Din ultimul număr:
Contemporanul » Modele » „Dosare” Eminescu

„Dosare” Eminescu

„Numeroase au fost moliile şi numeroşi gândacii care au căutat în Eminescu o pricină de celebritate şi s-⁠au pudrat pe aripi şi labe cu polen din aurul lui… Omagiile contimporanilor nu ne mişcă afară din cale, astăzi când a nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate. Dacă ar trăi din nou Eminescu şi din nou s-⁠ar apuca să cânte, şi din nou ar frământa limba, ca să o reînvie într-⁠o urzeală de zale cu luminişuri de oţel necunoscute, aceeaş ar fi lumea din jurul lui ca pe timpuri, şi aceeaş antipatia. El ar fi numaidecât contestat de un Bianu, criticat de un Dragomirescu, concurat de un Eftimiu, insultat de un Banu, bârfit de un Lăcusteanu, izmenit în proză şi versuri de nişte ucenici furibunzi, care îl vor recunoaşte cel mult ca un egal./ Şi astăzi când alături de gunoiul nostru literar, acest nefericit şi glorios Eminescu, al cărui trup sufletesc îmbălsămează toată arta între Aldebaran şi Terra, ar azvârli cristale definitive în vântul ce nu le poate duce ar fi pentru noi de prisos, noi nu l-⁠am putea cinsti şi cunoaşte…”.

Magda şi Petru Ursache au alcătuit şi au publicat într-⁠un volum apărut la Editura Timpul dosarele poemelor eminesciene: Doina şi Luceafărul. Primul cuprinde variantele eminesciene ale Doinei, dar şi doinele folclorice, Eminescu-foto-1probându-⁠se astfel rădăcinile adânci ale unei dureri de neam, cu expresia lui Petru Creţia. Apoi, pentru a întregi imaginea, autorii au grupat în anexe articole politice, al căror conţinut şi a căror tonalitate „trimit” la Doina lui Eminescu, dar şi două studii analitice: al lui Perpessicius şi al lui Alain Guillermou.

De o impecabilă ţinută ştiinţifică şi admirabil scris, studiul introductiv al profesorului Petru Ursache, începe cu o tristă rememorare: „S-⁠a făcut închisoare pentru Doina lui Eminescu, pe vremea comuniştilor şi, mai ales, a sovietizării. Multe decenii poezia a fost scoasă din manualele şcolare, ediţiile au apărut ciuntite, forfecate, orice aluzie cât de vagă în exegeza critică a fost eliminată prompt de slujbaşii cenzurii, iar pe nefericitul autor care-⁠şi asuma un asemenea curaj îl aşteptau zile negre. Numai la Aiud Doina se recita şi se cânta în libertate deplină, ca să confirme paradoxul că într-⁠o închisoare poţi fi mai liber decât în libertate”.

Petru Ursache supune tema abordată unei analize minuţioase, din mai multe perspective, inclusiv psihosociologică – în două subcapitole ale studiului său: Cazul Doina şi Doina, expresie a mentalului românesc – dar şi etnolingvistică şi stilistică. Rezultatul demonstraţiei sau, oricum, una din concluziile ei fiind: „Eul colectiv originar îşi însuşeşte un timbru nou, cel al lui Eminescu”. Faptul că Doina „exprima (exprimă – nota mea) o concepţie născută din spiritul autohton, fiind expresia însăşi a mentalului românesc”, transfigurând un profund sentiment al istoricităţii, explică, în opinia profesorului Ursache, şi răsunătorul succes pe care poemul l-⁠a avut la Junimea. Cum se ştie, Eminescu urma să citească Doina la festivitatea dezvelirii statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare din Iaşi, la 5 iunie 1883. Nu a citit-⁠o însă la ceremonia ce a avut loc în faţa Palatului Domnesc din motive rămase neclare, deşi Eminescu s-⁠a deplasat de la Bucureşti în capitala Moldovei şi în acest scop. Cel mai probabil este că pe poetul şi temutul gazetar l-⁠a indignat faptul că serbarea fusese „confiscată” de rege şi de politicienii vremii – atât liberalii cât şi conservatorii – în scopuri propagandistice, după cunoscutul obicei politicianist, abuzând de memoria unei figuri emblematice a istoriei naţionale. S-⁠a acreditat ideea că neparticiparea lui Eminescu la ceremonie ar fi avut drept cauză sănătatea sa precară, idee bazată pe o mărturie, nu întrutotul demnă de încredere, a lui Slavici. În seara aceleiaşi zile, Eminescu a fost însă prezent la aniversarea Junimii, unde a citit Doina, eveniment evocat de Iacob Negruzzi: „Efectul acestor versuri, care contrastau aşa de mult cu celelalte ode ce se compuneau cu ocazia acelei strălucite serbări fu adânc indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-⁠i plăcea să-⁠şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când exista societatea, un tunet de aplausuri izbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişară pe poet”.

A fost, de altfel, ultima lectură a lui Eminescu la Junimea. Se exprimase acolo prin versul şi glasul său „eul colectiv originar” transfigurat cu o forţă care îi va înfuria mereu pe „cominterniştii mutanţi…”, cum scrie Petru Ursache. Învăţatul estetician, etnolog şi istoric al culturii avansează o idee esenţială: „Aşa cum Luceafărul nu este copia unui basm, ci un poem autohton, nici Doina nu rescrie forma unui anumit prototip folcloric, identificabil perfect în oralitate. Poetul recompune întreaga atmosferă istorică mai veche ori mai nouă, care a dat naştere sentimentului de înstrăinare şi de jale. El transformă oralitatea în materie primă, dându-⁠i o formă nouă şi forţa necesară de a cuprinde şi exprima cu intensitate sporită durerea neamului. Aici se cuvine să reţinem o deosebire între Luceafărul şi Doina, cele două capodopere din dramaticul an 1883. Prima poemă cuprinde şi ea în compoziţie elemente folclorice, dar acestea slujesc viziunilor cosmogonice şi titaniene, pilonii de susţinere ai Luceafărului. În Doina, materialul oral intră în construcţie pentru a exprima însăşi esenţa poeziei, adică starea de agitaţie a etnicului şi de lamentare în faţa tendinţelor de înstrăinare”. Un lamento care se transformă în revoltă şi într-⁠o afirmare clară, ce exclude orice concesie, încă de la primul vers, a unităţii de neam, de limbă şi de teritoriu a românilor, profeţind, în fond, observă Petru Ursache, Marea Unire.

Aminteam că Magda şi Petru Ursache au inclus şi studiul, mai bine zis capitolul, consacrat Doinei de către cunoscutul românist şi eminescolog francez Alain Guillermou în cartea sa Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu (Paris, 1963), capitol scos de cenzura comunistă, în 1977, când Geneza… a apărut, pentru prima dată în traducere românească, în colecţia Eminesciana a Editurii Junimea din Iaşi. Abia în 1995 Gh. Bulgăr a putut publica textul tradus, în Limbă şi literatură (II, pp. 90-⁠93).

L-⁠am cunoscut pe Alain Guillermou, la Iaşi, cu prilejul Festivalului Naţional de poezie „Mihai Eminescu” din 1977, când a fost lansată şi versiunea românească a cărţii sale. I-⁠am luat atunci un interviu pentru Radio Iaşi, interviu ascultat cu emoţie, aveam să aflu după 1990, în Basarabia. La un moment dat, pe parcursul convorbirii noastre, Guillermou a scos din buzunar o ediţie liliput a poeziilor lui Eminescu datorată lui Ibrăileanu şi mi-⁠a mărturisit că poartă tot timpul cu el acea cărticică, de mai multe decenii. Glasul îi tremura şi ochii i se umeziseră. Din păcate, satisfacţia sa de a-⁠şi vedea cartea tipărită şi în România (după 14 ani de la apariţia ei la Paris) era umbrită de amputarea amintită. Întâmpinat la gară de directorul de atunci al Editurii Junimea, Mircea Radu Iacoban, care i-⁠a înmânat la coborârea din tren cartea, Guillermou a răsfoit-⁠o cu înfrigurare în maşină. Constatând că lipseşte capitolul Doina, indignat, a cerut să fie condus înapoi la gară. În cele din urmă a fost convins să se instaleze la hotel, de unde a telefonat la ambasada ţării sale. I s-⁠a spus că situaţia trebuie privită cu înţelepciune şi i s-⁠a precizat cu subînţeles că se află la doar 17 km de „măreaţa Uniune…”. Guillermou, cu aerul ingenuu al omului de bibliotecă, s-⁠a putut convinge apoi că, într-⁠adevăr, „ceva mai încolo”, peste Dealul Şorogarilor, străbătut şi contemplat de atâtea ori de Eminescu, Creangă, Sadoveanu, începea uriaşul imperiu de la Răsărit… Astăzi, când Doina este din nou pusă la zid de „cominterniştii mutanţi”, oare ce imperiu i-⁠am putea arăta – ca sperietoare – unui Alain Guillermou?!

Mă tem că punctul cardinal spre care l-⁠am îndemna să-⁠şi îndrepte acum privirea ar fi cel opus, adică acolo unde, într-⁠o perfectă simetrie cu „internaţionalismul proletar” de mai ieri, funcţionează autoritar, ba chiar totalitar, intoleranta „corectitudine politică”.

După un studiu introductiv semnat de Petru Ursache, Dosarul Luceafărul cuprinde, într-⁠un prim capitol, patru versiuni (a patra – doar un fragment) şi două variante ale poemului (varianta „Almanah” – „Convorbiri literare” şi varianta Maiorescu). Apoi patru anexe, în ordinea din volum: Prelucrările; Exegeze (G. Ibrăileanu, Tudor Arghezi, D. Caracostea, N. Iorga, Tudor Vianu, G. Călinescu, Mihail Dragomirescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Alain Guillermou, Rosa del Conte, Ioan Constantinescu, Constantin Noica, Ioana Em. Petrescu, Liviu Rusu, Petru Caraman, Zoe Dumitrescu-⁠Buşulenga, Edgar Papu, Constantin Ciopraga, Petru Creţia, Amita Bhose, D. R. Mazilu, S. Paleologu– Matta, Dan Mănucă) şi, în fine, opt traduceri în limbile latină, italiană, franceză, spaniolă, portugheză, germană, engleză şi rusă ale Luceafărului, care ne fac să constatăm, încă şi încă o dată, cu amărăciune, cu un sentiment de frustrare, cât de mult pierde versul eminescian când este transpus într-⁠o altă limbă. Iată, dacă e să exemplificăm, în două dintre cele romanice: franceză şi italiană, chiar prima strofă: „A fost odată ca-⁠n poveşti,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărăteşti,/ O prea frumoasă fată”. În franceză (traducere Mihail Bantaş): „On dit qu’il etait une fois,/ Comme dans un beau conte,/ Une belle fille de rois,/ A ce que l’on raconte”. În italiană (traducere – Mario de Micheli şi Dragoş Vrânceanu): „C’era una volta come nelle favole,/ e come non c’e mai stato,/ una stupenda fanciulla,/ di alta stirpe regale”. Departe de spiritul şi muzicalitatea stihului eminescian. Tocmai cel care ne-⁠a deschis larg porţile universalităţii nu poate fi tradus la înălţimea valorii sale. Ne resemnăm şi, în locul miilor de kilometri tereştri, pe care îi străbatem mai greu, ne mulţumim şi cu… „miile de ani lumină”.

Datorită exegezelor grupate în Anexa a treia, avem o imagine concludentă a receptării critice a Luceafărului. Se detaşează net cea a lui G. Călinescu din Opera lui Mihai Eminescu şi apoi studiul lui Tudor Vianu intitulat Luceafărul, publicat în volumul Eminescu, prefaţat de Al. Dima şi apărut în 1974, la Editura Junimea. Dar în amintita anexă au fost incluse şi texte care nu sunt neapărat exegeze, cum este, de pildă, cel al lui Tudor Arghezi, intitulat Admiratorii. Frapează actualitatea acestuia. Publicat în Seara, textul este unul omagial, prilejuit de împlinirea a 25 de ani de la moartea Poetului: „Ce s-⁠ar putea spune despre Eminescu? Că este poetul cel mai mare al limbii româneşti? S-⁠au spus acestea toate şi altele multe. Este un singur papagal din câţi îşi curăţă ciocul pe vergeaua coliviei culturale, care să nu fi reeditat aceleaşi exclamaţii, scoase de mii de ori pentru Eminescu, şi alţii câţiva? Numeroase au fost moliile şi numeroşi gândacii care au căutat în Eminescu o pricină de celebritate şi s-⁠au pudrat pe aripi şi labe cu polen din aurul lui… Omagiile contimporanilor nu ne mişcă afară din cale, astăzi când a nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate. Dacă ar trăi din nou Eminescu şi din nou s-⁠ar apuca să cânte, şi din nou ar frământa limba, ca să o reînvie într-⁠o urzeală de zale cu luminişuri de oţel necunoscute, aceeaş ar fi lumea din jurul lui ca pe timpuri, şi aceeaş antipatia. El ar fi numaidecât contestat de un Bianu, criticat de un Dragomirescu, concurat de un Eftimiu, insultat de un Banu, bârfit de un Lăcusteanu, izmenit în proză şi versuri de nişte ucenici furibunzi, care îl vor recunoaşte cel mult ca un egal./ Şi astăzi când alături de gunoiul nostru literar, acest nefericit şi glorios Eminescu, al cărui trup sufletesc îmbălsămează toată arta între Aldebaran şi Terra, ar azvârli cristale definitive în vântul ce nu le poate duce ar fi pentru noi de prisos, noi nu l-⁠am putea cinsti şi cunoaşte…”.

Un astăzi etern. Cine i-⁠ar putea „înlocui” într-⁠un virtual text scris astăzi de Arghezi pe Dragomirescu, Eftimiu, Banu, Lăcusteanu şi pe alţi furibunzi? Un oarecare Răzvan Rădulescu, care afirma cu emfază într-⁠un număr de ruşinoasă amintire al unei reviste elitiste, după ce îşi punea sub nume titlul scriitor: „Nu am nici o afinitate cu poezia lui Mihai Eminescu. Îi pot recunoaşte meritul de a fi fost nu mai mult decât onorabil poet de secol XIX…”?! Un T.O. Bobe, tot… scriitor?! Un Cristian Preda, specialist în canibalism, care mâzgăleşte negru pe alb: „Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul”?! De unde se vede cât de uşor le este nulităţilor insolente să rostească vorba nu!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now