Editorial

Fractura din câmpul literelor şi al culturii române

Lucrurile s-⁠au întors cu susul în jos, recâştigându-⁠şi abia acum, odată cu decembrie ‘89, dacă nu reala normalitate, oricum o şansă reală la aceasta, şi două dintre cele mai sclipitoare vocaţii în cultură, una în domeniul receptării literare, cealaltă în filosofie, se… zdruncină! De parcă, dacă în viaţă, în societate, lucrurile, normele încep să-⁠şi regăsească un spirit şi o cursivitate cât de cât normală, ei bine, unele spirite încep pur şi simplu să înnebunească!

Să fie, oare, revolta violentă, plătită cu trupul a vreo mie de cetăţeni, tineri mai ales, prima noastră revoltă, mişcare, care vine cu adevărat „de jos”? Care a fost în sfârşit cu adevărat reală, violentă, contrazicându-⁠i pe nu puţinii sceptici din ţară şi străinătate care vorbesc despre incapacitatea românului de a se scula!, despre eterna mămăligă care nu face explozie?! Amintind mai sus de splendida victorie de Yom Kippur a evreilor contra alianţei arabe, care distruge în fine falsul mit al „fricii” congenitale, al „laşităţii” evreilor, putem într-⁠adevăr să comparăm revoluţia noastră cu ea: o reală schimbare a „domnilor” şi instituţiilor, făcută cu violenţă, venită de jos, ca o garanţie, ca o promisiune de sânge a unor acte de veghe, rezistenţă viitoare activă! A unei viitoare şi reale istorii de demnitate înţeleasă şi asumată! Iar acei intelectuali sau nu, care încă au dubii asupra realităţii revoluţiei, o ridiculizează cu un „eroism” şi un humor de bâlci, perfect ignobile, ar trebui să ia aminte la acest lucru: lucrurile se schimbă chiar şi în istoria conştiinţelor.

Să ne reîntoarcem puţin la cu adevărat splendida, solida, în sfârşit existenta Istorie… a criticului N. Manolescu şi să extragem de aici una din extrem de amuzantele, dacă nu de-⁠a dreptul caracteristice pentru ultimul Manolescu, mici nerozii care arată încă o dată că un om inteligent carte-foto-1111când spune o prostie îi întrece pe proştii cei mai redutabili! Iată, dăm citatul din articolul despre Virgil Ierunca: „Aşa se explică de ce impactul în România comunistă (unde Ierunca era cunoscut prin intermediul Europei Libere) al comentariilor sale publice sau filosofice va fi de la început mai mare decât în mediile franceze. Ironia pe care o pun unii încă astăzi în aprecierea unor personalităţi ca Monica Lovinescu ori Virgil Ierunca, atunci când constată că reputaţia lor în Franţa a fost incomparabil sub nivelul aceleia din ţară, nu e numai o dovadă de ignoranţă, dar şi una de gândire stupidă. Nimic în fond, dacă trecem peste contextul politic, nu i-⁠ar fi împiedicat pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca să publice cărţi în Franţa şi să-⁠şi facă un nume. În anii ‘60, faptul devenise realizabil. Debutul exilului lor, într-⁠un Paris dominat de o stângă prosovietică, pe cât de naivă ideologic pe atât de agresivă verbal, le-⁠a deschis însă un drum diferit şi la care, mai târziu, nu mai aveau nici de ce, nici cum să renunţe: acela de a se consacra actualităţii din ţară. Dar, păstrând proporţiile, n-⁠a făcut Maiorescu acelaşi lucru cu trei sferturi de veac mai devreme?”

În vreo douăzeci de rânduri dintr-⁠o istorie atât de bine structurată, excelent scrisă – mă rog, cu omisiunile şi partipris-⁠urile pe care, probabil, comentatorii nu vor întârzia să le comenteze! – iată, aproape tot atâtea inexactităţi şi o nerozie, de-⁠a dreptul – mai flamboaiantă, mai crispantă chiar de­cât acea „gândire stupidă” pe care o pune Manolescu pe socoteala celor care – de altfel, ca şi sub­semnatul! – declară că cei doi, M.L. şi soţul d-⁠sale, nu erau absolut deloc cunoscuţi în mediile literare franceze!

De la începutul fragmentului – unde se afirmă că impactul comentariilor lui Ierunca ar fi fost (în România!) la început mai mare decât în mediile franceze – ni se serveşte o mostră de scris iute, lejer şi fals: comentariile de la Europa Liberă nu aveau cum să aibă în Franţa nici un fel de impact în mediile franceze, în primul rând, fiindcă nu au apărut acolo. Şi apoi, pentru că Ierunca, autor, scriitor, nu publicase nimic acolo! (Culmea e că aceste comentarii nu aveau impact nici asupra românilor din capitala Franţei, deoarece postul de radio despre care vorbim, cu un aparat ordinar, se prindea prost!)

Şi acum să trecem la formidabila, amuzanta prostie a, cu siguranţă, inteligentului Manolescu, care, credem noi, nu se poate explica numai prin aroganţă, ci şi printr-⁠o adulaţie prostească faţă de doi oameni de incontestabil merit în activitatea lor radiofonică – apoi, târziu, la senectute abia, ca scriitori în ţara lor de origine! – şi anume că ar fi o dovadă nu numai de ignoranţă, dar şi una de gândire stupidă de a constata, cum fac unii, că reputaţia celor doi, a M.L. şi V.I., la Paris, în Franţa, a fost sub cea din ţară! După cum se vede mai departe, explicaţia faptului că cei doi n-⁠au publicat nimic, nici un rând, în Franţa, s-⁠ar datora, spune dl. Manolescu, exclusiv ambientului politic prosovietic al anilor şaizeci! Apoi, după, „când faptul devine realizabil”, adaugă el absolut fermecător – e amuzantă ideea, nu-⁠i aşa, la un comentator de o viaţă a operelor literare, să spună că a scrie e un „fapt ce poate sau nu să devină realizabil!” – ei, cei doi, decid să se consacre actualităţii româneşti.

Nu înţeleg de ce trebuie în acest fel „apăraţi” doi intelectuali – M.L., fiica unui mare critic şi spirit al literelor române moderne! – care-⁠şi au meritele lor! Se calcă în străchini, demonstrându-⁠ni-⁠se că „marele critic” şi, de curând, „istoric al literaturii române” pare a ignora fenomenalitatea, procesul de bază, de esenţă al creaţiei literare: Scrisul!

Nu, dle Manolescu, dragă fost prieten, vârf al lucidităţii literare şi martor activ, mărturisitor şi luptător al literelor sub deceniile comuniste, nu, stimate Manolescu, scrisul sau vocaţia creaţiei literare, în esenţa şi factualitatea ei, nu ţine în nici un fel de mediu, ambient social, istoric, de trăirea într-⁠o democraţie, sclavagism, dictatură, nu importă care! Sigur, scrisul, vocaţia de a te exprima astfel, când ne aflăm în prezenţa unor vocaţii autentice, indubitabile! Cele de care te ocupi şi matale, nu?!

Să ştii că una din falsele mele legende, aceea de „megaloman”, vine şi din faptul că nici sub comunism – mai ales atunci! – nu aveam nici un fel de înţelegere pentru cei care invocau tot felul de scuze, motivaţii, unele mai lacrimogene, mai impresionante (cancer, muribund, sărăcie lucie, persecuţie reală etc.!) decât altele, de a nu scrie! Pulsiunea creaţiei – a scrisului, a exprimării sinelui, a unicei experienţe personale, biografice, psihologice – nu are o directă legătură cu ambientul, familia, istoria, sistemele administraţiei, morala etc. Oare mai ai dumneata, Nicolae, o remanenţă a unui fel de estetism marxizant, horribile dictu, crezând, profesând şi explicându-⁠ne nouă, ignarilor, că doi oameni inteligenţi, culţi, trăind într-⁠o ţară liberă n-⁠au scris (şi evident, nici n-⁠au publicat, deoarece nu e nevoie să fii un mare critic ca să înţelegi că nu poţi publica ceea ce n-⁠ai scris!) deoarece mediul literelor şi al culturii franceze „era dominat de o stângă prosovietică”? O altă inexactitate, printre altele: în anii cincizeci, gauchismul francez – ca şi mai târziu, când eu însumi am trăit şi publicat acolo, mişcându-⁠mă în acele medii revuistice, editoriale şi literare – gauchismul, aşadar, era marcat mai ales de maoism şi de troţkism. Sigur, existau şi accente prosovietice, mai ales în jurul revistei lui Aragon, Les lettres françaises. Dar nu era imposibilă publicarea unor scrieri „de dreapta”; de la Revel la Raymond Aron şi la alţii, cronicari la Figaro littéraire de exemplu, numele ne stau la îndemână. Oricum, scrisul – vocaţia irepresibilă, născută, de a crea în acest mod – nu are totdeauna legătură directă cu publicarea textelor respective, asta o vedem şi în unele cazuri din istoria literaturii moderne române. E adevărat că scriitor profesionist este acela care scrie şi publică ritmic, aşa cum respiră, act, acte fără de care nu ar putea trăi, pur şi simplu! E absolut amuzant, dacă nu ridicol, să-⁠i plângi, mata, dle Manolescu, pe cei doi de faptul că „nu puteau publica în mediul literar al anilor cincizeci la Paris”, în Franţa – ţara libertăţii europene – când, într-⁠adevăr, mari cărturari şi creatori – Voiculescu, Blaga, Călinescu, Arghezi, I. Barbu – erau cu adevărat, în acea vreme, sub semnul interdicţiilor, nu numai în incapacitatea de a publica indiferent ce, dar în plus erau umiliţi, împinşi dacă nu în puşcăriile sordide – ca Voiculescu – oricum în sărăcia, anonimatul cel mai degradant, mai revoltător?!

E posibil, oare, se va întreba cineva, ca un om care se ocupă, profesional, de creaţie şi de judecăţi de valoare să ignore, să uite în ce constă actul creaţiei ca atare – în instinctivitatea şi forţa sa teribilă care înfrânge, până la urmă, toate barierele celor obtuji, ale celor puternici, chiar şi pe cele proprii, ale fiinţei celui care emite, se consacră şi oficiază acest act, al unei lucidităţi peste luciditatea raţională, bineînţeles, cel ce recurge la metaforă – în sensul ei ontologic, ca o altă cale, analogică, a cunoaşterii umane! – cel care, uneori, în forţa şi irepresibilitatea geniului său, nici nu mai ţine cont de social, prejudecăţi, oricât de tiranice, de oprelişti, pe care nici nu le vede?! Dar să le mai şi invoce, cum fac nu puţini rataţi sau fals rataţi, ca şi cei care îi apără – bec et ongles!

Am insistat asupra acestui fragment, elocvent în felul lui, dar nu de o falsitate absolut ocazională, a unuia dintre cei mai inteligenţi şi mai bine pregătiţi ai generaţiei din care se zice că aş face şi eu parte, ci pentru că această alunecare, acest derapaj pune încă o dată în evidenţă ceea ce discutam mai sus: fractura gravă care s-⁠a căscat în câmpul literelor şi al culturii române după revoluţie. Fractură şi război fals la a cărui origine şi susţinere, ne pare rău, se află doi scriitori cu care, spuneam, am împărţit eu însumi, sub dictatură, nu puţine zile şi nopţi de confesiuni, discuţii, controverse! Nu, nu le regret azi, când dânşii – în speţă, dnii Manolescu şi Liiceanu – în libertate, au întors, rece – şi inelegant, încruntaţi inutil! – spatele creatorului care sunt, întregii mele creaţii. Dar, iată – ca să ne contagiem niţel de acele ciudate „remanenţe” de marxism estetic, oarecum trivial, ale distinsului critic! – că mediul, ambientul social determină, într-⁠adevăr, anumite vocaţii. Vocaţii ale fiecăruia, în litere, în filosofie, care păreau, nu-⁠i aşa, înainte, excelent definite, asumate, mai ales cea a dlui Manolescu în cronica de întâmpinare, eseu şi istorie literară.

Dar iată că a bubuit istoria, lucrurile s-⁠au întors cu susul în jos, recâştigându-⁠şi abia acum, odată cu decembrie ‘89, dacă nu reala normalitate, oricum o şansă reală la aceasta, şi două dintre cele mai sclipitoare vocaţii în cultură, una în domeniul receptării literare, cealaltă în filosofie, se… zdruncină! De parcă, dacă în viaţă, în societate, lucrurile, normele încep să-⁠şi regăsească un spirit şi o cursivitate cât de cât normală, ei bine, unele spirite încep pur şi simplu să înnebunească! Sigur, sub pretextul, invocat ca o litanie, cu o insistenţă crispată, a salvării României, a spiritului şi a conştiinţei civice. Numai că România – nu ştim exact ce au înţeles cei doi ca şi alţi câţiva propagandişti ai vremurilor noi prin România – era deja în mod stabil salvată, prin forţa şi inerţia acelui efect de domino, care a arătat că, odată ce lanţul, şirul de state înfeudate unui imperiu se clatină, se zdruncină întreg lanţul, ba, după cum s-⁠a văzut, atrage în prăbuşirea-⁠i şi imperiul însuşi! Şi că – tot cum ne învaţă lunga noastră istorie – unele dintre aceste state vor cădea, de data aceasta, în influenţa – să-⁠i zicem benefică – a unora sau altor imperii!

Aceste două exemple, absolut notabile, dar şi alte spectaculoase cazuri de ezitări, de negări ale vocaţiei m-⁠au făcut să formulez expresia, poate prea lapidară totuşi: şocul libertăţii. Observând că libertatea, cea descrisă de romantici şi inaugurată de marea revoluţie franceză, dar şi acea libertate visată îndelung, cu lacrimi, umilinţe nespuse şi sânge uneori, de noi, românii, când vine, nu aduce numai satisfacţii şi daruri civice sau legislative în trena ei! Iar cei care au rămas fideli propriei vocaţii – cea legitimă, sancţionată, cum se spune, de spiritele autorizate, de public şi de timp! – ei bine, aceştia vor fi iute şi nu rareori brutal, taxaţi drept spirite reacţionare, ni plus, ni moins – comunişti, colaboratori sau de-⁠a dreptul securişti – cum, tot în literele române, înainte de război, spiritele, unele eminente, în polemici acerbe se taxau drept hoţi. (Noţiunea de securist a preluat, se pare, odată cu comunismul şi cu era suspiciunii, valenţa cuvântului hoţ, care în anumite medii mai înalte, înainte, însemna mai mult decât voia să spună!)

Şocul libertăţii care, iată, în acest text, m-⁠a dus la o altă metaforă, cea de stafie a prezentului. Ambele sugerând, cu acea indecizie aparentă şi cu o mărită forţă de sugestie, realitatea celor două decenii pe care le trăim cu toţii după ‘89. Liberi, în sfârşit, adică profitând – mai mult sau mai puţin adecvat, conştient, plenar şi vigilent! – de privilegiile reale ale libertăţii sociale, votul liber, secret şi universal, drepturile de asociere liberă, de expresie şi de călătorie, pe scurt: dreptul la fericirea şi norocul omenesc! Ce facem noi cu acestea ţine, bineînţeles, de voinţa, luciditatea trează, de leaderii pe care îi alegem şi de reflexele noastre civice şi mentale, dobândite sub era comuniştilor; multe dintre ele curg, nestăvilite, din istorie.

Acest şoc sau imaginea, prezenţa acestei „stafii” ne împiedică (şi mi-⁠e teamă că acest lucru va mai dura o vreme) să ne bucurăm din plin, cum am fi vrut, de prezentul nostru, al comunităţii în care ne aflăm şi care ne-⁠a dăruit viaţă. Deoarece, cum s-⁠a văzut – şi cei doi „domni” despre care am vorbit mai sus au făcut, ani la rând, tot ce era posibil ca să accentueze aceasta – odată cu libertatea s-⁠a instalat rapid dezamăgirea. Aproape disperarea, neîncrederea exprimată în forme nu rareori scabroase (vezi volumul Politice al lui H.R. Patapievici) în capacitatea noastră ca naţiune de a prelua şi exersa principiile şi instrumentele statului democratic. O dezamăgire şi neîncredere în forţele proprii, susţinută şi alimentată, spuneam, de corifeii GDS-⁠ului, încă o dată Liiceanu şi amicii d-⁠sale, care i-⁠au făcut să se clatine şi să fie reduşi la tăcere pe mulţi nu tocmai convinşi de predicile lor morale şi de acuzele intempestive, nenuanţate, departe de orice spirit şi respect al realităţii psihologice, complexe, dramatice, uneori chiar paradoxale, ale unei Românii deformate fără îndoială, ieşite – dar nu mai mult de atât – de sub faldurile ultimei dictaturi groteşti. Şi-⁠apoi, care Românie, cea a lui Carol II? A lui Kogălniceanu sau Maiorescu, când încă nu exista decât ca vis, ca o utopie aproape literară, dacă nu istorică, sau cea a ardelenilor închişi, umiliţi de grofii şi administraţia maghiară, secole la rând?!

■ Fragment

Total 0 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button