Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Nisipuri mişcătoare

Nisipuri mişcătoare

În interesul „cauzei”, adică al apropierii dintre cele două etnii, îţi este interzis să ortografiezi cuvinte maghiare greşit, să lucrezi doar pe baza unor, foarte puţine, traduceri, sau să oferi informaţii ştiinţifice eronate…

Dacă n‑am trăi în proximitatea Balcanilor, şi am uita că aici mai este şi spaţiul geopolitic şi etnic ex‑iugoslav, am putea afirma că nu există două popoare care să se urască atât de mult ca românii şi maghiarii. Băgat fiind, până peste cap, în cazanul de fierbinţeli psihotice al ambelor jumătăţi, o spun cu toată responsabilitatea. De la interpretarea diferită a istoriei la suspicionarea vitriolantă a caracterului uman, nimic nu este uitat într‑un discurs minimalizant şi contondent, din care iese sânge. Un român inteligent şi tolerant altminteri se „cabrează” imediat ce ajunge în Secuime sau i se vorbeşte de maghiari. Inversul este la fel de valabil, recenta xenofobie colectivă de la Ditrău avându‑i pe muncitorii srilankezi doar ca victime colaterale, motivul adevărat al protestului reprezentându‑l suspiciunea dintotdeauna a comunităţilor din Secuime faţă de „ocupantul abuziv” care le „cotropeşte” ţinuturile” şi le alterează etnic.

În consecinţă, românii din Ardeal cântă din toţi bojocii Noi suntem stăpâni, fiindcă între luarea în posesie istorică şi cea psihologică a unei regiuni există diferenţe uriaşe, pe când maghiarii agită surescitat steaguri, simboluri şi mituri alteritare, visând utopic la o „mică Ungarie” de tip folcloric, etnografic, cutumiar şi exclusivist. Aproape că nu mai există punţi, nimic nu se leagă. Personal, am ajuns la senectutea relativă încercând să mă port cât mai profesionist cu putinţă, şi m‑am trezit împins mereu pe jos, între două scaune. Nimic nu‑i înnebuneşte mai mult pe prietenii şi colegii mei maghiari decât faptul că scriu româneşte. De partea cealaltă, suspiciunea e la fel de corozivă. Am povestit mai demult că aveam deja vreo 7‑8 cărţi publicate atunci când m‑a sunat un nume mare al literaturii române din Bucureşti, cu care nu speram să ajung să vorbesc vreodată, ca să mă felicite pentru traducătorul cu care lucrez. Ideea că aş putea‑o face fără nu intra în categoriile sale, altminteri foarte „europene”. De partea cealaltă a tranşeei, am învăţat să nu merg la reuniuni literare (lansări de carte, mese rotunde, conferinţe) de când mi s‑a sugerat, zâmbindu‑mi‑se omniscient, că aş fi „cârtiţa” trimisă de români ca să spun ce se întâmplă acolo.

Drama de ansamblu e chiar mai acută atunci când vine vorba de soarta unor încăpăţânaţi, cărora li se spune, îndeobşte, „oameni‑punte”. Până în 1990, partidul îi obliga pe scriitorii români şi maghiari să fie „prieteni”, să conlucreze. Nu se aproba nici o reuniune, în ţinuturile multietnice, fără o justă reprezentare minoritară. Încetul cu încetul, proximitatea impusă ideologic s‑a dizolvat pe alocuri în încredere sau chiar în prietenie, fiindcă ambele părţi au văzut că „celălalt” nu este atât de rău şi de inflexibil pe cât îl credita prejudecata. S‑a generat în acest fel o punte subţire de profesionişti, de oameni specializaţi în ambele literaturi (cum au fost Gelu Păteanu sau Fodor Sándor), care jucau, prin intermediul traducerilor, rolul „curelei de transmisie”. Totul s‑a prăbuşit după Revoluţie, când, pentru maghiari, s‑a liberalizat piaţa de carte şi sistemul de consacrare din Ungaria (un simplu premiu de acolo însemna cam de 10‑15 ori mai mult de cât se dădea la noi, la care se adăugau onorariile consistente pentru fiecare exemplar de carte tipărită), pe când din literatura română a dispărut atât interesul pentru literaţii maghiari de dincolo sau din Ardeal, cât şi rolul de odinioară al „oamenilor‑punte”.

Câţi ştiu azi că există un postmodernism transilvan de bună factură, sau că au fost elaborate lucrări de sinteză în domenii epistemice clasice, surdinizate de către autorităţi până în 1990? Câţi apelează la specialişti, atunci când se editează o carte? Formulând în mod simplificat lucrurile, statutul „oamenilor‑punte” de odinioară s‑a rezumat la ceea ce s‑a întâmplat cu Smaranda Enache, omniprezentă până prin 1995‑1996, aproape uitată astăzi. Pentru intelectualii care stăteau cu mâna întinsă (rămânând cu ea, de regulă, în aer), opţiunea a fost existenţială, ei având de ales între donquijotismul autoizolării într‑o identitate culturală de nişă, din ce în ce mai puţin ofertantă pentru cei din jur, şi decizia de „a schimba radical macazul”, pentru a încerca să supravieţuiască. Le‑a lipsit, ca s‑o spunem pe şleau, şi sprijinul politic sau instituţional, rezultatul constituindu‑l, azi, o ignoranţă quasi‑totală, reciprocă, bazată pe o lipsă de interes autosuficientă, generalizată. Din când în când, balaurul adormit se trezeşte din hibernare, aşa cum s‑a întâmplat cu volumul din 2018 Mi, székelyek és román barátaink (Noi, secuii, şi prietenii noştri români), redactat de către Simó Márton, tradus şi în limba română, dar el pune capul imediat la loc, văzând că nimeni nu se sesizează.

Pentru a se înţelege corect ceea ce am să spun de acum încolo, trebuie să ne oprim, preţ de o clipă, la ştiinţificitate. Deşi nu s‑au interesat de convieţuire, mediile intelectuale maghiare din Transilvania, ajutate de subvenţii obţinute de la Budapesta, au lucrat „ardeleneşte”, stăruitor şi sistematic de‑a lungul ultimelor decenii, postând pe Internet sumarul exhaustiv, facsimilat al presei maghiare din Transilvania sau cărţile trebuincioase pentru documentare. Accesând digiteka.ro, poţi citi integral, de la prima pagină la ultima, publicaţii din 1895, 1922 sau 1989. Dacă te interesează un studiu academic din 1935 al lui Rajka László, dedicat modului în care sunt reflectaţi românii în opera prozatorului Jókai Mór, care a vizitat Munţii Apuseni în 1858, el poate fi găsit, de asemenea, pe Internet, în dosare tematice. La fel, sunt acolo documente facsimilate despre momente considerate controversate (cum e 1848 sau dualismul din 1867), sau dosare întregi despre transilvanismul perioadei interbelice, despre gruparea literară Erdélyi Helikon sau despre viaţa maghiară din Ardeal din perioada 1940‑44. Nu sunt interpretări tendenţioase, ci documente, puse la îndemâna tuturor. Li se adaugă exegeza, de consultat în biblioteci. De pildă, e amatorism curat să glosezi pe marginea transilvanismului fără să fi consultat masiva carte de sinteză a lui Pomogáts Béla, A transzilvanizmus. Az Erdélyi Helikon ideológiája (Transilvanismul. Ideologia grupării Erdélyi Helikon), apărută în 1983, sau fără să ştii că, la Facultatea de Litere din Cluj, profesorul Balázs Imre József predă un curs dedicat acestui subiect, cu bibliografia pusă la vedere.

Ştiinţificitatea academică precisă, comprehensivă reprezintă, aşadar, singura „monedă de schimb” pe care „partenerul”, care a trudit din greu s‑o construiască, o acceptă. E perspectiva din care am judecat, căutând să fiu cât se poate de înţelegător şi de concesiv, Imaginea românilor în operele scriitorilor maghiari, publicată de către Felician Pop la Editura Limes din Floreşti/ Cluj (2019). Lucrarea nu poate fi decât salutară, aproape eroică, fiindcă ea acoperă, fragmentat şi uşor deconcertant sub aspect metodologic, o arie imagologică sensibilă, plină de nisipuri mişcătoare. Fragmentarismul se datorează stilului abstruz cu care este construit volumul, unele nume sau problematici apărând şi în corpul tematologic principal (care se cam termină pe la pag. 90), dar şi în a doua secţiune. Ca să dau un exemplu, despre una dintre cele mai căutate cărţi, nu numai la noi, ci şi în Europa, Zona Sinistra de Bodor Ádám, publicată la noi în traducere în 2010, se vorbeşte şi la pp. 73‑76, 83‑86, dar şi ulterior, începând cu pag. 154, când autorul schiţează şi fişa scriitorului (clujean de obârşie, stabilit la Budapesta), ca şi cum ar uita că a mai scris despre el.

La fel se procedează cu romanticizantul Jókai Mór, cu Markovits Rodion (pe care autorul îl cunoaşte bine, fiindcă i‑a tradus două cărţi), cu Szemlér Ferenc, Dragomán Pál sau cu controversatul Conte Wass Albert, originar din Ţaga, emigrat în Statele Unite, dar condamnat la moarte, la Cluj, în martie 1946, pentru colaborarea cu atrocităţile naziste şi incriminat de Institutul Simon Wiesenthal, a cărui trilogie din 1959, A funtineli boszorkány (Vrăjitoarea din Fântânele) s‑a publicat la noi, în traducere, cu titlul Lângă Scaunul Domnului, de către defuncta, azi, Editură Mentor (2000). Precizez, pentru cei care nu ştiu şi se gândesc imediat la religie, că „Scaunul Domnului” (Istenszéke) este o spectaculoasă concreţiune stâncoasă perfect orizontală, care se ridică în Defileul Mureşului, în dreptul localităţii Deda‑Bistra. Despre Wass Albert (i se mai analizează Farkasverem – Groapa lupilor) se glosează în mai multe locuri de‑a lungul şi latul volumul, obiceiul autorului de a reveni, uşor ilogic, asupra unor nume, cărţi şi subiecte, în loc de a oferi calupuri tematice compacte prejudiciind foarte mult cartea sub aspect ştiinţific. Ea pare scrisă în diferite segmente de timp, şi recompusă ulterior prin alăturare. (În treacăt fie spus, lector al ediţiei româneşti al Scaunului a fost Al. Cistelecan, care nu ştie ungureşte…)

Felician Pop merită să fie apreciat şi pentru că el e conştient de faptul că, dedicându‑i‑se unei asemenea teme, nu face decât să stârnească un cuib de vipere. El menţionează, în secţiunea introductivă, „conflictul milenar dintre români şi maghiari”, revenind apoi, în dese rânduri, asupra aspectelor „controversate”, teza subiacentă a cărţii, transformată în metodă de lucru, sugerând faptul că, sub aspect caracterologic şi imagologic, cele două popoare ar fi putut împărtăşi în mod plauzibil o teacă cu două intrări, dacă n‑ar fi intervenit istoria pentru a le învrăjbi. Istoricii fiind mai răi decât literaţii, autorul surmontează impasul, scriind, de pildă, despre „motivul naturii, al proprietăţii, al feminităţii sau al lupului” din cele două literaturi, dedicând un întreg cap. IV paralelelor tematice: reflectării analogice a războiului la Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraţilor) şi Kuncz Aladár (Mânăstirea Neagră), a naturii la Wass Albert şi M. Sadoveanu, a lupilor pe unde se mai găsesc etc. E lăudabil faptul că programul convieţuirii, al toleranţei exprimate de ideologia lui „împreună, dar diferiţi” animă intenţiile şi finalitatea volumului, însă există şi trei neajunsuri aici: acela de a escamota adevărul sau de a‑l formula cu jumătăţi de măsură. Plus ortografia.

Documentarea volumului e, din păcate, deficitară, incredibil de lacunară. Aşa cum spuneam, arhivele sunt accesibile, bibliotecile de asemenea: nu ai decât să le consulţi. Dar nu poţi scrie în necunoştinţă de cauză, grăbindu‑te să tragi concluzii pripite, ca atunci când autorul afirmă că „acestui concept regional, numit «transilvanism», îi lipseşte profunzimea şi articularea”, fiind „caduc”. Am serioase îndoieli că trilogia Lângă Scaunul Domnului a lui Wass Albert reprezintă „un imn adus românilor care locuiesc în Munţii Bârgăului şi Harghitei”, sau că poţi construi un volum imagologic (bazat, în treacăt fie spus, pe un suport teoretic deprimant) fără o contextualizarea socio‑istorică a reprezentărilor respective.

Tot aşa, muncind în interesul „cauzei”, adică al apropierii dintre cele două etnii, îţi este interzis să ortografiezi cuvinte maghiare greşit, să lucrezi doar pe baza unor, foarte puţine, traduceri, sau să oferi informaţii ştiinţifice eronate. Dau un singur exemplu, deşi sunt numeroase: la pag. 114, autorul scrie că „pentru prima dată, termenul de transilvanism a fost folosit de Dósza Endre la începutul secolului XX”, făcând o trimitere la Erdélyi Lapok, nr. 23/1910. Nici numele autorului, nici numărul revistei nu sunt corecte. E dificil să fii crezut ortografiind greşit titlul revistei Korunk, titlul revistei Erdélyi Helikon (p. 116 sq, la note) sau prenumele mai multor scriitori. Intrigat, am verificat la întâmplare nota 145 de la pag. 134, care sună aşa: Bánffy Miklós: Lupii, în România literară, nr. 36/2010. Fireşte, textul nu îi aparţine lui Bánffy, ci e o avanpremieră editorială semnată de către Georgeta Hajdu, titlul tradus al culegerii de nuvele nefiind acela menţionat de către Felician Pop, folosit, de altfel, de‑a lungul întregului volum. (Corect e fără articol hotărât, în ungureşte fiind Farkasok).

Nu se poate spune că Felician Pop nu a avut bază de lucru, unele cărţi clasice fiind de neevitat. Amintesc dintre ele: Bibliografia româno‑ungară a lui Veress Endre, editată în perioada 1931 – 1935 la Bucureşti, acoperind patru secole de relaţii; Gáldi László: Magyar – román szellemi kapcsolatok (Legături spirituale româno‑maghiare, Budapesta, 1942) sau, adiacent, A román irodalomtörténet összefoglaló története (Istoria sintetică a literaturii române), de Bitay Árpád, publicată iniţial la Alba Iulia în 1922, pentru a fi reluată, în traducere, doi ani mai târziu la Cluj. Bitay a conferenţiat, de altfel, la Vălenii de Munte, fiind invitat de către Iorga. Lista carenţelor este, însă, nesfârşită, convingerea mea fiind aceea că nu se poate aborda „competiţia” cu partenerul de lângă noi decât de pe poziţia unei ştiinţificităţi impecabile. Ca să nu mai vorbim de faptul că, generând la tot pasul greşeli, îi inducem în eroare şi pe „ai noştri”…

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest