Cum l‑am întâlnit pe Tata Moşu?
Cu aproape 20 de ani în urmă, mă aflam la biblioteca Institutului Naţional de Medicină Legală „dr.Mina Minovici”, unde am lucrat timp de vreo zece luni. A fost perioada când am cartografiat zonele mai insalubre ale societăţii româneşti, fiind interesat de evoluţia acestor demografii nefericite. Aşa au ieşit la iveală poveştile unor bandiţi, criminali şi găşti de răufăcători, studiate de medici psihiatri şi legişti, în trecutul nostru istoric recent. Şi, evident, şi‑au publicat cercetările. Printre aceste cazuri studiate şi publicate mi‑a atras atenţia lucrarea medicului legist Ion Stănescu despre Furtul profesional şi Furtul sportiv, tipărită în 1935 şi premiată de Academia Română.
Am descoperit astfel o descriere fidelă a lumii mahalalelor, care se apropia foarte mult de ceea ce studiasem eu anterior în documente de arhivă şi studii de specialitate. În anul 2005 am publicat primul volum din seria crestomaţiilor despre periferiile sociale ale Bucureştilor, şi anume volumul Bucureştiul subteran. Cerşetorie, Delincvenţă şi Vagabondaj. Până în anul 2008 i‑au mai urmat câteva volume, crestomaţii cu alte teme de frontieră precum: Sinuciderea (volum realizat alături de Florin Alexandru Stănescu, fiul medicului Ion Stănescu), Nebunia, Criminalitatea şi Prostituţia.
Dar cazul lui Tata Moşu, „zugrav şi hoţ de meserie”, cum se descria în faţa medicului Stănescu, m‑a atras cel mai mult, alături de un alt delincvent publicat în acelaşi volum, al cărui nume nu‑l avem decât sub forma iniţialelor, I.P. Lumea delictuală avea şi zone diferite de manifestare, unde simularea, ductilitatea şi substituirea erau atent studiate şi cultivate de cei mai talentaţi dintre infractori. Nicolae Minovici şi Mina Minovici i‑a studiat pe mulţi dintre ei şi au publicat o serie de astfel de cazuri la începutul secolului XX (Manualul tehnic de medicină legală, 1905) sau la mijlocul anilor 1930, Tratatul complet de medicină legală. Această lume ca o uriaşă curte a miracolelor a inspirat şi alte lucrări pe care le‑am publicat precum: Bucureşti. Diurn şi Nocturn (Curtea Veche, 2009) şi Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă. (Compania, 2003)
Ei bine, cu trecerea anilor, am descris această lume ascunsă în clarobscurul istoriei prin sintagma „subteranul de lângă noi”. Graniţa dintre echilibru şi nefericire este atât de fragilă, aproape insesizabilă, încât un incident, nu neapărat major din viaţa noastră, ne‑ar putea pune în dificultate. Iar această situaţie ar putea fi mai greu de depăşit într‑o societate disfuncţională, lipsită de empatie, de înţelegere şi, mai ales, de cunoaştere.
În opinia mea, la scară istorică, diurnul este o imagine deformată a nocturnului. La lumina zilei, întâmplările sunt aşa cum dorim să le vedem, să le simţim, să le înţelegem. Nocturnul refuză un asemenea compromis pentru liniştea mulţimilor. El se află în preajma noastră din zorii istoriei, iar oamenii l‑au ocolit, alungându‑l în superstiţie, l‑au circumscris tabuurilor, interdicţiilor, construindu‑i o imagine de mundus inversus. Numai că această lume aparent inversată este tocmai aceea care hrăneşte pe negândite valorile care se manifestă diurn. Nocturnul respiră cu fiecare dintre noi. Frontiera dintre diurn şi nocturn este fragilă şi flexibilă: oscilăm adesea de o parte şi de alta a barierei, fără curajul unei alegeri. În istorie, această nehotărâre nu oferă nimic din ceea ce o societate se pregăteşte să înţeleagă şi să construiască pentru semenii ei: minimul confort începe din momentul în care faci lumină în tenebre.
Subteranul şi ierarhia de valori
Subteranul are propria‑i ierarhie de valori, cenzurată stângaci de lumea diurnă, unde, de ochii lumii, ne prefacem a fi iubitori de curat, adevăr, cultură, civilizaţie. Aici, în adevăratele cruzimi ale lumii refuzate şi marginalizate prin indiferenţă, ignoranţă sau neputinţă, pornesc seismele sociale, prăbuşirile culturale, pandemiile patologice ale inadaptării, neînţelegerii, necunoaşterii, alături de primejdia despiritualizării.
Subteranul social scapă controlului instituţional, deoarece el cunoaşte alte manifestări în istorie. Pentru a ne linişti nu este nevoie de control, ci de cunoaştere. În lumea diurnă ne‑am obişnuit să numim în cuvinte potrivite doar nouă, aisberguri ale căror vârfuri se văd fragmentar precum nişte accesorii sociale nepotrivite lumii ordonate: cerşetoria, vagabondajul, delincvenţa, prostituţia, alienarea, sinuciderea, vrăjitoria etc. Nu sunt oare toate aceste realităţi sociale forme de manifestare ale nocturnului pentru a avertiza lumea diurnă de necesitatea unui dialog, a unei cunoaşteri lăsată de izbelişte şi cuprinsă doar în statisticile seci ale medicinii legale, criminalisticii, sau ale asistenţei sociale?
Cele mai serioase avertizări în istorie pornesc din subteran. Oricând, printr‑o bizară inversare de roluri, din subteranul fecund, tranzitează diurnul un neînţeles, un marginal, care devine stăpân absolut. Un refuzat în spaţiul normalului, care îl presează să plece acolo de unde a venit, ajunge să guverneze şi să‑şi răzbune pedeapsa milenară şi suferinţele semenilor din mocirla socială. Românii au fost conduşi de un ceferist şi apoi de un cizmar, în pragul analfabetismului, timp de aproape 50 de ani. În urmă cu două sute de ani, un bragagiu a stăpânit zeci de zile Bucureştiul, incendiind parte din el, pentru a‑l copia pe Nero, profitând de inexistenţa unei autorităţi aplecate spre înţelegere şi cunoaştere. La începutul anilor ’40, săracii Bucureştiului numărau zeci de mii de suflete, cea mai mare parte a lor dispărând noaptea în spaţii care nu au fost cartografiate niciodată. O parte dintre ei trăiau la periferiile mahalalelor din ce dădea Dumnezeu. Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într‑o lume pe care şi‑o doreau schimbată, majoritatea acestor suferinzi sociali vor căuta răzbunare în timpul regimului puterii populare. Această sărăcime socială mai înseamnă, pe lângă puţinătate culturală, şi neputinţă cotidiană. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sănătoasă”, iar refuzaţii seculari au devastat sistematic, manipulaţi cu uşurinţă, vechea societate românească construită cu greu timp de două sute de ani în osmoză cu Occidentul. Particularitarea comunismului românesc a constat tocmai într‑o particularitate socială: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea din istorie a unei societăţi în particular şi a unui popor în general este cauzată, pe de o parte, de ignorarea voită şi agresivă faţă de periferiile sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa faţă de creşterea demografică a pauperizării sociale, lucru care determină popularea până la refuz a subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate şi valori culturale construite cu greu.
Sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile etc. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale. Periferiile sociale trebuie umanizate şi spiritualizate prin trecerea lor de la supravieţuire şi parazitism social la valorizarea fiecărui potenţial uman prin accesul liber la alimentaţie, educaţie şi igienă. A ignora spaţiile suferinţelor sociale înseamnă a condamna următoarele generaţii la „moarte cotidiană”, pe când polarizarea socială se poate malforma într‑un punct exclusivist al celor puternici şi o imensitate umană, lăsată la voia întâmplării. În istorie, astfel de experimente au măturat imperii şi civilizaţii.
Un roman grafic
Este, în fond, lumea care l‑a dat pe Tata Moşu şi prietenii lui de delincvenţă. O lume unde aceşti oameni au trebuit să pornească în viaţă cu circumstanţe care le‑au fost date, iar marea lor provocare a fost să‑şi creeze circumstanţe care să‑i ajute să‑şi vindece greutăţile şi nefericirile începutului de drum. Au căutat să schimbe drumul greşit, însă au fost prea puţin ajutaţi şi înţeleşi în confruntarea lor cu viaţa şi dorinţa de îndreptare.
Revenind la subiect, undeva prin vara anului 2016, regizorul şi scenaristul de film Radu Bartolomeu Gabrea mi‑a solicitat să construiesc un tratament, care să fie baza unui viitor scenariu de film, despre povestea lui Tata Moşu. Am construit şi dezvoltat povestea, însă plecarea din această lume, pe 9 februarie 2017, a regretatului regizor, a pus capăt proiectului. În 2018, materialul a fost transformat într‑un roman grafic, publicat şi în limba engleză, Tata Moşu, o poveste interbelică. Transpunerea grafică a fost realizată de desenatorul Mihai Grăjdeanu. Mihai Grăjdeanu a realizat primele reconstituiri grafice despre cum ar fi arătat personajele reale din povestea mea şi pot spune că i‑au reuşit. A fost cel dintâi roman grafic exclusiv românesc, în sensul că povestea, scenariul, desenatorul şi editura au fost româneşti. Şi asta a fost până de curând.
În toamna anului 2022, povestea destinată scenariului de film a ajuns şi în programul de lectură al scriitoarei Doina Ruşti, care m‑a îndemnat să‑i ofer textului o formă diferită, iar şantierul a fost pornit din nou. Şi iată‑ne la un capăt de drum, ai cărui primi paşi au fost acum o sută de ani şi mai bine, când Tata Moşu se năştea în Bucureşti. Povestea lui ajunge în faţa cititorilor, iubitori de ficţiune. Un drum pe care, în primele sale momente, nu mi‑l închipuiam posibil, dar pentru care timpul a avut răbdare, iar eu am cultivat această aşteptare. Sper să fie şi pentru voi un moment de curiozitate sau bucurie, consumată în tihna unei linişti pe care personajul nostru nu s‑a bucurat să o cunoască vreodată.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
