Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Faţa întru faţă

Faţa întru faţă

Poezia lui Ioan Pintea îşi întâlneşte desăvârşirea în cuvânt, aşa cum faţa lui de azi îşi întâlneşte faţa dintâi, spre a se întoarce împreună în sus. S‑ar putea scrie pagini întregi despre elementele paratextuale ce însoţesc frumoasa antologie de poeme alese (1992‑2019) apărută la Editura Cartier (Chişinău, 2019) sub titlul generic Faţă către faţă, cu o generoasă prefaţă a lui Ion Pop şi revelatoare fotografii semnate de Călin Gabor. Întreaga articulaţie a volumului pare să caute în cititor o lectură anume, care însă îi va aluneca mereu printre degete, lăsând o dâră enigmatică în final, aşa cum, de altfel, îi stă bine oricărui Hermeneus de oracol antic, ce nu desluşeşte niciodată pe deplin tainele zeilor în faţa muritorilor. Titlul, deja, stârneşte întrebări. Care faţă? Către care faţă? Primul gând a fost către fenomenologia chipului a lui Jean‑Luc Marion, la care voi reveni. Dar Ioan Pintea oferă deja nişte chei de interpretare prin însăşi fiinţa sa însetată de întregitoare binecuvântare. Ar fi putut fi „faţă către faţă către faţă”, de‑ar fi să luăm ipostazele principale în care s‑a înveşmântat autorul: preotul, poetul şi vremelnicul slujitor mundan în configuraţii politice şi administrativ‑culturale (deşi aici a făcut şi continuă să facă minuni).

Cordonul de argint le leagă pe toate, firesc, dar în esenţă ele sunt, într‑adevăr, două, faţă către faţă stau preotul şi poetul, căutând acea ultimă şi necesară topire în unu, apoi în Unu. Acum, feţele sunt uneori distincte, chiar antagonice, blândeţea transgresivă a uneia nu întâlneşte mereu rezonanţa aspră a celeilalte, mângâierea preludiului metafizic trece când şi când prin iuţeala de două sensuri a vorbelor lumii care refuză să tacă. Încă. Şi atunci oglinda nu‑i poate cuprinde pe amândoi. Tace şi se sparge. Te întrebi, inevitabil, cum se împacă teologul ortodox – ce‑i drept, deschis către toate zările credinţei, cum altfel, când a vieţuit atât în preajma lui Steinhardt? – cu poetul postmodern, bântuit de realităţi dizarmonice şi de intertextualităţi fertile. Dar parabola „creşte din propriu‑i reflux”, iar cărările deocamdată asimptotice vor ieşi din îngrădirile euclidiene şi vor purcede spre alt nivel de realitate, care se presimte unduind pe sub slove. Aşadar, sine întors spre sine până ce pronumele nu‑şi va mai găsi rostul, când va rămâne doar faţa întru Faţă. Dar mai e şi faţa lui Ioan Pintea întoarsă către ceilalţi, într‑un vârtej de iubire năucitor, neîngrădit, dăruitor până la stingerea substanţei individuale, până la cina cea de taină cu frigul şi frica laolaltă, îmbrăcate în „subţire duh de aer”, pentru că mormântul e gol şi „numai gol trupul este îmbrăcăminte pentru suflet”. Şi mai e şi sinusoida timpului. Volumul se deschide cu câteva versuri biciuitoare despre o lume detracată, cu oameni proşti şi complicaţi, o lume în care „nu mai e cu putinţă înţelegerea / nu mai e cu putinţă compromisul”, versuri premonitorii, din 12 septembrie 2019, continuând cu poeme din 2009, apoi urcăm în 2013, o luăm iar la vale spre 2011 şi coborâm până la cele din 1992. Parcă am fi în Şotronul lui Cortazar, dar fără indicaţii de lectură. Dacă am încerca să reconstituim un improbabil portret archimboldian, din primele şi ultimele versuri ale fiecărui ciclu, am ajunge la: „de fapt/ la mijloc e cupa aurită din care bem cu voluptate/ melancolia ta e ca o floare de mac/ cum se aşază cuminţi toate în adâncul inimii/ era noapte şi pe zidul chinezesc încă nu înverzise iedera/ singurele noastre averi/ tocmai în faţa casei primarului vasile pogor/ inspiraţia este o gură de deasupra care/ otrăvitor/ mărul stă cu faţa spre prunc şi zice/ lăsaţi‑mă să curg/ i‑au ieşit un fel de flăcări din ochi/ zice din acvariu/ peştele sanitar.” Un pseudo‑poem emblematic pentru Ioan Pintea, „preabunul Ioan deasupra cârdului de gâşte plutind”, unde trupul se sfârtecă în realitatea imediată, din care ţâşneşte buimac şi aleargă pe măduva oaselor până la candela pe care El urcă, iar noi credem că e încă printre noi, până la firimiturile de viaţă şi pâine în care adastă de voim să‑L vedem, până ce „cuvântul te loveşte peste limbă” şi te umple şi nu mai poţi rosti nimic, fiindcă ai deja tot, fiindcă te poţi întâlni şi cu Mozart şi cu Bach şi cu John Lennon, printre discurile de vinil cu Zavaidoc, adunate de mătuşi „baroce”, în vreme ce „Dumnezeu cântăreşte sufletul lui Nietzsche”. Fiindcă timpul nu mai curge. Captiv în magma cuvântului ca într‑un filtru magic medieval, uiţi, ca cititor, că eşti prins într‑o curgere exterioară de sens unic şi te cufunzi în spaţiu‑timpul interior în care direcţiile se întrepătrund şi se anulează reciproc. Dar nu ştii cum să permanentizezi aceste trăiri. Şi probabil că nici nu ne e dat să o facem, creaţia fiind principial înscrisă într‑un flux ce duce spre extincţie. În fond, intuiţia şi raţiunea, observatorul şi contemplatorul se întâlnesc, la Ioan Pintea, în aceleaşi revelaţii şi aceleaşi epifanii privitoare la misterul ultim al fiinţei şi al universului. Uneori ne gâtuie intensitatea severă a slovelor, ne vine să o zbughim afară din ea, parcă ne dăm cu capul când de spaţiu, când de timp. Dar cumva, ne adâncim tot mai mult în eul nostru, şi, apropiindu‑ne de esenţă, ne îndepărtăm de timp cum ne‑am îndepărtat şi de spaţiu. În ciuda senzaţiei aparente de ancorare în evul acesta, poezia lui Ioan Pintea răsună aspaţial şi atemporal. Spaţiul ne face reflexivi doar exterior, ne acoperă uneori, dar nu trece prin noi, ca timpul care ne inundă pe dinăuntru. Şi se mai petrece ceva straniu în această poezie, căpătăm un soi de conştienţă a limitei, pentru că autorul o zgândăre fără răgaz. Mi‑a amintit de cutremurătorul şi poeticul totodată mit al Sophiei, relatat de gnosticul Valentin, care ne spune că, în Pleroma perfectă a veşniciei iniţiale, Fiinţa supremă nu putea fi cunoscută în adevăr decât de Fiul său, la fel ca în creştinism. În rest, pe cercuri concentrice, roiau Eonii, emanaţii luminoase şi pure, între care Sophia, care dorea amarnic reunirea cu Principiul prim, dar care, întoarsă înspre creaţia materială, contemplându‑se tot mai mult în lumea de jos, a început să alunece, să cadă, pe măsură ce creştea în ea năzuinţa imposibilă, de sens opus, contrară propriei naturi. Lupta aceasta atât de violentă şi periculoasă a condus‑o în pragul aneantizării, moment în care Tatăl a trimis după ea un alt eon, cu misiunea de a o salva, restabilind armonia tulburată a universului. Şi acesta a fost Horus, spiritul delimitării, care a făcut‑o pe Sophia să reintre în limitele propriei fiinţe. Dincolo de frumuseţea intrinsecă şi de cuprinzătoarea înţelepciune a acestei alegorii, este incredibil de puternic gândul existenţei unui spirit sau principiu al limitei. Deşi timpul care străpunge veşnicia este, după Cioran, „o clipă fără centru şi fără limită”. Nu este uşor perceptibil jocul cu mărgelele limitei în poezia lui Ioan Pintea, dar devine străvezie încleştarea lui cu contururile când un soi de disperare calmă fracturează vizual graniţa dintre aici şi dincolo, într‑un simbolism cu accente gotice: „să‑ţi lucreze o mână singură prin tine/ cotrobăindu‑te scormonindu‑te zgâriidu‑te/ căutându‑te/ de suflet/ şi să nu‑ţi găsească decât cioturile altei mâini/ mai de dimineaţă intrată prin/ orificiile găunoase ale trupului (…)”. În poezia lui, eşti mereu pe margine, gata de saltul suprem, de zborul pe aripi desfăcute, apărute de niciunde, sau de alunecare în genune. O poezie a insecurităţii fiinţiale totale şi a tuturor virtualităţilor încă neaşezate în cuvânt. Poemele lui Ioan Pintea sunt ca nişte pericope, le poţi tăia, amesteca, răsturna, nu‑şi vor pierde mireasma aceea unică a fiinţei străbătute de har. Nu e poezie religioasă scrisă de un preot visător, e cuvânt sculptat cu haină de duh în care poţi înota, te poţi pierde, o poţi părăsi dacă e prea mare, prea devreme, prea uscată, dar din care ceva ţi se lipeşte de suflet şi te va urmări mereu. Vorbeam de Jean‑Luc Marion, la început, şi de convingerea lui că un fenomen nu se arată decât în măsura în care mai întâi se dăruieşte. În chipul celuilalt, în „tine/Tine”, cum atât de frumos spune Gabriel Marcel, eu devin fiinţă, refăcând raportul de interioritate reflexivă al lui „eu‑tu”, drag lui Martin Buber, deschizând un dialog de totală reciprocitate în iubire. Faţa propusă de Ioan Pintea‑preotul feţei Ioan Pintea‑poetul, şi, prin extensie, tuturor celorlalţi, nu are nimic de a face cu solipsismul eului cartezian. De aceea nici nu le poţi despărţi, căci poezia exteriorităţii îşi capătă sensul doar când ia curba interiorităţii luminătoare, iar trăirea intimă, spiritualizată, fie ea şi rugăciunea inimii, nu‑şi este sieşi suficientă, are nevoie de împărtăşire, de „faţa” celuilalt/Celuilalt, chiar dacă această împărtăşire este, la creatorul bistriţean, dăruire secundă, implicită. Căci versul său este exigent, nu se dezghioacă, decât arareori, la o primă lectură, este solicitant şi inspirator, sobru şi econom, dar plastic şi metaforic până în pragul acelei dureri mântuitoare, care e semn de trecere. Darul lui Ioan Pintea, preotul‑poet, e total, dar nu e simplu. Poemele se înşiruie aidoma unui text într‑o limbă sacră, consonantică, fără vocale scrise, fără semne de punctuaţie, fără sugestii de cezuri interioare. În textul lui eşti singur. În textul lui nu eşti singur. Eşti tu cu tine, în alteritatea intimă a regăsirii. Nici cu sine însuşi nu e îngăduitor poetul. Credinţa sa e senină şi deplină, dar curgerea ei printre pereţii înguşti şi abrupţi ai realităţii mundane nu e niciodată lină. Faţa se zbuciumă adesea, se chinuie, se răsuceşte violent spre cealaltă faţă, e lung drumul până ce vor intra împreună, de mână, în Paradis. Dar calea e acolo, palpabilă, şi ieşind din volumul lui Ioan Pintea nu‑ţi doreşti decât să se aştearnă şi sub paşii tăi.

■ Scriitor, eseist, publicist, profesor universitar, traducător

Simona Modreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest