Crimă la MAE

Vina fiziologică îi aparţinea ei şi în momentele de maximă tandreţe Ioana îl întrebase dacă el nu se gândeşte uneori să facă un copil cu altcineva. El ştia că un asemenea act le‑ar complica viaţa, dacă nu le‑ar distruge‑o…

Ghiţă Plop se uită la ceas şi hotărî că era timpul să comande un taxi. Trecu prin camera de zi a soţiei. Ioana nu‑şi terminase machiajul, adică acea pregatire pe care femeile şi‑o fac înainte de a apărea în public. Merse până în spatele ei, în aşa fel ca ea să îl vadă în oglindă.

– Te grăbeşti, dragul meu? întrebă ea pe un ton de alint.

– Nu eu sunt cel grăbit, ci timpul nu vrea să stea pe loc, răspunse el. Mai ai mult? Mă gândesc să chem taxiul.

– Imediat, da, imediat, întări ea, ceea ce însemna că el nu avea încă voie să dea telefon.

El se duse către fereastra însorită. Privi afară. Albul florilor de prun aproape că ascundea cu totul ramurile negre ale copacului din curte, abia ieşit din iarnă. Totodată, florile albe făceau mai frumoasă curtea lor lungă şi îngustă, o primeneau.

Casa aparţinea Ioanei. Era o casă veche, ridicată de tatăl ei, brutar de meserie, şi puţin a lipsit să fie demolată, împreună cu atâtea, pe străzile mici care urcau odinioară de la Izvor în sus, unde se lăfăie acum clădirea Parlamentului. Doar că locul cumpărat pe vremuri de maistrul brutar fusese prea în buza stadionului şi rezistase poftei de înnoire a guvernanţilor. O fâşie de pământ, pe care Luciu, aşa îl chema, ridicase din paiante o casă cu trei camere şi un hol mărişor, care ţinea loc şi de bucătărie. Brutarul avusese două fete, nesperat de frumoase. Cea mare, Nicoleta, cunoscuse un ungur la mare şi plecase după el la Satu Mare. Ioana era medic pediatru şi ei erau căsătoriţi de mai bine de două decenii. Erau de aceeaşi vârstă, iar acum trecuseră amândoi bine de cincizeci de ani. Frumuseţea ei scăzuse în mare parte şi şi‑o întreţinea artificial. El era un bărbat bine clădit, puternic, doar făcuse sport în tinereţea lui. Atrăgea privirile mai mult acum la bătrâneţe decât la treizeci de ani. Avea părul nins, ceea ce îi conferea distincţie, era înalt şi se ţinea drept. Ajunsese director în Ministerul Afacerilor Externe şi spera ca în curând să fie numit ambasador. Ghiţă Plop vorbea mai multe limbi străine, deşi făcuse Politehnica în tinereţe: engleza şi franceza le învăţase la cursurile post‑universitare de doi ani, fiindcă el era de la ţară, de undeva de prin Moldova, iar în liceu studiase limba rusă, din care acum abia dacă îşi amintea cuvinte simple, de protocol. Mai târziu, în minister, învăţase italiana şi spaniola, încât, cu patru limbi pe care le vorbea fluent, putea primi misiuni diplomatice oriunde în lume. Neîmplinirea vieţii lor era lipsa copiilor. Încercaseră toate căile, dar erau sortiţi să trăiască fără urmaşi direcţi. Vina fiziologică îi aparţinea ei şi în momentele de maximă tandreţe Ioana îl întrebase dacă el nu se gândeşte uneori să facă un copil cu altcineva. El ştia că un asemenea act le‑ar complica viaţa, dacă nu le‑ar distruge‑o chiar. Ei nu îi reproşase niciodată, ce vină avea ea? Mai mult, gândul că o protejează îi dădea un sentiment de mulţumire sufletească, de mândrie pentru virtutea proprie, dar lucrul acesta nu îl împiedicase să aibă câte o aventură, deşi femeia pe care o iubea profund şi cu adevărat era Ioana. În urmă cu doi sau trei ani, i se întâmplase. La una din activităţile diplomatice cunoscuse o ziaristă, o chema Mimi Grossu. Femeia fusese căsătorită cu unul dintre vietnamezii care îşi făcuseră studiile universitare în România, acela plecase la el în ţară, divorţase şi se recăsătorise acolo, iar ea se alesese cu un apartament de lux în centrul Bucureştiului, pe care fostul ei soţ îl obţinuse prin intermediul ambasadei. Trăia singură şi îi plăcea de Ghiţă Plop, cu care ar fi vrut să‑şi refacă viaţa. La insistenţele ei, el dovedea o încetineală în reacţia de respingere a acestei idei, lucru care o făcuse pe ea să‑i întindă o cursă, considerându‑l nehotărât. Mimi s‑a făcut că uită să ia pastila zilnică şi la un moment dat i‑a spus că a rămas însărcinată. De data aceasta, Ghiţă a fost prompt. S‑a interesat de un cabinet privat discret, ţinut de o somitate în materie, dar ea a refuzat să meargă acolo. Au urmat zile şi săptămâni de calvar, pentru amândoi. Într‑un weekend, el i‑a spus nevestei că se duce la MAE, însă a vizitat‑o pe ea. Mimi nu era singură, avea la ea o prietenă, care trecea printr‑un necaz similar şi se căinau reciproc. Ghiţă a chemat‑o de o parte să discute, i‑a explicat din nou situaţia lui şi a implorat‑o să‑l înţeleagă. Ea l‑a ascultat până la capăt. Ştia povestea: îşi iubeşte nevasta, nu va divorţa de ea, el nu voia ca acel copil să se nască fără tată şi toate celelalte, pornind de aici. Ea n‑a zis nimic, s‑a ridicat şi s‑a întors la prietena ei, care rămăsese în micul salon vietnamez. Ghiţă s‑a luat după ea şi din uşă a chemat‑o înapoi. Mimi l‑a privit lung. Îi era din ce în ce mai clar că pierdea partida, ea, care se visa deja Doamna ambasador!

– Încetează, bă, ăsta, a ţipat, că eu nu voi avorta nici moartă!

Ca la comandă, prietena ei i‑a luat apărarea, vorbindu‑i de responsabilitatea pe care şi bărbaţii trebuie să şi‑o asume. S‑au certat în trei. Ghiţă a ridicat vocea, şi‑au spus cuvinte urâte, ea a sărit să‑l zgârie pe faţă, repetându‑i că nu va avorta nici moartă şi, în replică, el i‑a spus că o va omorî ca pe un pui de porumbiţă care s‑a aciuit pe o ramură de plop şi în loc să privească la frumuseţea lumii s‑a apucat să‑l ciugulească, aşa i‑a zis, crezând că, dacă face o asemenea comparaţie, diminuează vulgaritatea, dar de fapt făcând aluzie la o comparaţie de‑a ei, gazetărească: el era plopul falnic şi ea porumbiţa. Atunci l‑a sunat pe doctorul ginecolog şi a fixat o şedinţă pe numele ei, în cursul săptămânii următoare. Dacă nu se ducea, o omora, a ameninţat‑o, şi a plecat furios, trântind uşa, de a răsunat tot blocul şi vorbind în gura mare pe scări, de fapt continuând s‑o certe, s‑o blameze şi s‑o ameninţe pe Mimi Grossu. Apoi, Ghiţă Plop a avut tăria de a nu‑i mai telefona şi totodată nu a răspuns la chemările ei telefonice şi în felul acesta a câştigat. Mimi intuise o partidă, nu se topea de dragoste pentru el, şi, constatându‑i fermitatea, dăduse înapoi. Îşi luase prietena şi avortaseră amândouă în aceeaşi zi. Îl semnase pe el pentru plată şi aşteptase. Peste exact o săptămână, Ghiţă Plop s‑a dus la ea cu un pistol jucărie, dar făcut aidoma unuia autentic. A somat‑o de la început, s‑au certat din nou şi în cele din urmă, de teamă, fiindcă el a jurat că, dacă nu se duce chiar atunci cu el la medic, el o omoară şi apoi îşi trage singur un glonţ în cap, a scos bonul şi l‑a sfătuit să se ducă să plătească. Scrisese: Ghiţă Plop, director, MAE, telefon numărul 0744 34 24 54. El a luat bonul de plată şi a plecat. Pe scări s‑a întâlnit cu prietena aceea a ei, care l‑a întrebat râzând dacă o omorâse pe Mimi. El a spus Da, a scos pistolul şi a ameninţat‑o că o împuşcă şi pe ea, femeia a ţipat, încât s‑au deschis mai multe uşi.

– Săriţi că mă împuşcă! a strigat prietena lui Mimi. Mă omoară, bestia!

El şi‑a continuat coborârea, ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat.

– Mimi, trăieşti? a rostit o femeie şi s‑a repezit să intre în forţă în apartamentul prietenei sale, încât vecinii au fost convinşi pentru câteva momente că asistă la o tragedie.

Ghiţă Plop a ieşit din bloc, apoi s‑a dus la medic, a plătit şi a jurat că nu se va mai încurca cu nimeni. Dar se putea Ghiţă Plop abţine da a nu avea câte o aventură, care, credea el, îl scotea din monotonia vieţii şi îi sporea dragostea pentru Ioana?

– Acum e OK? întrebă, întorcându‑se, întrerupându‑şi reveria.

– Nu ai chemat încă taxiul? se prefăcu ea mirată.

– Imediat, draga mea, zise Ghiţă şi dispăru în sufragerie, unde era postul telefonic.

Pe drum vorbiră (de bine) despre familia Gorun. Se vizitau des şi lor le făcea mare plăcere să meargă la ei la masă, deoarece Mimi era o gospodină rară şi în plus cea mai bună prietenă a Ioanei. Fuseseră colege de liceu. Bărbaţii se împrieteniseră prin ele, dar se simţeau bine împreună, aveau întotdeauna ce să dezbată, pornind de la îndeletnicirea comună. Gorun era mai în vârstă şi cum amândoi aveau numele de familie din sfera copacilor, îşi ziceau fraţi. La slujbă, se invitau pe rând să bea câte o ceaşcă de cafea şi să pună ţara la cale.

Constantin Lupeanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest