordonator, ca să nu spunem – fascinaţi de acel cinic extaziat, Lebedev – o unitate misterioasă. În topografia acesteia, unul izbuteşte performanţa de a conţine multiplul şi de a-⁠i da sens. Acelaşi personaj, de altfel, nu ezită să deplângă absenţa ideii care uneşte în era consumismului şi a căilor ferate. Nu afirmă oare Hegel că „odată ideea exprimată, realitatea i se supune”? („Ist einmal der Begriff realisiert, hält die Realität nicht aus.”)

Formula reprodusă la începutul acestor însemnări mi se pare falsă nu numai fiindcă n-⁠au fost definiţi din start cu exactitate termenii, ci şi pentru că nu văd cum poţi să treci prin lume şi s-⁠o descrii chiar dacă sau, mai exact, cu atât mai mult cu cât eşti fascinat de ea. Prima neînţelegere ce revine ca o albină la stupul ei după îndelungate peregrinări prin livada din preajmă este legată de multiplele realităţi prin care trece autorul tentativei de a defini artiştii, inclusiv scriitorii. La care dintre dintre lumi, la care realităţi se referă? Cum să descrii ceva prin ochiul fascinaţiei? Nu afirm că scrisul sub semnul admiraţiei ajunse într-⁠un vârf – o posibilă definiţie a fascinaţiei – se circumscrie imposibilului. Ceea ce vreau să spun e simplu, ca această dimineaţă eliberată, în sfârşit, de chingile de abur ale ceţei. Dar, vorba lui Cehov, Anton Pavlivici: „Cât de complicată e simplitatea”. Mă îndoiesc de puterea fascinaţiei de a accede spre esenţă. Încântarea, prea plinul sau farmecul presupuse de ceea ce numim fascinaţie trimit nu ştiu de ce cu gândul la noţiunea de fericire. Or, nu cred că starea de prea plin sau de îmbelşugare sufletească e una propice cunoaşterii. Fericirea e creată pentru vaci, spune fiul de preot protestant, Nietzsche. În pofida brutalităţii şăgalnice a acestei expresii gnomice, îi dau dreptate gânditorului german şi nu ezit, parafrazându-⁠l, să-⁠mi pun mănuşi în faţa fericirii aşa cum autorul volumului Dincolo de bine şi rău îşi punea mănuşi în faţa idealurilor.

Un ochi fascinat, un ochi fericit glisează pe suprafaţa lucrurilor; vălul de ceaţă şi farmec îi obturează privirea, menţinând-⁠o la primul nivel şi făcând-⁠o să lunece ca libelulele pe apă. Prin comparaţie, un ochi negrăbit, scrutător, ochiul ce aparţine cuiva în ale cărui vene şi-⁠a făcut loc încetineala împrumutată de o îndelungată suferinţă, este incomparabil mai atent, era să spun mai suspicios, dar mă îndoiesc de faptul că suspiciunea şi-⁠ar găsi locul potrivit în acest fragment. Cred că suferinţa – nu orice tip de suferinţă desigur – dincolo de absurditate, limită, încercare ori mizerie etc., îţi înlesneşte accesul spre… nu spun o altă lume, pentru că nu sunt sigură. Aş îndrăzni să afirm doar că suferinţa nu este exclus să-⁠ţi ofere prilejul de a avea acces la un alt tip de cunoaştere, cu o condiţie: să fii pregătit. Dacă eşti pregătit, vei găsi tot ce cauţi înlăuntrul tău, departe de ceea ce numim lume, departe de orice este numit cu aplomb realitate; vei coborî în tine însuţi nu fiindcă ai fi centrul lumii sau din alte motive înrudite cu cel tocmai enunţat. Vei coborî în subteranele propriei fiinţe dintr-⁠o pornire instinc­tivă, dintr-⁠un impuls indecis, pentru a scruta lumea imaginată de acel straniu personaj woolfian, Bernard, care îşi invita colegii să vină în lumea subpământeană – ţin minte că aşa o numea – pentru că acolo poţi spune poveşti şi pentru că în acel loc, susţine una din vocile puternice din Valurile, e lumea mea.

Vei coborî, aşadar, în subterana proprie, unde – crede ultimul mare barbar al literaturii europene – vei găsi tot ce cauţi: şi adevărul, şi dreptatea, şi înţelegerea unor lucruri alte dăţi străine, iar la capătul celui mai îndepărtat capăt – lumina. Pe Dumnezeu îl vei găsi tot acolo: „Resemnează-⁠te, mândrule om, şi înainte de toate frânge-⁠ţi mândria”. Abia atunci vei afla, spune Fiodor Mihailovici, că „adevărul nu se află în afara ta, ci în tine însuţi; găseşte-⁠te pe tine însuţi în tine, supune-⁠te pe tine ţie, pune stăpânire pe tine – şi vei întrevedea adevărul. Nu în lucruri e acest adevăr, nu în afara ta, nici undeva peste mare, ci înainte de toate în munca ta asupra ta. Când te vei învinge pe tine, atunci te vei astâmpăra – şi vei deveni liber, cum niciodată nu ţi-⁠ai închipuit, şi vei începe un lucru uriaş, şi pe alţii îi vei face liberi, şi vei întrezări fericirea, viaţa ta se va umple şi vei înţelege în sfârşit poporul tău şi sfântul lui adevăr”. După ce vei fi pregătit, adică trecut prin suferinţă, boală, limită, cădere, dezonoare şi moarte, după ce vei regăsi planeta viului, vei avea şansa să ieşi la suprafaţă şi să te apropii altfel de mecanismele secrete ale cunoaşterii şi probabil ale lumii, luminându-⁠te şi, cu puţin noroc, luminându-⁠i pe alţii, căci ţi s-⁠a dat şansa de a căuta şi de a găsi suferinţa şi în fericirea de a iubi totul, iar înainte de toate viaţa, chiar dacă iubeşti altfel ceea ce numim viaţă. Ce cuvânt straniu, silabisit, ca şi când abia îl înveţi, despărţindu-⁠l în litere, apoi în respirări; fiecare literă era privită alte dăţi ca o planetă ciudată şi mai ales străină. În raza acestei noi iubiri, realitatea – sau ceea ce numim poticnit astfel – poate începe, uneori, în păpuşa cu piciorul spart din camera ta – proiecţia unei suprazeităţi, cioplite dintr-⁠o stâncă mitică – sau într-⁠un vultur ce ezită să devină iarbă. Alteori, realitatea nu e decât o rană din al cărei surâs creşte o plantă ce seamănă cu nuferii sau un pegaş căruia îi lipseşte ceva important, ca să se transforme într-⁠un câmp de maci brăzdat de uimirea de a fi ca de un plug, greu ca cerul, ca marea, ca suspinul fântânii din capătul curţii, scurs într-⁠o cană de lut, ciobită în locul de unde creşte toarta de un galben pai.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now