Contemporanul » Poemul lunii » Aura Christi: Trepte în octombrie… şi alte poeme

Aura Christi: Trepte în octombrie… şi alte poeme

Trepte în octombrie
                                    
Se dedică prietenului meu,
Gabriel Andreescu

Şarpele morţii a plecat de veacuri
şi toamna ţi-a crescut abrupt din tâmple.
Soarele-i sus de tot; îl ţii galeş pe creştetaura-christi-orbita-zeului
ca pe o amforă. Moirele frunzelor
ştiu ce o să se-ntâmple.

Fiindcă te-ai întors din depărtări,
grădina ta surâde în măceşe,
octombrie aprinde ruguri printre nori,
în joaca iute şoimii îi întrece

şi-apoi se stinge-n pacea fără umbră,
printre gutui ghiduşe, struguri tari,
prin care măsurăm distanţa-ntre planete,
amanţi şi curcubee, roze şi bondari.

E linişte. Magnolia surâde iar în muguri.
Iarba asprită urcă la cer în trepte, trepte…
Orele cresc. Lumina dă în pârg şi-alintă
fantomele culorilor, prea vii, încete.

Şi parcă totul nu se mai sfârşeşte.
De pretutindeni ne subjugă o magie.
Miresmele nuntesc. Toamna din noi
ne smulge şi ne duce pe aripa
ei mare, străvezie.

Zeul eliberator

        „Libertatea înseamnă să fii
                      vasalul unui stăpân abstract!”
                                                   N. Breban

Sunt în aer; oho, mă recunosc!
repet şi încerc să mă smulg
din văzduhul ce mă conţine,
ca stafiile toamnei din amfora zilei, vie.
Nu sunt decât relieful aerului, eliberat
din plămânii şi inima nu se ştie cui.
Mor, înviu cât ai clipi, ca panterele Aurorei,
care în salt violent despică zorii de zi
în două jumătăţi asimetrice,
cu aripa lor de metal nevăzut,
apoi câmpul de levănţică, înflorit la orizont,
şi marea ici mov, colo verde şi albăstrie.

Vine val-vârtej zeul şi, ah, totul
se transformă în mai mult decât o poveste.
Da, totul devine mai mult decât este.
Ceea ce se vede e regatul a tot aura_christi_portret-foto
ceea ce n-a fost văzut de cai,
buburuze, fluturi, iarbă şi oameni.
Depinde de lumina în care visezi.
Depinde în care dintre tigri adormi
şi-n ochii cărei acvile te trezeşti.
Restul nu e decât un murmur, un abur
sau nu mai mult decât un vers
scris de cineva pe ape.
Restul nu e decât o tăcere, mutată în zei,
lucruri, amanţi, viespi, castori, fregate.
Restul nu e decât o uriaşă privire
verzuie, care pe toţi ne încape

şi este egală – secundă de secundă –
cu ea însăşi. Eu nu sunt egal cu mine însumi.
Cerul nu este egal cu sine însuşi.
Pământul nu-i egal cu ceea ce este.
Oamenii sunt mai mult decât semne
ale celei mai frumoase dintre lumile visate.
Îngerul meu păzitor este egal cu o mirare –
trunchi al unui imperiu dus pe aripi
de stoluri de-albine şi pescăruşi.
Iarba e ceva mai mult decât pare.
Iar păsările, ah, păsările sunt un fel
de crini ai aerului, visaţi de animalele
mării – templu al aştrilor tragici, apuşi.

În fiecare lucru tresare un înger.
În fiecare înger e-un cântec adormit.
Vine zeul, îşi înalţă un templu în tine,
apoi îşi face un altar din acere, cuvinte
şi din osemintele unor eroi necunoscuţi,
luminând cu ele văzduhul semiobscur.
Apoi unei alte lumi fulgerător te promite
şi – fără să-ţi dea de veste –
pleacă, însoţit de cai, femei,
călugări, lăstuni de apă,
fluturaşi de stâncă
şi preoţi în lectici.
Pe umărul drept ţine
munţii de măslini,
pe umărul stâng –
stelele mici.

Tu rămâi singur şi gol
cu altarul acela ciudat între coaste;
abia mai respiri, învins de-amintirea
unei lumi ce nu-ţi aparţine:
o lume iscată din tâmpla
zeului eliberator,
modelat de gândul nu se ştie cui –
ţărm scânteind între ape,
aproape, aproape, aproape,
sub cer – cupolă a unei biserici,
vegheate de pescăruşi isterici.

Vânătoarea de fulgi

Culorile sunt măşti ale cuiva
mai singuratic şi mai trist.
Cel care a zidit ochiul şi tâmpla ştie
albia nopţii când încet se-nclină
spre inima luminii, vie.

Copacii sunt metalice coloane,
pe jumătate în văzduh ascunse.
Cel care a făcut gândul şi mâna
cunoaşte locul secret din care
de milenii îşi trage rădăcina
Aura-Christi-citind-poezie-la-Universita-ca-Foscari
miezul, nectarul, natura lucrurilor
şi albul rece şi candid al lunii.
E toamnă; liniştea-i desăvârşită
în frunze, mări, oameni şi scoici.
Ce noapte-nfrigurată, ca de criptă,

cu umbra răsucită-n duhul lacului,
cu nuferi vii şi-ntârziate libelule,
care tăria apelor o-ncearcă.
Ce melodie se-ntrupează din adâncuri
şi duce-n zare bezna, prăbuşită-n barcă.

Cel în lumină ferecat, ca soarele-n orbită,
ca oasele – în trup, ca osia – în gând,
din tot ce suntem ştie ce e surpat în veşnicie
şi care emisferă îi revine toamnei, morţii,
bolţii şi zilei prinse în clepsidra străvezie

de-aceeaşi mână care vede când viaţa e o
vânătoare şi când nu suntem, ah, mai mult decât
nişte copii care, văzând prima ninsoare, prind
cu ochii, gura, mâna, fulg după fulg, şi zboară,
şi cad, livizi de frig, noiane, din cerul aburind.

Biblică

    „Iar ochii, preafericiţii,
    Privesc în tăcută
    Pe veci claritate.”
                Friedrich Hölderlin

Toamnă, sublimă profeţie
explorând fântâni, păduri, culori,
e un sfârşit incert ce-adie
dinspre coroana fără frunze
a stejarului, răsfrântă în văzduh
şi-n sunete arcuite din sfintele viori.

Toamnă, sublimă profeţie, urnind
din matcă fluvii, păsări, meteori,
un început în toate stă să fie.
Pământul gol e şi întunericul prea blând.
Şi bună e lumina ce-şi lucrează drumul,
pliul şi urma peste tot, prea vie

ca să fie deodată sub cerul gol.
Condorii nu se văd în cartea de la orizont.
În toate aşteptarea geme stins, iruptă,
fără să se ştie, ca un pregând, din acel duh,
care ne este tuturora temelie
din preziua facerii, abruptă.

El e prea singur ca să moară, prea singur
ca să fie pe acest pământ cu inima abia pulsând
sub picioruşele acelui porumbel divin,
ce ţine-n plisc crenguţa de măslin
şi stă faţă în faţă, ochi în ochi,
suflet în suflet, cu singurul Vecin.

Cvasipastel

E-un frig de tremură fantome şi salcâmi
sub ceru-ntunecat ca nişte putrede gutui.
Ceaţa şi-aruncă mantia pe lucruri,Aura-Christi-coperta-vol-La-sfera
de nu vezi la trei paşi; păianjenii i-alintă,
scăpând mărgăritare-n plasa nimănui.

E ziua cea dintâi şi suntem la răscrucea
drumului, tăiat de mândri cocostârci şi de fazani.
Frunzişul tot mai rar şi-a exilat tot verdele
pe muşchiul din fântâna, pe care îşi duc crucea
doi greieri rătăciţi, ca nişte mohicani.

E-o linişte ca de sfârşit de lume.
Focul şi drumul şi-au găsit de lucru în livadă.
Spre ziuă aştrilor le cade inima spre Hypnos.
Marea îşi trage sufletul în arbori, scoici şi spume.
Mieii prea cruzi pe coamele secundei stau să cadă.

Mai peste tot îşi face cuib un început.
Zmeii tomnatici scuipă foc şi fug în frunze,
apoi îi rod părerile de rău şi ei se-ntorc
de mână cu arhangheli de nepriceput,
care-i invită la cules meduze.

Frig pe orbită
                  
        „Şi dacă ai să-mi arunci tu foc în creier,
     Atunci te voi purta pe sânge.”
        Rainer Maria Rilke

Ca lumina-n biserici se înalţă
în cercuri pescăruşii, profanii,
adormind în mine tristeţile,
rătăcirile, anii,

dimineaţa, când soarele-i sus.
Veşnicii răsar şi cresc din imagini
şi lucruri, care-şi citesc fiinţa,
relieful, vârstele în pagini

sfinte de istorie-a pământului,
de când există el şi e purtat
pe sângele de bronz al sfinţilor
şi-al umbrelor de neuitat,

de zei distraţi şi mândri înviate
în ani de foc, când, drepţi, au rătăcit
călări prin patimile timpului,
sub cerul nemaimântuit

şi-un frig de tac părinţii în icoane,
un frig de nu ştii cum te cheamă;
şi tremuri, şi – în timp ce cânţi –
treci cea din urmă vamă.

Frigul se înteţeşte pe orbită;
să fim ca rozele şi să iubim ca ele.
Mesteceni disperaţi se-aprind şi ard
sub bolta gândurilor mele.

Ţara nimănui

Întuneric – ţară a nimănui
ce-şi strigă tristeţiledostoievski-nietzsche-elogiul-suferintei-aura-christi
la fiecare colţ de stradă.
Tot ce atingi, te uită, creşte din belşug
în sufletul de foc al orişicui
şi te învinge rar, fără tăgadă.

Ziua a doua urcă din himere
ce sprijină pământul pe patru elefanţi,
cum se-ntâmpla aievea în vechime,
când ascultam pulsând inima lumii,
de Apollo ţinută în melancolicele sfere,
apoi în templul înălţat de ştime.

Totul începe cu legile nescrise
în pântecul matern al lucrurilor.
Totul renaşte din apă, aer, focul
vegheat de trei zeiţe: Clotho, Lachesis
şi ne-nduplecata Atropos – sublime graţii
de temut, care, oho, ştiau aproape totul.

Deschide ochii

Deschide larg ochii, ţine ochii deschişi.
Nu uita să respiri. Orice s-ar întâmpla,
trage aer adânc în piept şi nu întreba:
până când, de ce şi cum, chiar aşa?
Sunt cu tine, înzidit în coloana secundei.
Sunt cu tine aşa cum n-a fost, nici va fi
cineva vreodată. Într-o pace ne-ncepută, cândva

veţi cânta, iubite abstracţiuni, cu cercei în urechi,
brăţări de liane, inele de laur şi sanda cafenie,
dragi fiinţe culese în zori din singurul arbore:
totul e la vedere. A trecut călare pe-un nor Aurora
şi-am despărţit lumina de întuneric, apele de uscat.
Şi era frig de se opreau păsările în zbor.
Şi era cald sub bolta dimineţii, vie.

Ca un arc curbată, s-a făcut ziua a treia. Şi o adiere
peste văzutele şi nevăzutele toate s-a făcut.
Şi s-a făcut singurătatea – casă a fiinţei.
Şi târziu de tot, când nu mai aveam
decât o respirare, dragi himere, viaţa s-a făcut
din tot ce nu s-a mai văzut: suferinţă, aşteptare,
abur, coastă şi ce mai e de găsit într-o mână de lut.

Zori de zi

Lumina îşi trimite solii în mesteceni,
îşi uită focurile-n roze şi-asfinţit.
E seară şi-n cuvinte; arhanghelii îi legeni.
Totul se-arată oarecum sfârşit.
aura-christi-sfera-frigului
Zorii de zi aşteaptă să te-nchege,
când Atropos şi-ascute foarfecele.
Tu ai văzut hotarul dintre oameni-lege,
în timp ce au căzut pe gânduri Parcele.

Copacii şi-au scos umbra la păscut.
Respiră-n toate o aşteptare surdă.
Adună frumuseţe grădina din belşug
şi râde-n mânzul crud ce zburdă

după fluturi, iepuri de câmp şi viespi.
Când pacea şi-a scos puii, îi număra la soare
şi rouă culegea dintre coroanele de cerbi,
noaptea de zi am despărţit, şi mare

mi-a fost uimirea: în candidele sfere
ale amiezii pluteau ca-n vis, uşor, cântând,
fiinţe-nfrigurate, privighetori stinghere
de cum prindeau relief şi duh în gând.

În raza pătimaşilor lăstuni

În raza pătimaşilor lăstuni
e ţara ta, pământul aşteptat.
De printre roze, în miresme te aduni,
visezi în arborii din veacul celălalt.

Mai e foarte puţin şi te apropii
de trunchiul întemeietor.
Închide ochii, dormi în dropii,
zidite într-un cerc îmbietor.

Închide ochii, dormi, coboară
sub pleoapa nu se ştie cui.
Încrede-te în orele de seară,
surpate în orbita nimănui

din ţara cuvioşilor lăstuni,
unde se vede tot prin oameni, unde
din depărtări în vulturi mori, te-aduni
şi-nvii în ecumenice secunde.

Vasăzică zeii printre noi coboară

Vasăzică zeii printre noi coboară;
de pretutindeni brumar ne face semne:
totul încet pare să ia sfârşit…
Ei câte unul merg prin golul
locuit de arbori resemnaţi şi frunze,
căzute-n cerul ierbii, mântuit.

Bolta e grea şi munţii mari, ca marea,
şi ceasul greu e în aerul rarefiat
şi-n foruri luminate-n subterane.
Mergi singur. Ochii sunt prea grei.
Dorul de moarte dezgroapă-n fiecare
de secole uitate taine.

Vântul ne mână spre un nou sfârşit,
cu toamna strânsă-n ochi, clepsidre,
pietre. Doamne, pentru a câta oară
sufletul singur se închide în măceşe,
ca soarele-n gutuia cu faţa-n zori atinsă
de zeii care printre noi coboară?

Ca prin ceaţă

E toamnă printre îngeri, pe sub ape
şi eu abia de-mi amintesc
din care arbore am smuls acel cuvânt
şi unde, dulci, silabele-i nuntesc,
din culme-n culme rătăcind.
Christi-aura-Coasta-lui-Apollo-carte
Cum se numeşte pasărea
ce l-a clocit, discret retrasă?
Unde să-i fie patria, văzduhul
ezitant, povestea, poate lutul
şi cea din urmă casă?

Ah, trece timpul, cum la vânătoare
câinii de rasă merg după stăpân.
Secundele se arcuiesc în felu-n care
respiră coamele: precipitat, adânc,
ca vulturii tăind fâşii cerul alpin.

Mă smulg din mine; capul mi-l întorc
spre acea toamnă de demult;
văd ca prin ceaţă pomul vieţii, animale,
preoţi dormind, pierduţi în zale.
Şi-un vâjâit al unui corp ceresc ascult.

Heraclit

Eu le-am făcut dreptate păsărilor.
Cerului alb o boltă zveltă i-am zidit.
Şi-atunci, de ce tristeţile mă împresoară,
când ochii nopţii se deschid în iarbă,
fântâni şi mări, apoi, târziu de tot, în fiecare?

Urşilor, leilor şi cerbilor eu le-am făcut dreptate
şi-am adunat copacii, zimbrii şi plantele în mână;
era prima pădure de când lumea. Şi atunci,
de ce mă-nchid în somn, ca morţii în pământ
şi ca tăcerile străvechi – în prunci?

Pe tine, şovăind, târziu, când seara
fulgera tăcut şi fioros la asfinţit, din coasta
lui Adam, cântând, eu te-am cioplit. Şi-atunci,
de ce îmi tulburi liniştea? Ce ai găsit în ţipătul acela?
Spre care depărtare din gura lui tot curgi, şi curgi?

Parcul cu mesteceni

Ei s-au retras în frunze
şi în izvorul spre care toate
mierlele se-ntorc, oricât de târziu s-ar face
şi oricâte alei şi cărări ale parcului
cu mesteceni galbeni ai bate.

Ei s-au retras în foişorul
cu fântâna adâncă, săpată demult,
şi îşi fac loc printre păianjeni,
vreascuri, albine, cosaşi, lemne,
dar la apă, uneori, nu mai ajung.

În zori de zi, prea frumoşii în grădina
cu măceşe s-ar ascunde, ştiind că acolo,
când se crapă de ziuă, şovăind, te duci.
Chiar atunci, unii dintre ei îşi dau sufletul.
Fără să ştii, mergi printre nevăzute cruci.

Se aude nu se ştie de unde un strigăt asurzitor;
târziu, brumar te ia pe aripa-i mare şi te duce,
apoi tăcerile morţii, răvăşite, de-acolo te fură.
Atunci, tremurând, tu gura cu mâna le-o închizi,
aşa cum ziua închide bezna în scorbură.

Fii soare

    „Fă-te soare, şi o să te vadă toată lumea.
    Dar soarele trebuie să fie mai întâi soare.
    Iar zâmbeşti, de ce: că o fac pe Schiller?”
        F.M. Dostoievski

În forul nostru taina vaduri sapă.
Fii soare fără teamă şi răsai. Zorii de zi mijesc
în greul cel mai greu: imperial, definitiv, firesc.
Rudă de sânge, luna sculpturi face pe apă

şi creştetul şi-atârnă de sfera-mpădurită,
ca tu să fii. Tu vino, te ridică din raiul culorilor
şi-ascultă unicornul – alesul dintre aleşii florilor –
şi lună fii, răsai din ape şi aerul de plumb din criptă.

Mii de fiinţe cură din ascunzătoarea
din grădină şi sufletul şi-l trag în beznă,
când şoapta-i urcă din pământ în gleznă
şi ia în stăpânire iarba, tâmpla, marea,

murind subit fără motiv. Învins, tu soare redevii,
din tine te ridici ca din abis, de veacuri
rătăcit şi adunat cu greu din lutul gol şi lacuri.
Brumar e în zenit; abia atunci, răcorile târzii

te fac să fii încă o dată. E bine, totul îţi revine,
bogatule: luna şi soarele, pământul şi condorii.
Pacea silabiseşte arătări, iezii prea cruzi în
colţul morii,
când te frământ, viaţă îţi dau, mă uit şi văd prin tine.

Tu plângi, respiri prin mine, surâzi, te minunezi.
Cum a fost scris: plămada e lucrată-n în fiecare.
Noapte şi zi, lumea renaşte din magie şi mirare,
împunsă-n coastă de prea fericiţii iezi.

Ziua a şaptea

Letopiseţe în văzduh transcrie toamna
şi trece cu pas zvelt, târziu, o punte.
Vântul sculptează cu degetele-i reci
basorelieful V-ului din frunte

şi-alege oamenii cu toamna-n trup.
Ziua a şaptea se-apropie de asfinţit.
Privirea ta-mi ridică sângele-n obraji, în tâmple,
când te întreb: „La ce te-ai mai gândit?”

Tu taci. Din strania tăcere cad frunzele
şi cerul îşi adună tristeţile-n icoane,
fântânile-şi adulmecă răcoarea,
poteca-şi urcă sufletu-n lucarne.

Întreaga toamnă îşi pune noi odăjdii,
cum a fost scris de mult în Cartea Sfântă.
Lumina strânge aezii pe cărări, în chioşcuri,
parcuri, în saltul peştilor, slăvit de-o stâncă.

Din volumul Orbita zeului,
apătută în 2016 la Editura Ideea Europeană

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now