Educație

SOS literatura română în şcoală! Ministerul Educaţiei Artificiale

„Viziunea” ministerului asupra viitorului educaţiei în România e una sinucigaşă. Practic, avem în faţă un fel de scrisoare de adio a cuiva care urmează să îşi curme zilele. Şi nu oricum, ci luând cu sine cât mai multe victime: copiii noştri. E, practic, un act de terorism cultural…

Ministerul Educaţiei (aşa‑zis) Naţionale a avut o viziune. O halucinaţie. O nouă halucinaţie. Ca orice halucinaţie, e menită „a ne uni”. Vorba lui G.K. Chesterton: „Nebunia nu e rodul evadării, ci al cedării, al instalării într‑un mizerabil, strâmt, repetitiv cerc de idei, al dresării”. Insistenţa cu care, de mai bine de două decenii, sistemul de învăţământ românesc a fost târât prin circuitul, repetitiv şi mizer din punct de vedere intelectual, ideilor reformiste nu poate să indice decât intenţia de a ne dresa întru demenţă senilă.

Ultima manifestare a acestor intenţii malevolente a avut loc recent, când ministerul condus de Ecaterina Andronescu şi de experţii de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a emis un document intitulat: „Educaţia ne uneşte. Viziune asupra viitorului educaţiei în România”. „Viziunea” ministerului asupra viitorului educaţiei în România e una sinucigaşă. Practic, avem în faţă un fel de scrisoare de adio a cuiva care urmează să îşi curme zilele. Şi nu oricum, ci luând cu sine cât mai multe victime: copiii noştri. E, practic, un act de terorism cultural.

Conform documentului, învăţământul va deveni obligatoriu încă de la vârsta de 3 ani. Învăţământul primar va avea loc între vârsta de 6 şi 12 ani şi va fi organizat în două cicluri: primar inferior (trei ani) şi primar superior (trei ani). Conform acestui document, elevii vor avea învăţător până în clasa a şasea.

Ciclul secundar e şi el împărţit în două etape: secundar inferior (trei ani) şi secundar superior (trei ani). Dacă învăţătorului i se prelungeşte mandatul până în clasa a şasea, dirigintele dispare, înlocuit cu un „consilier de orientare profesională”: „Ciclul secundar inferior începe la vârsta de 12 ani, durează 3 ani, şi se desfăşoară în şcoli generale, sub îndrumarea cadrelor didactice specializate pe discipline şi a unui consilier de orientare profesională, care este cadru didactic specializat în orientare profesională şi preia rolul actual al dirigintelui”. Încă de la acest nivel, elevul va fi „ajutat” de sistem prin „consiliere şcolară” să îşi „aleagă viitoarea profesie”.

Practic, această etapă marchează sfârşitul procesului de învăţare aşa cum s‑a petrecut el din zorii civilizaţiei şi până astăzi. Astfel, documentul precizează că scopul „ciclului secundar inferior”, adică al gimnaziului, este socializarea cu pretext şcolar: „Utilizarea timpului în această etapă vizează reducerea drastică a numărului lecţiilor tradiţionale şi ia în considerare alte modalităţi şi contexte de învăţare, cum ar fi proiectele, atelierele, activităţile din afara şcolii, învăţarea individuală etc. Se promovează învăţarea prin cooperare, fenomenologică, astfel încât cadrele didactice să dirijeze procesul de învăţare în contextul în care cunoştinţele şi abilităţile dobândite urmează să fie utilizate, pe cât de mult posibil, în afara sălii de clasă”.

Trecerea de la ciclul secundar primar la cel secundar superior, adică de la gimnaziu la liceu, se face pe baza unui examen al cărui coeficient de arbitrar e sporit prin introducerea componentei tehnice şi a „recomandării consilierului de orientare profesională cuantificată ca procentaj din nota finală”: „Ciclul secundar inferior se încheie cu un examen standardizat diferenţiat (teoretic şi tehnic) care să permită evaluarea competenţelor necesare continuării studiilor pe filiera teoretică sau tehnic profesională. Continuarea educaţiei obligatorii în ciclul superior se va face pe baza examenului standardizat, a mediei generale cumulate pe cei trei ani la anumite discipline de studiu, precum şi pe recomandarea consilierului de orientare profesională cuantificată ca procentaj din nota finală”.

La sfârşitul gimnaziului, se pot repeta unele din materiile celor trei ani într‑un an pentru a obţine o medie superioară, care va fi luată în calcul la admiterea în ciclul secundar superior: „La finele ciclului secundar inferior, şcolile pot oferi un program remedial, adaptat nevoilor specifice elevilor, care să permită parcurgerea într‑un an a anumitor discipline, îmbunătăţirea nivelului de competenţe şi a notelor obţinute. La finele acestui an, media pentru ciclul secundar inferior se recalculează ca medie cumulată pentru patru ani, iar elevul va reintra în procesul de selecţie pentru ciclul superior cu noua medie”.

Respingând acest document, profesorii din România grupaţi în USLIP l‑au numit pe bună dreptate o „propunere ştiinţifico‑fantastică” şi au arătat, printre altele, că sub aparenţa flexibilităţii „se îngrădeşte drastic accesul liber la învăţământul superior al absolvenţilor de liceu” şi prejudiciază grav educaţia elevilor români şi meseria de profesor[1].

***

La nivelul gimnaziului se urmăreşte să se „dezvolte în principal interesul pentru ştiinţă, arte, studiu şi muncă”, limba şi literatura română, istoria, geografia fiind trecute pe linie moartă. Literatura română, conform acestei „viziuni”, nu mai e studiată şi cronologic, în context istoric, ci doar ca „ştiinţă a comunicării” în limba română, asemeni limbilor străine, învăţate şi ele ca pure instrumente de comunicare, nu ca porţi spre sisteme culturale complexe, structurate diacronic.

Studiul (dacă se mai poate spune astfel) românei – ca limbă şi ca literatură – în ciclul secundar (gimnaziu şi liceu) îşi propune obiective de un primitivism evident.

Astfel, la gimnaziu avem: „– Identificarea de fapte, opinii, emoţii în mesaje orale sau scrise, în contexte familiare de comunicare – Exprimarea unor gânduri, păreri, emoţii în cadrul unor mesaje simple în contexte familiare de comunicare – Participarea la interacţiuni verbale în contexte familiare, pentru rezolvarea unor probleme de şcoală sau de viaţă”.

Abia la liceu îşi fac loc rudimente de stilistică, retorică şi abordare formală a unor texte non‑colocviale: „ – Distingerea şi interpretarea unei varietăţi de texte şi mesaje receptate în diverse situaţii de comunicare, inclusiv în contexte imprevizibile, formale şi non‑formale – Aprecierea calităţii estetice a textelor receptate – Exprimarea de opinii, idei, sentimente, argumente, contraargumente într‑o varietate de contexte, inclusiv profesionale, formulând o diversitate de mesaje şi texte – Participarea responsabilă şi creativă la o diversitate de interacţiuni în contexte variate, inclusiv profesionale şi sociale, prin respectarea unor convenţii de comunicare”.

Practic, prin acest program, românii vor fi antrenaţi să devină imigranţi în propria limbă. Noţiunile şi abilităţile primare care li se vor preda până la 16 ani îi vor lăsa incapabili să analizeze mesaje mai complexe, să facă analiza manipu­lărilor şi sinteza cunoştinţelor, să îşi rotunjească un orizont de cultură, să devină cetăţeni reponsabili. Soiul de alfabetizare funcţională la care îi va expune „viziunea” experţilor de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei nu va modela decât consumatori de sloganuri şi de emoţii, oameni capabili să descifreze enunţuri primare, dar incapabili să înţeleagă texte literare clasice sau să analizeze/ deconstruiască discursuri electorale sau clipuri electorale mincinoase.

Oamenii ieşiţi din aceste combinate avicole de elevi vor fi pregătiţi să trăiască în prezentul etern al ciclurilor economiei de consum, fără viziune diacronică, fără conştiinţă de sine sau de comunitatea din care fac parte. Se vor duce la culcare ori de câte ori li se va stinge lumina.

Identitatea noastră e construită prin naraţiuni şi tocmai naraţiunea, altminteri prezentă în filme şi în tot ce urmăreşte să vândă prin imagini un produs, e îndepărtată din modul de abordare – tematic, anti‑cronologic şi deci an‑istoric – a literaturii române. Cu alte cuvinte, deşi trăim într‑o societate condiţionată mediatic să recepteze fără filtru naraţiunea saturată emoţional (supereroisme, supersuferinţe şamd), naraţiunea/ cronologia este eliminată din modul în care e structurată studierea literaturii române. Nu e aceasta o modalitate de a garanta îndepărtarea elevilor de înţelegerea propriei culturi, deci a propriei identităţi?

De altminteri, obiectivele „viziunii” sunt destul de clare, punctul de vedere din care a fost scris acest program fiind nu naţional, ci global. Iată, de exemplu, paragraful cu care se deschide acest document, premisa majoră a abordării: „Educaţia are şi a avut dintotdeauna roluri multiple pentru individ şi pentru societate.

În primul rând, educaţia are implicaţii semnificative în prosperitatea economică a fiecărui individ în parte, a fiecărei comunităţi, a fiecărei naţiuni. Tehnologiile şi evoluţia lor rapidă au modificat mediul de afaceri, procesele de producţie şi au dus concurenţa de la nivel local la nivel mondial. O forţă de muncă bine educată este crucială în lumea contemporană, iar lupta pentru resursele naturale ocupă azi un loc secund, fiind devansată de lupta pentru resurse umane. Astfel, educaţia a devenit treptat una dintre cele mai mari afaceri la nivel mondial şi sectorul privat a preluat treptat o mare parte din responsabilitatea educaţiei pe tot parcursul vieţii”.

Şcoala, conform acestui document, are menirea de a asigura performanţa individului în societatea globalizată, nu în sânul naţiunii: „Succesul şcolii este măsurat după modul în care fiecare copil ajuns la vârsta maturităţii se regăseşte în cea mai bună variantă a sa la momentul respectiv şi are implicit răspunsul la întrebarea «ce fel de om sunt, unde sunt bun în societatea globalizată?»”.

Cu alte cuvinte, acest program are în vedere producerea pe bandă rulantă de forţă de muncă pentru nevoile economiei globale. E, în fond, un act de capitulare a naţiunii române în faţa marilor corporaţii. După exploatarea resurselor naturale, perioadă în care românii au luat drumul emigraţiei, descurcându‑se în ţările de destinaţie pe baza educaţiei primite în sistemul de învăţământ tradiţional din România, guvernanţii noştri vor să exploateze şi resursa umană. Cine ne garantează că o vor face mai bine decât au făcut‑o cu resursele naturale? Cine se poate lăsa la cheremul unor guvernanţi care de trei decenii dovedesc că nu au un plan coerent pentru România şi că nu pot negocia competent şi onest în folosul naţiunii?

Cine, în România de azi, ar vrea să îşi lase copilul la cheremul calificativului pus de un consilier profesional? Ce e acesta, un maistru de şcoală nouă, spoit cu ceva informatică şi cu ceva rudimente psihopedagogice? Şi, dacă sistemul de educaţie (fost de învăţământ) din România are misiunea de a produce nu pentru structurarea naţiunii, ci pentru nevoile economiei globale, cine i‑a dat sarcina de a produce proletari globali şi nu lideri? Românii care după 1989 au reuşit să facă frumoase cariere în afara ţării, au reuşit acest lucru datorită şcolii româneşti care, cu toate neajunsurile ei conjuncturale, a ştiut să compenseze pentru marele handicap al devalizării economiei româneşti de către clasa politică. De ce nu se spune în acest raport că învăţământul privat din ţările dezvoltate există tocmai pentru a suplini marele gol lăsat de un învăţământ public dezvoltat pe coordonatele viziunii propuse de experţii ISE? Cu alte cuvinte, în Occident se plătesc bani grei pentru ca elevii să facă, la şcoli private, lecţii tradiţionale, pentru ca să înveţe – în condiţii materiale superioare bineînţeles – cam ce se învaţă în şcoala românească tradiţională.

România e prea săracă pentru a‑şi permite să îşi destructureze sistemul de învăţământ. România nu are resursele financiare pentru a‑şi importa inteligenţele şi competenţele, aşa cum o fac ţările avansate economic, dar cu sisteme de învăţământ public golite de conţinut şi care, ca urmare, sunt silite să importe competenţe din ţări precum România.

***

Practic, prin acest program, românii vor fi antrenaţi să devină imigranţi în propria limbă. Noţiunile şi abilităţile primare care li se vor preda până la 16 ani îi vor lăsa incapabili să analizeze mesaje mai complexe, să facă analiza manipulărilor şi sinteza cunoştinţelor, să îşi rotunjească un orizont de cultură, să devină cetăţeni responsabili…

De altminteri, citind paragraful despre „învăţarea fenomenologică” şi alte bazaconii, despre cum orele de predare tradiţională vor fi înlocuite de învăţatul acasă, de ateliere şi de experienţa virtuală, mi‑am adus aminte că s‑a lucrat intens la pregătirea acestei mişcări. Astfel, în România există deja, dezvoltat şi susţinut logistic de o reţea de oengeuri sprijinite financiar de Ministerul Educaţiei, cu fonduri EUropene, un tutore virtual, Ioana. Acest „asistent de învăţare” de pe NEXTLAB.TECH, care pune copiii sub tutela inteligenţei artificiale, e primul blip pe ecranele noastre al unui întreg sistem de educaţie artificială.

Deja cei[2] care pledează pentru introducerea asistenţilor de învăţare în sistemul de educaţie din România vorbesc despre imperioasa necesitate a acestei substituţii. Cauza? Simplu: „Lipsa unui număr suficient de profesori bine pregătiţi”.

Ni se spune că „într‑o şcoală ideală fiecare copil ar trebui să aibă profesorul lui privat, aşa cum Alexandru cel Mare l‑a avut pe Aristotel”. Şi că, de vreme ce acest lucru nu era posibil în şcoala tradiţională, aceasta a putut doar să tipărească „un manual pentru fiecare copil”. Dar „astăzi, odată cu evoluţia tehnologiilor şi apariţia inteligenţelor artificiale, există posibilitatea de a construi aşa‑numitul Aristotel privat bazat pe inteligenţă artificială, adică fiecare copil să aibă Aristotelul lui privat, care să funcţioneze pe bază de inteligenţă artificială. O să spuneţi, profesorii vor dispărea. Nicidecum, profesorii naturali, umani, se vor înmulţi pentru că la fiecare zece Aristoteli privaţi bazaţi pe inteligenţă artificială va fi nevoie de un profesor uman. Se va schimba însă rolul lor. Nu vor mai fi ei cei care vor tezauriza cunoştinţele, ei vor fi mai degrabă nişte facilitatori pentru implementarea unor scenarii”. Dar aceleaşi voci ne spun că, în economia 4.0, nu oamenii, ci maşinile au grijă de maşini.

Şi, oare, nu e legitim să ne întrebăm dacă deprofesionalizarea cadrelor didatice, de care poate că unii profesori se bucură acum pentru că se traduce în mai puţină bătaie de cap la catedră, nu va determina diminuarea statutului lor profesional şi, în cele din urmă, eliminarea lor în folosul inteligenţei artificiale? E un scenariu plauzibil, în condiţiile în care nimeni nu va vrea să cheltuiască prea mulţi bani pe „educaţia” forţei de muncă brută din România.

De vreme ce aceste platforme digitale oferă şi „cyberateliere cu roboţi şi pentru imprimare 3D”, oare nu avem voie să bănuim că, odată îndepărtaţi din clasele unde nu li se va mai preda prea mult, acestea vor fi atelierele în care vor învăţa copiii noştri începând cu vârsta de 12 ani? Probabil, din moment ce „tehnologia este gândită pentru şcolile din România”.

Cine ar vrea ca programele Aristotelilor privaţi să fie scrise de oameni cu acuitatea istorică, empatia şi complexitatea abordării precum cea a domnului citat mai sus? Acceptăm într‑adevăr, de dragul firmelor de IT care vor să pătrundă pe piaţa educaţiei din România, să transformăm sufletele copiilor noştri în teritorii de frontieră, în pustietăţi bântuite de căutători de aur?

***

După cum spunea Jacques Barzun în articolul „De unde vin prostiile despre educaţie” („Where the Educational Nonsense Comes From”): „Numesc prostii orice plan sau propunere sau critică neglijând limitele date ale mersului la şcoală sau ale predării. A învăţa înseamnă a preda unor grupuri. Astfel, un plan care ar putea merge dacă ar fi aplicat de un tutore înzestrat unui singur copil trăind continuu în aceeaşi casă devine o prostie când e propus pentru predarea la clasă într‑o instituţie menită a şcoli sute de copii sau într‑un sistem naţional croit pentru milioane […]. Pentru a trage concluzia tuturor acestor definiţii şi consideraţii generale, trebuie să spunem că prostiile despre educaţie au de a face cu orice propunere sau promovare a altceva decât a ceea ce e obiectivul de bază al şcolii, care e risipirea ignoranţei”.

Note:
[1]  http://www.tribunainvatamantului.ro/punct-de-vedere-uslip-iasi-educatia-ne-uneste/
[2]  Pentru sursa citatelor care urmează, vezi alocuţiunea lui Răzvan Bologa la Primul Simpozion de Arheologie Didactică, Vaslui, 16 noiembrie 2018, minutele 1:20:30‑1:38:37, aici: https://www.youtube.com/watch?v=ANT4HcOwUwE .

Mircea Platon

Total 0 Votes
0

Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi)

Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

Premii literare și distincții universitare

2013-2015 Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto

2012 Premiul pentru Eseu al USR Iași pentru volumul Conștiinţa naţională și statul reprezentativ (Iași, Timpul, 2011)

2011 Trans-Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota

2011 Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University

2010-2011 Presidential Fellowship, The Ohio State University

2009 Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru cartea Cine ne scrie istoria? (Iași, Timpul, 2007)

2005-2009 Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council

 

Bibliografie selectivă

Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (Iași, Agora, 1996)

Jocuri sub ulm, poezii (Timișoara, Marineasa, 1999)

Literatură cu blazon, eseuri (Iași, Timpul, 2000)

Ortodoxie pe litere, eseuri (București, Christiana, 2006)

Cine ne scrie istoria?, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2007)

A treia forţă: România profundă, eseuri (București, Logos, 2008; co-autor: Ovidiu Hurduzeu)

Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (București, Predania, 2009; co-autor: Gheorghe Fedorovici)

Conștiinţa naţională și statul reprezentativ, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2011)

Cartea străduţelor subtile, poezii (Iași, Ed. Timpul, 2015)

Ce-a mai rămas de apărat (București, Eikon, 2016)

 

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button