Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Eminescu şi exigenţele profesoratului

Eminescu şi exigenţele profesoratului

Eminescu gândea însă altfel. Un Kant şi un Schopenhauer îi erau deja familiari, dar, zice poetul, „Renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet nu s‑a desăvârşit încă”…

Întors de la Viena, în 1872, după aproape trei ani de studenţie – timp în care a urmat cursuri ale Facultăţii de Filosofie şi a citit mult (o dovedesc manuscrisele rămase), tânărului Eminescu i se iveşte ocazia de a‑şi continua studiile la Berlin. Este vorba despre un fel de bursă, mai degrabă un ajutor bănesc oferit de Titu Maiorescu prin intermediul Junimii. Pentru a‑şi completa veniturile se angajează ca secretar particular la Agenţia Diplomatică a României din Berlin. Şi astfel reuşeşte să rămână în Germania mai mult de doi ani.

Aici citeşte în continuare şi frecventează cursuri de logică, filosofie, istorie, drept, economie, geografie şi fiziologie. Ca şi la Viena, studiază tot ce‑i pare interesant, fără să urmărească un plan anumit. „Mă ocupam, îi scrie lui Maiorescu în 26 februarie 1874, iarăşi cu ceea ce‑mi trecea prin minte… căci, nesperând ceva sigur, nu eram deloc dornic de a intra în înalta societate a filistenilor din Botoşani… cu cât mai târziu, cu atât mai bine”. Eminescu trăgea deci, în felul său, de timp. Este tocmai perioada în care soseşte propunerea neaşteptată din partea lui Maiorescu. „I‑am propus, notează acesta, în casul de ar fi numit vre‑unul din noi ministru de culte (prevăzusem că voi fi eu) să fie numit profesor de filosofie, după ce îşi va fi făcut doctoratul în filosofie în Germania. Am şi fost numit Ministru la 7 aprilie 1874”.

Eminescu este de‑a dreptul şocat: „Ca un fulger din cer senin îmi veni prima şi preţioasa Dumneavoastră scrisoare şi‑mi arătă altă cale”. Se ştie că Eminescu n‑a urmat această cale, dar, din corespondenţa cu Maiorescu, ne dăm seama că a fost foarte aproape, la un pas de aceasta. „Formalitatea unui titlu academic” [doctoratul] ar fi, pentru moment, zice Eminescu foarte degajat, „piedica cea mai mică şi cea mai uşor de trecut…”. În scrisoarea din 5 februarie 1874, făcând abstracţie de această „piedică”, pe care n‑o va trece însă niciodată, Eminescu îşi expune propriile sale exigenţe în legătură cu ceea ce înţelege el prin a fi profesor. Elevanţa acestor exigenţe ne‑ar face să regretăm faptul că Eminescu n‑a trecut de „piedica” amintită, pentru a deveni realmente un excelent profesor de filosofie, dacă, fireşte, n‑ar fi fost să fie cel mai mare poet al românilor. Aceasta fiind însă situaţia, ca şi cu alte ocazii, nu ne rămâne decât să‑i ascultăm lecţiunea.

„Am eu dreptul, zice învăţatul Eminescu, fără un program precis de învăţământ, pe care să‑l fi parcurs în întregime, să risc la anii mei o astfel de performanţă?” Ce va fi zis Maiorescu, citind aceste rânduri? El, care ar fi ocupat postul de profesor înainte de terminarea liceului! Se şi apucase în ultima clasă (1858) să scrie un manual de logică pentru gimnaziile Imperiului Austriac! Manual care va corespunde exigenţelor pedagogice abia după trei decenii, când va fi parţial publicat. Întâi postul!, va fi exclamat Maiorescu, iar pentru post, doctoratul! Restul se rezolvă în timp. Şi, într‑adevăr, Maiorescu a fost considerat, în cele din urmă, profesorul nostru cel mai bun de filosofie.

Eminescu gândea însă altfel. Un Kant şi un Schopenhauer îi erau deja familiari, dar, zice poetul, „Renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet nu s‑a desăvârşit încă”. Editând Prelegerile de filosofie ale lui Titu Maiorescu, care l‑au făcut, de altfel, celebru ca profesor, şi comparându‑le cu toate cursurile noastre ulterioare de istoria filosofiei, am constatat mereu aceeaşi lipsă a „mirosului specific de pământ proaspăt”, care a şi determinat calificarea acestei discipline drept un simplu divertisment al erudiţiei sterile. Singurul care a reuşit să facă din istoria moartă a filosofiei un instrument viu al gândirii, reanimându‑i fiecare moment, a fost Hegel. Or, profesorii noştri au fost orice, numai hegelieni nu. Nici Eminescu n‑a fost hegelian, dar a surprins ceva în istoria filosofiei, care l‑a obligat totuşi să se confrunte cu Hegel. „Cred, zicea poetul, că am găsit soluţia problemelor respective, grupând intuiţiile şi sistemele demonstrative care însoţesc fiecare fază a evoluţiei [filosofiei] în antinomii referitoare la eternul (atemporalul) din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândirea şi fiinţa sunt identice – aici nu”. Deci, Eminescu admite o evoluţie antinomică (contradictorie) a ceva etern uman în cadrul sistemelor filosofice, a ceva care rămâne veşnic proaspăt şi ne este la fel de apropiat nouă ca şi filosofilor antici. Ceva legat de propriul nostru suflet, şi nu de o idee străină care şi‑ar urma cursul prestabilit, parcă în ciuda noastră.

Pentru a ajunge însă la această performanţă, de prezentator al unei istorii vii a filosofiei, Eminescu consideră că este necesară o perioadă serioasă de pregătire. Că el însuşi ar mai avea nevoie de timp pentru a‑şi însuşi cunoştinţe de ştiinţele naturii şi, în special, de antropologie. Deci, cunoştinţe despre natură şi despre om. Nota bene, căci numai pe baza acestora poate fi apreciat acel ceva care este propriu lumii şi fiinţei umane, de la începuturile lor şi până astăzi.

O fază intermediară, între aceea de învăţăcel şi cea de profesor elocvent de filosofie, îi pare poetului nostru a fi „o decenţă liberă, deci privată, referitoare la prelegeri despre un domeniu strict determinat al filosofiei, cu referinţă de exemplu la filosofia lui Kant sau a lui Schopenhauer, aşa cum se găseşte în scrierile corespunzătoare…”. Este o îndeletnicire căreia Eminescu se simţea în stare să‑i facă faţă. Lui Eminescu nu i‑a fost dat, din păcate, nici să ajungă privat‑docent. Dar faptul că ar fi făcut şi în acest caz o treabă excepţională poate fi dovedit de data aceasta cu prisosinţă. Este vorba despre celebrele Lecturi kantiene care cuprind traducerea celor mai importante părţi din Critica raţiunii pure a lui Kant. Traducerea este impecabilă şi trezeşte şi astăzi admiraţia specialiştilor, cu atât mai mult cu cât a fost prima traducere în limba română modernă a filosofiei lui Kant şi a rămas, din 1874 până în 1930, şi singura.

Pentru expunerea filosofiei lui Kant, Eminescu s‑a simţit dator să‑i traducă opera fundamentală, să şi‑o însuşească în felul acesta şi s‑o facă accesibilă unui eventual auditoriu. După îndeplinirea acestei îndatoriri, Kant îi devine poetului nostru atât de familiar, încât, deşi dispunem doar de o notă răzleaţă din manuscrisul 2287, ne dăm seama cu uşurinţă de „renaşterea intuitivă a gândirii lui Kant în mintea lui Eminescu”. Este de ajuns să reproducem acest fragment pentru a simţi mai puternic decât în cursul oricărui profesor de istoria filosofiei „mirosul specific de pământ proaspăt” al marelui suflet, al inimii celui care ar fi putut deveni un profesor eminent de filosofie. „Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă. Este ciudat, când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te‑ai trezit într‑o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere, cum că ivirea şi pieirea ta înşile sunt numai o părere…”. Dar aceasta înseamnă, tocmai în conformitate cu exigenţele lui Eminescu, că, cel puţin în privinţa filosofiei lui Kant, el ajunsese la surprinderea acelui etern atemporal, de factură universal‑umană, diferit de Ideea lui Hegel, conceptibil pe baza cunoştinţelor de ştiinţele naturii şi antropologie. Că ajunsese la un fel de consonanţă cu ceea ce este viu în gândirea lui Kant, cu ceea ce poate, în ciuda scurgerii timpului, să‑l impresioneze profund. „Şi inima, numai, e în stare a te transpune în această stare. Ea se cutremură încet din sus în jos, asemenea unei harfe eoliene…”. Dovada că lucrurile stau întocmai o constituie faptul că tot în scrisoarea amintită, deci, încă în plină perioadă de însuşire a filosofiei lui Kant, Eminescu respinge lucrul în sine, „întrucât nu poate fi cunoscut nici prin observaţie interioară, nici exterioară, trebuie abandonat”. Dar aceasta înseamnă, în termeni moderni, o valorificare critică a filosofiei lui Kant. Deci, Eminescu devenise apt de a‑l preda ca profesor elocvent pe Immanuel Kant.

Pe baza acestui exemplu ne putem face o imagine şi despre restul unui curs de istoria filosofiei în viziunea lui Eminescu: traduceri masive din operele filosofilor, însuşirea gândirii lor, încercarea de a o expune în forma unor prelegeri libere, surprinderea eternului atemporal al gândirii acestora, consonanţa cu acest uman universal valabil până la putinţa reproducerii lui din cele mai intime resorturi sentimentale. Să ne fie cu iertare, dar exigenţele lui Eminescu sunt atât de elevate, încât n‑au fost, cel puţin până în prezent, onorate de niciun profesor de filosofie, inclusiv Hegel.

Dar nu trebuie să ne mire acest lucru, căci şi în alte domenii Eminescu a avut planuri magnifice. În multe privinţe, bărbatul acesta s‑a ridicat deasupra măsurii obişnuite a omului. Or, oamenii mari, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna să le ducă la bun sfârşit, aspiră la lucruri mari.

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S-a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest