În prezentarea impresionantului său exerciţiu de arheologie culturală consacrat mărcilor identitare ale „omului medioeuropean”, apărut în 2021 la Editura Polirom din Iaşi sub titlul Românii şi Europa mediană. Contribuţii la tipologia culturală a Europei, Ovidiu Pecican scrie: „Acum, când mi se pare că am dus la bun sfârşit această întreprindere intelectuală, mă gândesc dacă nu cumva ceea ce am izbutit a fost o sinteză – desigur, subiectivă, personală – a unei părţi din gândirea şi arta românească a ultimului secol şi jumătate; o iscodire a mai vechilor şi mai noilor autori preocupaţi de descifrarea modului nostru de a fi, în această parte a Europei, în legătură că teritoriul pe care îl ocupăm. Pe de altă parte, se prea poate să fi răstălmăcit, inserându‑le într‑o textură eseistică elaborată după bunul meu plac, toate referinţele. Sau, poate, fără să o fi urmărit în mod special, să fi făcut şi una, şi alta”.
Impulsionat de sentinţa istoricului Brendan Simms privind importanţa geopolitică a Europei Centrale – „Cine controlează centrul Europei controlează întregul continent, iar cine controlează Europa poate să domine lumea – iată un adevăr fundamental al geopoliticii” –, Ovidiu Pecican porneşte în căutarea lui homo medioeuropaeus în compania lui Constantin Stere şi a câtorva surprinzătoare oglinzi analitice, semnate de intelectuali precum Eric Hobsbawm, István Bibó (cu o viziune radicală, potrivit căreia, falia dintre proiecţie şi realitate generează un tip uman defazat, victimă a unei isterii comunitare tipice pentru această parte de lume), Robert Kaplan, Walter Kolarz, Cornel Ungureanu, Virgil Nemoianu (care vorbeşte despre „insecuritatea propriei identităţi”) sau Peter Hurley, convergente în definirea Europei Centrale ca spaţiu de incertitudine, cu un destin mereu schimbător, în care fiinţa umană evoluează sub semnul provizoratului, al periclitării, al unei imaturităţi psihosociale şi al amestecului etnocultural. „În general – observă autorul în Europa mediană şi umanitatea ei, cea dintâi secţiune a cărţii –, nesiguranţa înseamnă indecizie, ezitare, false alegeri, erori de apreciere. Dar în cazul lui H(omo) M(edioeuropaeus) consecinţele sunt radicale, extreme, căci ele se aplică unor popoare întregi, la dimensiuni de masă, şi au un caracter recurent, dacă nu cumva cvasipermanent: are loc de‑a dreptul desconsiderarea valorilor […] Starea de incertitudine care dereglează capacitatea de estimare valorică a lui lui H(omo) M(edioeuropaeus) produce deci o mutaţie regresivă în condiţia insului trăitor în «a doua Europă». Capacitatea de nuanţare şi de înţelegere diferenţiată i se alterează din pricina obsesiei propriei supravieţuiri, care nu mai lasă loc şi altor preocupări.”
Explorarea tipologiei medioeuropene continuă cu ajutorul cartografiei statistice, pe o canava metodologică datorată lui Emmanuel Todd, consolidată prin grilele teoretice furnizate de Ferdinand
Tönnies, Talcott Parsons sau William M. Johnston, înainte ca autorul să plonjeze în reflexele literare ale Omului fără însuşiri de Musil, roman din care Ovidiu Pecican decupează analitic o „sensibilitate la potenţialitate”, confruntând‑o atât cu isteria colectivă teoretizată de către István Bibó, cât şi cu meditaţiile filosofice ale lui Constantin Noica. Celălalt versant al isteriei prinde contur într‑un capitol consacrat relativismului medioeuropean, abordat prin prisma ipotezelor istoricului polonez Adam Burakowski, manifestat prin pragmatism, adaptabilitate, prudenţă, ezitare şi ambiguitate.
După o incitantă introducere în imperialismul imaginaţiei şi un interesant capitol dedicat teritoriocentrismului şi raporturilor sale cu spiritul democratic, Ovidiu Pecican abordează o temă potenţial inconfortabilă în zonă: Războaiele lingvistice. Datorate nesiguranţei şi nevrozelor identitare, conflictele interetnice din regiune tind să ancoreze în convingerea – iluzorie, după Bibó – că omogenitatea lingvistică poate funcţiona ca un factor de stabilitate, realitatea Europei Centrale din timpul Imperiul Habsburgic demonstrând contrariul, o consecinţă fiind bulversarea convingerii potrivit căreia o comunitate imaginată/naţiune se defineşte nu prin teritoriu, ci prin coeziunea lingvistică şi culturală. „Teritoriile vor rămâne mereu cele care sunt, fie fărâmiţate suplimentar, prin noi frontiere statale, fie îngheţate de statu‑quo, fie sublimându‑şi ori chiar suspendându‑şi graniţele, graţie înţelegerilor politice şi administrative” – observă Ovidiu Pecican, întrebându‑se apoi retoric dacă hegemonia lingvistică poate genera sau nu acelaşi rezultat. Răspunsul se formulează la intersecţia consideraţiilor lui Nicolae Breban despre metamorfozele limbii în timpul regimurilor totalitare, cu idei formulate de Tudor Arghezi sau Vasile Băncilă, dar şi cu unele reflecţii pe marginea implicaţiilor socioculturale ale „limbii de lemn”.
Lăsând la o parte numitorii comuni ai umanităţii medioeuropene, analiza se concentrează în continuare asupra unui tip uman paradigmatic, izolat literar prin reactivitatea sa umoristică – trickster‑ul –, pe considerentul că umorul acestei părţi de lume are o cu totul altă încărcătură decât umorul cultivat altundeva. „De la batjoc la râsuplânsul românesc, particularităţile umoristice ale Intermariumului sunt încă de descoperit şi sistematizat” – notează Ovidiu Pecican, înainte de a se lansa într‑o radiografiere subtilă a umorului românesc şi a relaţiilor sale intricate cu perimetrul levantin şi cu arealul central‑european. Analiza e ancorată într‑o exegeză impecabilă, din care se remarcă Emil Cioran, I.D. Sîrbu, Constantin Noica sau Ovidiu Bîrlea.
În lateralele acestei exegeze se dezvoltă un discurs comparatist decomplexat, din ţesătura căruia se desprinde o excelentă schiţă a trickster‑ului destructurant – Păcală, în lectura lui I.D. Sîrbu şi în oglinda oferită de bravul soldat Švejk al lui Jaroslav Hašek, cu utile extensii culturale europene filtrate de studiul lui Carlo M. Cipolla, Legile fundamentale ale imbecilităţii umane. Tabloul se completează cu Alţi Sancho Panza cehi, datoraţi harului lui Bohumil Hrabal, precum şi cu Ulrich, protagonistul Omului fără însuşiri al lui Robert Musil, urmat îndeaproape de replica sa românească, Totò Istrati al lui Petru Dumitriu.
Românii în Europa mediană, secţiunea secundă a volumului, se deschide cu reflecţiile lui Petru Popescu asupra echilibrului dinamic (subliniază Ovidiu Pecican) asigurat de „natura tripartită a notelor regionale ce plămădesc spiritualitatea românească”, înainte ca analiza să fie orientată canonic înspre polaritatea tipologică I.L. Caragiale‑M. Eminescu, oglindită în reacţia duală a lui Mircea Eliade (receptarea răului caragialian în domeniul limbii, urmată îndeaproape de reacţia empatică la Mihai Eminescu), dar şi în consideraţiile lui Radu Cosaşu, Virgil Nemoianu şi Monica Lovinescu. „În faţa târârii naţiunii în ridicol şi derizoriu – conchide autorul –, spiritele tutelare ale celor doi înaintaşi literari devin expresia unor elanuri opuse, dar fundamentale – cel eroic şi cel satiric –, caracteristice naţiunii ameninţate.” Care sunt caracteristice, dar nu şi suficiente în viziunea lui Ovidiu Pecican, adept al profilului triadic al spiritului românesc. De unde apare o căutare a terţului, identificat în ethosul seriozităţii ilustrat de I. Slavici (din a cărui operă autorul decantează, cu rafinament hermeneutic, subspecia homo medioeuropaeus subterraneus), L. Rebreanu şi de o întreagă suită de scriitori şi cărturari graţie cărora „Ardealul se înfăţişează, în pofida acestei întârzieri la nivelul înfiripărilor politice, ca un pol al spiritualităţii româneşti. Din periferic el devine central, nodal, crucial pentru definirea modului românesc de a fi proiectat în categorial, dincolo de circumstanţele particulare ale devenirii istorice.”
Cel de‑al patrulea pol, „al modului de structurare psihologică al românului”, este identificat în Ion Creangă, el reprezentând teluricul, instinctualul, dionisiacul şi forţa vitală, încorporate într‑un studiu atent atât la exegeză (mai ales la G. Călinescu), cât şi la substratul elementelor „corozive” ale creaţiei scriitorului humuleştean. Pentru Ovidiu Pecican, întoarcerea la cei patru mari clasici – Slavici, Caragiale, Creangă, Eminescu – ia forma unei coregrafii rafinate, cu relaţionări deseori surprinzătoare, ce depăşeşte simplificările excesive, el mărturisind de altfel că „ar fi fost destul de uşor să fiu mai tranşant, văzând în Eminescu emblema idealităţii, în Creangă pe cea a rădăcinilor arhaice, dionisiace, în Caragiale spiritul critic ascuţit, sceptic şi în Slavici realismul moderat, spiritul de măsură şi estimarea nedistorsionată a lucrurilor”.
În siajul identificării mărcilor regionale se impune şi un alt subiect obligatoriu – centralitatea Bucureştiului –, contrabalansat de ruralitate şi abordat de către Ovidiu Pecican la intersecţia consideraţiilor lui Alexandru Dragomir, Mihail Sebastian, G. Călinescu, Mircea Vulcănescu sau Lucian Boia, asezonate cu scepticismul lui Hasdeu sau cu teoriile sociologului Anton Golopenţia. Li se adaugă un impresionant exerciţiu de reconstituire a evenimentelor care au dus la transformarea Bucureştiului în centru al statului, pigmentat de o excelentă radiografie a mahalalei şi a tipurilor umane „rurale” care o populează, consolidată dialogic prin teoriile sociologului George Em. Marica şi dezvoltată hermeneutic prin ecoul ei literar.
„Lumea românească cvadripolară circumscrisă de dreptunghiul tipologic (nu doar literar) Caragiale‑Eminescu‑Slavici‑Creangă” este reluată în secţiunea finală a volumului, intitulată Mic tratat de miticografie, care e o aprofundare a unei duble reducţii. Cea dintâi izolează racordarea spiritualităţii româneşti paradigmatice la modernitate prin Slavici (seriozitatea constructivă şi spiritul capitalismului) şi Caragiale (critica europenizării şi a modernizării haotice, privirea incisivă, atentă la glisările comportamentale), în vreme ce a doua explorează concentric dimensiunea caragialescă a lumii româneşti, în compania unor critici precum Mircea Iorgulescu şi Dan C. Mihăilescu. Sub aspect strategic, Ovidiu Pecican caută „articulaţiile şi însemnele heraldice ale unui sistem societal care evidenţiază un anume tip de imaginar social tipic părţii «caragialeşti» a lumii româneşti”, studiul său aprofundând aspecte precum: lumea excesivă şi inconsistentă, laxitatea şi talmeş‑balmeşul, prostocraţia, violenţa, arţagul şi ambiţul, pişicherul, voracitatea şi logofagia etc.
Importanţa sociologică a lui Mitică se ramifică într‑un sofisticat studiu intitulat Miticografie şi miticologie (preambul obligatoriu la Fiesco ca tip generic omologabil în partea noastră de Europă), care, în spiritul întregului volum, demonstrează o forţă intelectuală de invidiat, capabilă să orchestreze în chip teoretizant un vast perimetru cultural, să absoarbă critic o impresionantă informaţie culturală şi să deschidă incitante, ignorate sau chiar incomode subiecte de dezbatere. Cartea lui OVIDIU PECICAN e un regal de sugestii identitare neliniştitoare, care pun pe gânduri.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
