ANTONI CLAPÉS i FLAQUÉ (9 iulie, 1948, Sabadell) scrie poezie şi texte despre poezie din 1964. Îşi consideră propria operă ca un lung poem, ca o meditaţie asupra fiinţei şi a devenirii, cu un interes clar asupra aspectelor legate de scris, limbaj, timp, memorie, tăcere şi, în mod special, lumină, atât ca un concept fizic, cât şi metafizic. A publicat peste douăzeci de cărţi şi numeroase texte în ediţii de artă, prefeţe, plachete şi antologii. A colaborat cu articole în paginile literare ale ziarelor sau revistelor Avui, La Vanguardia, The Barcelona Review, Reduccions, Transversal, Caràcters şi Sonograma. Opera sa s‑a aflat întotdeauna într‑o strânsă colaborare cu artişti plastici ca, de exemplu, Benet Rossell, Alícia Casadesús o Pilar Abad. Câteva dintre ultimele cărţi publicate sunt in nuce (2000), Alta Provença/ Haute Provence (2005), La llum i el no‑res/ Lumina şi nimicul (2009), Pluja/ Ploaie (2015) şi Arbre que s’allunyà/ Copac ce s‑a îndepărtat (2017). Clars, aquest matí, són els teus records/ Limpezi, în dimineaţa aceasta, îţi sunt amintirile (2020) este o antologie care recuperează şase din cele mai emblematice cărţi ale sale. Este un traducător prolific din franceză şi din italiană. A tradus numeroşi poeţi din Quebéc (Denise Desautels, Nicole Brossard, Diane Régimbald, France Mongeau, Martine Audet, Louise Dupré, Paul Bélanger, Claude Bausoleil). Ies în evidenţă traducerile sale din Philippe Jaccottet sau Paul Valéry.
În 1989 a creat şi a condus de atunci Cafè Central, unul dintre cele mai importante proiecte editoriale independente din Catalonia în slujba poeziei. În cei peste treizeci de ani de existenţă, Cafè Central, pe lângă cele aproape cinci sute de publicaţii (cărţi, opuscule, plachete), a realizat peste o mie de acţiuni legate de poezie (seminare, prezentări, lecturi, spectacole, cursuri, dialoguri). A câştigat premiile de poezie: Joan Alcover (1989), Cadaqués a Quima Jaume (2010) şi Josep Maria Llompart – Cavall Verd (2010), şi de traducere: Mots Passants (Catedra de Filologie Franceză şi Romanică – Universitat Autònoma Barcelona, 2012), Rafel Jaume – Cavall Verd (2012), Serra d’Or 2020 şi PEN (2021). Poezia sa a fost tradusă şi editată în franceză, spaniolă, engleză, italiană, portugheză, germană şi arabă.
I
avansezi bâjbâind – pe margine
traversezi stejărişuri hăţişuri mlaştini lanuri
o alee cu ulmi – un drum de aer
apele întunecoase ale memoriei
o tăcere înnebunită
bănuieşti ceva mai departe un luminiş
– casa luminii
crezi că ai ajuns la locul de la care ai pornit
şi cu cât te apropii cu atât mai îndepărtat ţi se pare
II
prima oră a dimineţii – prima lumină
aerul instaurează depărtări
absente prezenţe – rasa profeţilor cea avară –
ziduri de tăcere
delirul tremurului
un freamăt vag răsună în vizuina viperelor
III
să trăieşti chiar pe pragul cuvântului
acolo unde lumina
este invizibilă
şi totul devine vizibil
IV
cuvântul
te îndepărtează de real
el anunţă – delimitează – subjugă
dă formă
sunetului unui indiciu
sunetului unui gând
sunetului insondabilului
sunetului luminii
şi tăcerii radicale a lui dumnezeu
VI
privirea te transportă în afara ta – dincolo de toate
această explozie de lumină provine dintr‑un dincolo
despre care nu ştii nimic
şi scrii – şi te scrii
ca şi când totul ar depinde de scris
XI
deriva timpului lipsit de memorie
timpul cu fuga zeilor
scrisul – împotriva uimirii de a trăi
împotriva morţii amânate
XVI
urma tăcerii pe hârtie
sunetul luminii rostindu‑se
sunetul cuvintelor aşternându‑se pe hârtie
sunetul acestei foi căzând
ca un aer‑cer
XVII
a locui în neant
a zări doar vidul care eşti
după o retragere a zeului mut
această ceaţă densă – memoria
XVIII
vocea zeului absent
acest gol nesfârşit
ce îl face credibil
XIX
delicatul imn al tăcerii – vocea care întotdeauna tremură
urcă spre cer prin dealuri de ceaţă
până la lumină
XXI
scurtele ceasuri ale după‑amiezii,
fugind departe
departe
azurul încremenit
Eternul
XXII
această răsuflare
ce nu mai este
aceste poeme
de nimeni scrise
XXIII
nori domoli îndepărtându‑se
ca oraşele şi pământul plecând în larg
strigătul ucigaş al pescăruşilor –
respiraţia astmatică a mării
bătaie de aripi întunecoase –
aplauze pentru sfârşitul tău
ultima dintre metafore.
Iarnă veche
Negre schelete peste
tot albul soarelui, cel cu flori
de zăpadă, în primăvara de‑acum
sosită cu un an mai devreme.
Prea departe ca să
ne poată fi aproape, prea departe,
cuvântul şi lumina rostesc
lumea – îl rostesc pe dumnezeu.
Trosnetul gheţii: suflul poemului.
Cât cântăreşte un bob de rouă.
E nou soarele‑n fiece zi
Facerea lumii le aparţine zeilor
şi tot ei îi stabilesc sfârşitul.
Încerci să reţii,
să îţi însuşeşti această iluzie,
dar ştii prea bine că iluziile
dăinuie ca nişte scrinuri prăfuite
cu firimituri de pâine uscată rămase‑n unghere
şi cu un gol insondabil în suflet.
La Tour
Nu vine din afară lumina
care vrea să îţi vindece rănile raţiunii.
Priveşte oglinda dinlăuntrul tău:
ca întunericul din lumină
traversează în tăcere
acest gol
pe care îl priveşti şi care te priveşte.
Oglindă, miraj
Te priveşti sau mă priveşti?
Zid sau oglindă ce scrutează lumea:
neliniştea creativă a artistului –
plăcerea perfecţiunii, a dezordinii.
Privirea pătrunde întunecimea sufletului:
extrage secretul existent în cele privite.
Visele traversează oceanul iubirii.
Timpul şi memoria dispar.
(Cine e bolnavul – cel rănit de dragoste
sau cel rănit de scris?)
Selecţie, prezentare şi traducere de Corina Oproae
■ Poet, eseist
