Din ultimul număr:
Contemporanul » Modele » Maria Uca Marinescu • 80. „Ceea ce ne diferenţiază este felul cum ne gândim viaţa”

Maria Uca Marinescu • 80. „Ceea ce ne diferenţiază este felul cum ne gândim viaţa”

Muntele este cel care m‑a format şi am trecut şi prin expediţii grele. El m‑a făcut puternică şi am descoperit că înţelegerea naturii îţi dă acea siguranţă de sine şi, dacă e să alegi, atunci, sigur, ar trebui să mergi măcar o dată pe an în mijlocul naturii…

În urmă cu mai bine de 10 ani se spunea că temerara profesoară‑explorator Maria Uca Marinescu ar fi parcurs pe Terra, cu piciorul!, echivalentul distanţei de la Pământ la Lună, şi asta se întâmpla înainte de marea sa călătorie în jurul lumii de la 70 de ani. Distanţa parcursă s‑a dublat între timp… Dar dacă ar fi fost doar drumul… nu s‑ar povesti!

În 1998 Maria Uca Marinescu revenea de pe continentul sud‑american după o spectaculoasă călătorie pe urmele lui Emil Racoviţă şi ale vasului Belgica. Acum mai bine de 22 de ani. Au urmat zeci de locuri ale planetei în căutarea omului şi a umanului, a arhetipurilor de pe cele cinci continente, din America de Nord până în America de Sud şi din Alaska până în Mongolia şi Siberia, de la Polul Nord din Antarctica până în Papua Noua Guinee, de la Polul Sud până în Africa şi Nepal, din India şi Tibet până în Europa. De curând octogenară, Uca Marinescu, aflată ca noi toţi în izolare, scrie o carte a experienţelor sale fabuloase, o carte pe care o va intitula Chemarea, aşa cum definea în timp, din ce în ce mai rafinat, ceea ce o ducea de fiecare dată spre locuri în care, departe de marile oraşe, trăiesc oameni ce preţuiesc natura.

O necesară instituţie sau o asociaţie a performerilor sau a performanţelor din România ar putea consemna în dreptul Mariei Uca Marinescu, între multe altele: atingerea Polului Nord pe schiuri, 20 aprilie 2001, şi atingerea Polului Sud pe schiuri, 24 decembrie 2001 – premiere româneşti. În plus, este prima femeie ca vârstă şi a treia din lume care ajunge într‑un singur an la cei doi poli geografici ai Pământului. A urmat atingerea zonei Polului Nord Magnetic – Resolute Bay‑Alert (2007), ca şi atingerea zonei Polului Sud Magnetic – zona staţiei Dumont D’Urville‑2008. Între ascensiuni se înscriu Mont Blanc – prin Elveţia, Italia şi Franţa, 2002, Mt. Kosiasko – Australia, 2003, Mt. Ossa – Tasmania, 2003, Mt. Ben Newis – Scoţia, 1994, Trecking feminin in Himalaya, 1996, Atlas‑Maroc‑Jebel Toubkhal, 2006, vf. Malckhin‑Tavan Bogd – Mongolia, Kailash – muntele sacru al budiştilor, 2012, Mt.‑Kangchenghonga‑Himalaya, 2014, zonele de altitudine din valea Hunza‑Himalaya, 2016. Între distincţii o onorează Ordinul Naţional de Merit în grad de Cavaler, 2000, şi în grad de ofiţer, 2002, oferite de preşedintele României. Maria Uca Marinescu este cetăţean de onoare al oraşelor Punta Arenas – Chile, White Horse – Yukon, Canada, Bizerte – Tunisia, Miercurea Sibiului şi e Fiică a Orlatului – Sibiu, România. În timp a devenit membră a Societăţii Române de Geografie şi a Asociaţiei Americane de Geografie, dar şi colaboratoare a Muzeului de Ştiinţe ale Naturii „Grigore Antipa”, respectiv a Centrului de Cercetări Antropologice al Academiei Romane.

Călătoria solitară din anul 2010 – în jurul lumii – prin ţări şi zone pe unde nu mai fusese – 24 de locuri unde trăiesc oameni ca şi noi – e sintetizată de Uca Marinescu astfel: „Ce ne diferenţiază este felul cum gândim”. „Studiind viaţa şi istoria lor timp de 6 luni am descoperit cât de interesant este Pământul: obiceiuri vechi, asemănări în vorbe şi fapte, ţări în care condiţiile de viaţă sunt precare sau ţări care au evoluat poate prea mult, ţări care îşi păstrează specificul ancestral şi câteva care s‑au globalizat. Venezuela cu locuitorii Orinocului care stau în colibe şi au tot ce le este necesar în jurul lor. Cetatea milenară a muntelui Roraima care te face să pătrunzi în începuturile vieţii pe pământ. Inuiţii şi indienii din teritoriile Nord Vestice pentru care natura, flora şi fauna înseamnă viaţa lor”. „De fapt, ar trebui să desfiinţăm graniţele pentru a nu ne izola şi învrăjbi, pentru a ne întelege unii pe alţii. Nu un popor globalizat economic, ci popoare care să se dezvolte prin spiritualitatea proprie”, îşi dorea Uca Marinescu la capătul fabuloasei expediţii solitare. Iar acum cea care, asemenea tuturor marilor performeri ai României, este o excelentă ambasadoare a ţării noastre, fiind primită cu toate onorurile pe meridianele globului, ne oferă jaloanele unei altfel de călătorii.

„Muntele este cel care m‑a format”

Mihaela Helmis: Dacă ne uităm într‑un CV impresionant care este într‑un fel şi un raport mai mult decât sentimental de activitate, pe 5‑6 pagini, ne dăm seama că ceea ce aţi reuşit să faceţi în toate călătoriile dvs. în ultimii mai bine de 30 de ani înseamnă o încercare de cucerire a lumii prin cunoaştere, dar şi la pas, absolut fabuloasă. Cred că ar fi important să ne gândim ce a alimentat această Chemare, cum îi spuneţi, această căutare de sine la distanţe atât de mari, această căutare a omului din fiecare dintre noi, mergând până la capătul lumii.

Uca Marinescu: Am fost crescută pe munte, m‑am născut în Harghita, unde muntele este generos şi unde cu părinţii mei, mai ales cu tatăl meu, mergeam şi ascultam glasul tulnicelor sau încercam să ne adaptăm vremii în care ni se arătau vietăţile de sezon: cerbi, căprioare, urşi etc. De acolo cred că a pornit totul. Şi de la învăţătoarea mea. Eram puţini români în Harghita şi ţin minte că în clasa I am fost singura ei elevă. Ea m‑a condus în a descifra tainele învăţăturii, mi‑a arătat cum trebuie să învăţ. În vacanţele de liceancă plecam pe munte mai aproape de zona Sibiului, la rudele din partea tatălui meu. Atunci am descoperit Masivul Făgăraş, care mi‑a stat la bază în multe dintre expediţiile mele de formare în mijlocul naturii.

De fapt, se crea un sistem de cunoaştere, un sistem de „luare în stăpânire” a lumii, cu toate ale sale.

Da. Şi ultima zonă masivă a fost cea a Pietrei Craiului, unde sunt şi acum, şi al cărei farmec cred că nu‑şi are egal nicăieri în lume, aşa cum o văd acum. A rămas un masiv cu o vegetaţie diversă, este rezervaţie, este parc naţional, în care poţi să descoperi toată frumuseţea şi diversitatea naturii. Amprenta aceasta a fost. Apoi am început să citesc. La baza lecturilor au stat, e adevărat, şi poeziile celor doi mari poeţi, Mihai Eminescu şi Ady Endre din partea maghiară. Cu el, de departe, de foarte departe, prin mama mea, sunt oarecum un fel de strănepoată. Cred că de acolo, de la Eminescu şi de la Ady Endre, am trecut pe partea sentimentală a naturii şi a vieţii.

Şi, dincolo de emoţii, veneau întrebările…

Da, cam aşa a pornit traseul meu în lume, hălăduind prin munţii României. Iar apoi am ajuns mai departe în zona Elbrus‑Caucaz şi mai departe, cu expediţiile pioniereşti la care am luat câteva premii şi titluri. Dar cred că nu titlurile au fost importante, ci felul în care i‑am făcut pe tineri, pe elevii mei, pe „Temerari”, aşa se numeau, să descopere, în continuare, la rândul lor, lumea. Muntele este cel care m‑a format şi am trecut şi prin expediţii grele. El m‑a făcut puternică şi am descoperit că înţelegerea naturii îţi dă acea siguranţă de sine şi, dacă e să alegi, atunci, sigur, ar trebui să mergi măcar o dată pe an în mijlocul naturii.

Aşa s‑au lăsat cunoscuţi vârful Rissi din munţii Tatra, dar şi muntele Ben Newis din Scoţia, muntele Ossa din Tasmania sau muntele Kosiasko din Australia, Mont Blanc‑ul elveţian, sau vulcanii din Kamceatka…

Şi Elbrus‑ul, care, de asemenea, a fost un reper, unde m‑am dus cu o parte dintre Temerari. În paralel cu noi urca şi Răzvan Pascu, unul dintre marii noştri alpinişti. El, lucrând la Institutul de Antropologie al Academiei Române, într‑un domeniu al ştiinţei de măsurare a energiei omului, în timpul efortului fizic, a venit în grupul nostru şi ne‑a ajutat să ne formăm multe deprinderi utile pentru munte. Nu luam cu mine nici un elev, sau nici un Temerar, care avea probleme şcolare. Să aibă note bune, era o condiţie. Opt ani am lucrat la Liceul „I.L. Caragiale” din Bucureşti şi la orele de educaţie fizică nu aveam elevi scutiţi. De ce? Mişcarea, educaţia fizică sunt esenţiale în formarea tinerilor, şi chiar cei scutiţi erau obligaţi să fie prezenţi la oră. Stăteau pe bănci, se uitau, încetul cu încetul, le‑am pus să arbitreze, să sprijine ora, şi aşa au prins drag şi şi‑au dat seama ce înseamnă educaţia fizică. Până la urmă n‑am avut elevi scutiţi de sport la Liceul „I.L. Caragiale”.

„În primul rând, să‑mi cunosc ţara”

Se adună aici, ne dăm seama, experienţa pedagogică pe care aţi acumulat‑o ca profesor de educaţie fizică şi sport şi dragostea de munte pe care aţi descris‑o în detaliu, plus un anume sistem de cunoaştere a lumii… În călătoriile pe care le‑aţi făcut cu elevii, cu siguranţă, trebuia să vă documentaţi, să scrieţi tot felul de descrieri ale traseelor… Şi de aici până la performanţe mai era un pas. Dar nu‑l face toată lumea. Dvs. l‑aţi făcut într‑un fel cu totul aparte! Cele cinci‑şase pagini de enumerare a călătoriilor dvs. în zone speciale ale planetei au fost rodul a ce? Doamna Uca Marinescu, ce v‑a determinat să faceţi un pas în plus faţă de noi, ceilalţi?

Cred că a apărut, la un moment dat, aşa‑numita chemare. N‑o controlăm, dar citind foarte mult despre expediţii, descoperiri geografice, momente deosebite ale istoriei, în România sau oriunde pe glob, cred că se ivea o chemare. Nu ştiam când apare şi începeam să mă mobilizez, să studiez zona respectivă şi să plec. Nu rezistam să nu plec. Nu am făcut turism, nu am făcut nici o expediţie pentru o performanţă. Expediţiile mele au fost unele de cunoaştere, pentru că am ajuns destul de devreme la concluzia că peste tot trăiesc oameni la fel ca noi, dar, pe tot globul, ceea ce ne diferenţiază este felul cum ne gândim viaţa. Şi pentru asta am plecat de fiecare dată, să cunosc viaţa altor populaţii. Deci, suntem la fel, Dumnezeu ne‑a creat la fel, iar ceea ce ne diferenţiază este felul cum ne gândim viaţa. Şi la întoarcere am venit întotdeauna cu imagini pe care le‑am prezentat celorlalţi. Esenţa în formarea unor tineri precum Temerarii, sau generaţiile ce le‑au urmat, este ceea ce am făcut eu: să călătoresc şi, în primul rând, să‑mi cunosc ţara şi, bineînţeles, lumea.

Din călătoriile dvs. aţi început să vă întoarceţi cu lucruri interesante şi pentru alţii. Mă refer nu doar la fotografiile pe care le aduceaţi, nu doar ca mărturie, ci, poate, în încercarea de a ne tenta să căutăm şi noi mai departe. Cred că asta producea în noi, în urmă cu 20‑25 de ani, fiecare imagine inedită din locuri speciale pe care dvs. reuşeaţi să le atingeţi cu piciorul şi cu sufletul.

M‑am aflat într‑un fel în cercul postum al marelui nostru poet Tudor Arghezi, care, în ultima perioadă a vieţii, a scris o poezie despre care Mitzura Arghezi a spus că parcă mi‑a fost dedicată. Poezia se numeşte Nu mai zăresc: „Nu mai zăresc şi‑aş sta să mai ascult,/Poteca merge încă mult?/ Şi cine‑ar fi croit‑o prin mohor/ Pentru un singur călător?/ Nici apele, nici vântul n‑o‑ntrerup./ E pas de sfânt, e pas de lup?/ Se duce, doar se duce şi nu vine,/Cărarea‑aleasă numai pentru mine./ De când o umblu fără de răscruce,/ Nu vreau să merg şi ea mă duce./ M‑aş odihni… Secundă cu secundă/ Poteca înapoi mi se scufundă”. Este o poezie care pe undeva m‑a condus, m‑a orientat pe calea cunoaşterii. Şi a mai fost un element ce ţine de destin, poate! La un moment dat, unii dintre elevii mei temerari învăţau limba chineză. Şi pe lângă ce ştiam eu până atunci, pe lângă limba română, limba maghiară pe care de copil am învăţat‑o, pe lângă rusa pe care am învăţat‑o în şcoală, a venit chemarea spre chineză. Drept pentru care m‑am dus la Facultatea de limbi străine, în Pitar Moş, şi m‑am înscris să fac trei ani de chineză. La început a fost foarte greu, dar la final a venit din partea Ambasadei Chineze un consul care a stat de vorbă cu noi şi ne‑a întrebat de ce învăţăm limba chineză. Fiecare a spus: că doreşte să lucreze în domeniul economic sau în alte domenii, iar eu am spus: în acel moment a fost chemarea, pentru că vreau să merg în China, vreau să vizitez China. La scurt timp, am primit o invitaţie din partea Ambasadei! Air‑China îmi oferea o călătorie gratuită dus‑întors în China. Am stat aproape o lună, a fost un contact extraordinar, pentru că am stat la o familie de chinezi şi am învăţat chineza din zona respectivă, cunoscând, în parte, China şi oamenii săi. A fost o primă expediţie de acest fel, în care m‑am aşezat, de fapt, pe drumul meu. Am mai plecat după aceea de multe ori cu obiective tot mai punctuale…

„Am cunoscut lumea în felul meu”

Dar asta se întâmpla înainte de 1989, aşa este?

Da, şi tot cam pe atunci, la Mangalia, am descoperit că au trecut pe ţărmul Mării Negre renumiţii vikingi. Eu aveam acasă o carte, Acu, Acu, pe care o citisem. Aşa s‑a declanşat clicul care m‑a dus pe drumul vikingilor. Am traversat Rusia într‑o expediţie foarte interesantă, pentru că eu întotdeauna studiez istorie, geografie, îmi fac traseul singură, călătoresc ca un localnic, merg cu mijloacele lor de transport în comun, stau în familiile lor… Iar această strategie, să‑i spunem, această documentare a fiecărei expediţii au fost esenţiale pentru felul în care am cunoscut lumea în felul meu.

Şi mai este ceva: de fiecare dată, împreună cu fotografiile aduse, venea şi acest plus de informaţie care era mai mult decât documentarea iniţială de acasă, şi cred că darul dvs. de povestitor sau dărnicia în a da şi celorlalţi din prea‑plinul de cunoaştere, v‑a făcut să ajungeţi în locuri în care v‑au ascultat elevi, profesori‑colegi, dar şi specialişti în diverse domenii, cu care, rămânând în colaborare apoi, aţi ajuns la un nivel superior al legăturilor între natură, ştiinţă şi om.

Da, au fost multe ocazii! Lucrând, de pildă, în cadrul Ministerului Sportului şi la Comitetul Olimpic Român, am participat la nişte Jocuri Olimpice speciale ale localnicilor din Alaska, extraordinar de interesante, cu alte probe şi cu participarea populaţiilor din zona nordică. A doua participare a fost în Mongolia, care m‑a atras şi mă atrage şi acum la Jocurile Olimpice ale Mongoliei, care constau în trei probe, tir cu arcul, călăria şi luptele. Atunci am participat la tir cu arcul şi am reuşit să câştig locul II. Şi aşa este: încerc să cunosc obiceiurile localnicilor, să învăţ cât mai mult de la ei şi să vin cu aceste cunoştinţe acasă.

Dar atunci când aţi plecat pe urmele lui Racoviţă şi pe urmele Belgicăi, era deja mai mult decât atât.

Şi aici este acea chemare, pentru că, la nivelul Academiei Române s‑a aniversat Expediţia Antarctică Belgiană (1897‑1899), la bordul navei „Belgica”, sub comanda lui Adrien de Gerlache, la care a participat şi tânărul pe atunci Emil Racoviţă. Am participat la acea acţiune. Plecând spre acasă, mi‑am spus, bun, dar eu aş putea să merg în Antarctica, să duc o placă comemorativă şi s‑o pun acolo în amintirea aceastei expediţii internaţionale, de o valoare extraordinară. Şi în amintirea marelui nostru savant Emil Racoviţă! Am început să mă documentez, la Academia Română, la Societatea de Geografie, şi am reuşit să obţin aprobarea lor. A fost o expediţie grea, cu elemente neprevăzute pe parcurs, dar există şi şansă în expediţiile mele, în care ceea ce numim chemare îşi are răspuns şi cumva eu ajung să cunosc locurile respective. Am pus, aşadar, placa comemorativă pe care o purtam în rucsac în Antarctica, la staţia Almirante Brown, iar la întoarcere doamna primar Nerva Panecuci din Punta Arenas m‑a omagiat pentru acţiunea aceasta. Şi câte mai aveau să vină! Mă aflam pe calea cunoaşterii şi ca esenţă…, fără să uit polii geografici, ca şi pe cei magnetici ai Terrei, alături de polul frigului de la Oymiakon, sau pe cel al fericirii din Buthan, pe care i‑am atins şi cunoscut. Repet: nu suntem singuri, nu suntem unici. Peste tot trăiesc oameni la fel ca noi şi oricând mai este ceva de învăţat.

Mihaela Helmis în dialog cu Maria Uca Marinescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest